AMINTIRI, POVEŞTI, TRĂDĂRI

Pentru aceia care au citit Cartea de gramatică interioară (1991) a lui David Grossman, nu va fi o surpriză că personajul central al romanului lui Amos Oz, Pantera din subterană (1995), este un copil, din a cărui perspectivă sunt relatate întâmplările care marchează vara anului 1947 într-un Ierusalim în care, uneori, din cauza tensiunilor din ultimele luni ale Mandatului Britanic, dar şi a frustrărilor acumulate de locuitori, devine parcă greu până şi să respiri.
Dar, dacă protagonistul lui Grossman era pe jumătate copil şi pe jumătate metaforă, iar un alt personaj cunoscut în spațiul cultural israelian al ultimilor ani, Dafi, din creația lui A.B. Yehoshua, accentuează mereu mai degrabă dimensiunea simbolică a narațiunii, micul erou al lui Amos Oz pare a fi mult mai simplu, mai coerent şi – fie şi doar la nivelul construcției – mai bine definit în contextul unui discurs romanesc ce oferă din plin senzația limpezimii. Numai că, autorul fiind Amos Oz, nu trebuie să ne lăsăm convinşi întru totul de aparențe, câtă vreme se ştie că autorul preferă lucrurile mai complicate. Astfel, la capătul lecturii, vom înțelege că dincolo de aceste aparențe se găsesc semnificații nebănuite la prima vedere, Pantera din subterană (text tradus în limba română foarte frumos şi lin, totul curgând fără vreo asperiatate, de către Anat Shilon) devenind, pe parcurs şi aproape pe nesimțite, o complexă fabulă pentru oameni mari, dar şi o foarte bine pusă la punct structură (narativă şi simbolică), menită să formuleze, subtextual, întrebări esențiale pentru epoca în care trăim. Şi chiar dacă, spre deosebire de alte creații ale sale, de astă dată Amos Oz preferă să accentueze interogațiile decât să sugereze şi răspunsurile posibile, cartea de față rămâne nu doar convingătoare din punct de vedere estetic, ci şi extrem de substanțială la nivelul semnificațiilor. Căci băiatul de doisprezece ani prin ochii căruia este privită lumea anului 1947 ne determină să medităm asupra comunicării interumane, a relațiilor din sânul unei familii, şi mai cu seamă asupra sensurilor pe care, în anumite contexte, le poate avea (primi?) trădarea. Ce înseamnă, în fond, să fii trădător? Şi oare îi poți trăda pe cei pe care-i iubeşti fără a te trăda şi pe tine însuți?
Totul (inclusiv narațiunea) porneşte de la o din nou aparent banală întâmplare; într-o dimineață, pe peretele casei apar câteva cuvinte scrise cu negru: „Profi e un trădător josnic.” Profi e chiar protagonistul cărții şi vocea sa narativă, subterfugiul lui Amos Oz fiind acela că totul e relatat după ani de zile, textul reprezentând o rememorare implicată a lunilor care preced naşterea statului israelian. Interesant este, de asemenea, că cititorul nu va cunoaşte până la sfârşit numele adevărat al personajului: „Porecla Profi s-a lipsit de mine pe vremea când eram de-o şchioapă. E o prescurtare de la profesor, din cauza pasiunii mele de a cerceta cuvintele.” Dar, accentuând distanța în timp față de evenimentele petrecute (precum şi față de înțelegerea sa de atunci), naratorul va adăuga: „Încă iubesc cuvintele. Îmi place să le adun laolaltă, să le aranjez, să le întorc, să le combin. Cam în acelaşi fel în care iubitorii de bani se joacă răsucind monedele sau bancnotele sau cum fac pasionații de cărți de joc.” De altfel, întregul roman stă sub semnul acestei fascinații pentru cuvinte – şi, pornind de aici, pentru sensuri. Ale cuvintelor şi, în egală măsură, ale faptelor şi acțiunilor omeneşti.
Dar Profi, în vârstă de doisprezece ani, nu e pasionat doar de cuvinte, ci şi de istorie. Deloc în ultimul rând, de istoria contemporană – pe care o trăieşte, practic, alături de familie şi de cei doi prieteni ai săi, Ben Hur şi Cita Reznik, împreună cu care, sub impulsul filmelor de acțiune hollywoodiene pe care le adoră, înființează o aşa-zisă „organizație subterană” (şi, desigur, subversivă!...), propunându-şi nici mai mult, nici mai puțin decât să lupte împotriva marelui duşman reprezentat de Impreiul Britanic... Aşa încât, în fiecare zi, după plecarea la serviciu a părinților săi (ambii refugiați din Polonia, scăpați in extremis de lagărele naziste), Profi, Cita şi Ben Hur reiau bătălii celebre, le discută şi le pun în scenă, pentru a înțelege unde şi de ce au greşit marii generali ai celui de-al Doilea Război Mondial. La un moment dat, neliniştitul Profi are inițiativa de a înființa un soi de „serviciu secret” al organizației lor, aşa încât porneşte în „misiuni de spionaj” care se prelungesc adesea până după ora stingerii din Ierusalim. În cursul unei astfel de expediții (a cărei utilitate este, desigur, mai mult decât îndoielnică), băiatul este găsit pe străzi de sergentul britanic Stephen Dunlop, care îl însoțeşte până acasă şi, pe drum, îi propune să se mai întâlnească pentru a se ajuta reciproc la studierea limbii engleze, respectiv ebraice – la rândul său, Dunlop este fascinat nu doar de cuvinte (vorbeşte într-o ebraică biblică pe care a învățat-o aproape singur), ci şi de marea cultură a evreilor.
Şi astfel cei doi încep să studieze deopotrivă limba – şi obiceiurile celuilalt. Iar Profi îşi dă seama că „perfidul Albion” nu e întotdeauna perfid – sau, cel puțin, unii dintre reprezentanții săi nu sunt. Cucerit de atitudinea blândă a militarului britanic, de stângăciile lui şi de dorința sa de a se apropia de universul cultural al Ierusalimului, Profi începe să se întrebe ce înseamnă duşman, de ce trebuie să-i urască pe englezi, care mai sunt scopurile micii sale organizații subversive şi care ar trebui, în fond, să fie poziția sa. Numai că, până să găsească el răspunsurile la toate aceste întrebări, prietenii săi Ben Hur şi Cita află de întâlnirile celor doi şi, în urma unui „proces” (desfăşurat, desigur, ca în filme!), îl exclud pe Profi din organizație pe motiv că ar fi fraternizat cu inamicul şi chiar, mai mult decât atât, pentru că ar fi ajuns să-l aprecieze pe „marele duşman” al evreilor: „Păcatul tău e că-l iubeşti pe inamic. [...] Să-l iubeşti pe duşman, asta înseamnă cu adevărat trădare.” Degeaba încearcă Profi să se disculpe spunând că nu i-a dezvăluit nici un secret de stat lui Dunlop, ci dimpotrivă, întotdeauna l-a tras pe acesta de limbă; decizia tribunalului ad-hoc este definitivă.
Etichetat drept trădător, Profi încearcă să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, asta şi, studiind atent enciclopediile şi tratatele tatălui său, constată că istoria e plină de trădători ale căror motive pentru un anumit comportament sunt mai uşor de înțeles din perspectiva timpului, dar ele scăpaseră contemporanilor lor. Interesantă, în acest context, este lectura pe care Dunlop o făcuse Bibliei, tratând toate marile figuri de acolo ca pe cunoscuții ori apropiații săi, deplângându-l pe Regele David sau înțelegându-l pe Profetul Ieremia... Fără îndoială, această evaluare făcută prin ochii unui copil a temei trădării aproapelui (a idealurilor, a promisiunilor făcute cuiva) reprezintă şi modalitatea inedită pe care o găseşte Amos Oz în acest roman pentru a pune în discuție locul ființei umane într-o lume în care, în permanență, problemele individuale sunt confundate cu cele publice, iar idealurile personale sunt suprapuse celor naționale.
Profi înțelege, treptat, nu doar că lumea nu poate fi judecată exclusiv în termeni de alb şi negru, aşa cum crezuse el multă vreme, ci şi că, adesea, aparențele înşeală, iar oamenii, ca şi faptele lor, nu sunt mereu ceea ce par a fi. Deşi englez, Stephen Dunlop e un om bun şi iubitor de pace – interesant fiind şi amănuntul că personajul acesta apare, ca o figură secundară, şi în Sumki, un alt text al lui Amos Oz dedicat vârstei frumoase, dar şi dificile a adolescenței. Nici chiar aparent simplele lucruri nu sunt ceea ce par, căci, la o percheziție făcută în casa familiei sale, Profi vede cum un obiect periculos ascuns de tatăl său (amândoi părinții desfăşoară activități clandestine) e luat, de un ofițer britanic, drept inofensivă carte din impresionanta bibliotecă pe care o deține acesta; nu trebuie să uităm că tatăl copilului încearcă, în timpul liber, să scrie o istorie a evreilor din Polonia şi nici că, în privința tonalității generale, toate descrierile care îi sunt facute acestui personaj în Pantera din subterană trimit cu gândul la extraordinara Poveste despre dragoste şi întuneric (2002), una dintre marile realizări artistice ale scriitorului israelian.
În legătură cu permanentele treceri de la aparență la esență trebuie pusă şi pasiunea pentru filme a lui Profi. De fapt, chiar titlul cărții lui Amos Oz este inspirat din cel al unei celebre pelicule americane, Pantera din subterane, cu Tyrone Power în rolul principal, actorul din film făcând uz de numeroase identități diferite, menite a-l ajuta pe eroul pe care-l interpretează să-şi atingă țelurile. Acesta e rolul pe care Profi îşi propune să-l reia şi, mai mult decât atât, chiar să-l transpună la nivelul realității. De aici, până la un punct, şi confuzia de planuri (şi de sensuri) în care protagonistul si toți cei din jurul său sunt amenințați în unele momente să se piardă. Căutarea identității profunde şi a adevărului devin, aşadar, alte teme extrem de importante pentru demersul romanesc al lui Amos Oz, numai că, aici, aceste veritabile constante ale scrisului autorului israelian capătă o nouă consistență şi o formă neaşteptată de expresie. În plus, scriitorul reuşeşte să dea şi acestui text un aer alegoric, notă evidentă mai ales în final, când naratorul, acum matur, meditează asupra uner probleme care îl preocupase cu ani în urmă, şi anume „care era cealaltă față a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat?” Iar dacă mama sa spune că „cealaltă față a ceea ce a fost este ceea ce nu s-a întâmplat”, iar tatăl, că „cealaltă față a ceea ce a fost este ceea ce va fi”, Profi – iar alături de el Oz însuşi, în calitate de autor – pare tentat să îmbrățişeze mai degrabă varianta Iardenei, sora mai mare a lui Ben Hur, de care protagonistul romanului fusese atras în adolescență: „Inversul a ceea ce a fost este ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu ar fi fost minciunile şi frica.”