2 X SINGURĂTATE = SOLOMON MARCUS

Nu demult m-am hotărât, având eu un moment de răgaz şi făcându-mi o „scanare” de sine scurtă, să nu mai scriu decât cu sens, despre cele nespuse, despre cele de aproape, despre „ale mele” – ce să mai dau ocol! –, şi nu din egocentrism, ci dintr-o măruntă nădejde că e în mine ceva de dat afară sau despre care, cutez!, mă pot pronunța eu mai bine decât alții. Ar trebui să nu mai scriu cronici, recenzii, mi-am spus, căci toate sunt despre alții, iar despre alții nu pot decât să-mi dau cu părerea. Dar întrucât tot trăiesc cu iluzia că îmi dau cu părerea mai competent când vine vorba de cărți de filosofie, idei şi jurnale, pun hatul aici şi refuz să scriu despre altceva (cu riscul de a-mi supăra unii prieteni).
Dar cum e posibil să scriu despre Solomon Marcus? Am păcătuit şi altădată, mărturisesc, însă pe atunci nu-mi puneam întrebarea definitivă: de ce? În plus, era un succint portret ieşit ca roşeața în obraji, de emoție, în urma primei întâlniri cu genialul om şi matematician. Acum nu mai am scuza că m-am emoționat. Şi totuşi o să-mi fac curaj, doar aşa, ca într-o reclamă simpatică, pentru că nu mă pot abține, şi vă voi povesti câteva „aventuri” trăite de mine citind „Singurătatea matematicianului” (care constituie discursul de intrare în Academia Română, publicat în 2008 şi reeditat acum), apărut la editura Spandugino, în 2014.
Ne amintim destui de cumplitele ore de matematică din şcoală, care ne ajungeau ca o pedeapsă după vreo oră mai inspirată de limba sau literatura română. Cuvântul „matematică” mi se lasă greu în stomac şi astăzi, şi de fiecare dată când îl pronunț mă cuprinde teama, teama aceea din liceu, că mai e un minut până la pauză şi profesorul va greşi iar demonstrația şi ne va ține toată pauza în clasă. Teama că iar îmi va surprinde privirea vinovată, şi iar mă va numi, şi mă va scoate la tablă, tocmai când eu eram sub „inspirațiunea ingenioasă” şi scriam pe sub bancă o altă poezie. Şi nu ştiu cum, dar mă apuca numai în orele de matematică. Poate de asta aveam şi rubrica de absențe plină de note?... Nu ştiam pe atunci că poezia şi matematica îl au în comun, în primul rând, pe Solomon Marcus, cel care a făcut valuri în 1970 cu „Poetica matematică” şi, abia în al doilea rând, acea rană deschisă între cum ies ele două la plimbare şi cum sunt în intimitate.
„Singurătatea matematicianului” este un discurs uluitor, metafizic, şi reuşeşte uşor să te facă solidar cu matematicianul însingurat, cu artistul matematician, dar şi milos față de matematica în sine, oaia neagră a educației, cea prigonită şi urâtă în majoritate de şcolari. Cartea aceasta m-a provocat să retrăiesc „durerea” din orele de matematică şi să mă împac puțin cu ea, să-mi pară cumva şi bine că am trăit-o, căci altfel, cine ştie?, poate aş fi ucis în mine de pe atunci căutarea, căutarea acelui ceva misterios, de care, la modul profan şi simplu, îmi dădusem seama. Ceva secret ascundea la spate matematica, numai că nu-mi dădea nimeni nici un indiciu spre acel ceva. Am dat vina mereu pe profesori, din păcate destul de slab pregătiți şi dezinteresați, nu pe obiectul în sine. Aşa cum eram fascinată de logică, bănuiam că aş fi putut înțelege matematica dacă cineva îmi spunea un singur secret despre ea. N-a fost să fie!
Dar întrebarea a rămas vie în mine. Iar Solomon Marcus mi-a dat un răspuns. Şi îl oferă, de fapt, tuturor celor care se mai întreabă la ce bun matematica: „Pentru că matematica este un mod de gândire cu valoare universală şi pentru că ea prilejuieşte bucurii spirituale la care orice ființă umană ar trebui să aibă acces. În măsura în care adolescenții vor învăța să se bucure de frumusețile matematicii, ale ştiinței, ale artei şi literaturii şi vor simți nevoia de a le frecventa, ei nu vor mai suferi de plictiseală, iar tentația unor activități derizorii, uneori antisociale, va scădea”(1=.
Alte argumente ale lui Marcus în favoarea matematicii vii, cea de care iau seama numai pasionații, inițiații, cei care au „acces” la revistele de cercetare matematică, ridică cortina pentru spectacolul matematicii, cel care constă în „predarea ştafetei”. Matematica este cel mai clar exemplu de domeniu construit în trepte, fiecare matematician continuând în mod riguros munca celor din trecut, astfel încât, descoperirile ei sunt astăzi tot mai rafinate şi mai evoluate. Matematica e ca o moştenire de valoare pe care te simți dator nu doar să o administrezi, ci să o investeşti la rândul tău. Frumusețea ei stă în „viața ei ascunsă”, în contrast cu „viața ei cotidiană”, cea de care avem parte prin educație. Între matematica ieşită în lume şi matematica în intimitate e o prăpastie! Deducției i se opune întrebarea, unei formule îi stă dreaptă în față greşeala, un algoritm se luptă corp la corp cu emoția etc. Cine ştie că aritmetica şi geometria pot dezvolta mirarea copilului, îl pot provoca să-şi imagineze soluțiile, să încerce diferite moduri de rezolvare a problemelor, să facă conexiuni cu natura, istoria, geografia etc.?
Dezamăgit profund de nedreptatea la care a fost şi rămâne supusă matematica, perseverent supărat pe educația din şcoli, Solomon Marcus şi-a dus cercetările cât mai departe. Felul lui de a înțelege matematica a fost şi este unul distinct, acela de a-i căuta originea problemelor peste tot, iar la intersecția cu alte domenii, cu deosebire. Limbajul este numai ceea ce se vede din matematică, însă Marcus identifică mai multe ipostaze ale ei, unele invizibile în procesul de educație, precum: fenomen de cultură, fenomen social, artă, mod de gândire, joc, modă, mod de viață, mod de a înțelege lumea, parte a vieții noastre spirituale, filosofie, mod de a înțelege propria noastră minte, posibilă formă de patologie etc. Fiecare ar merita o meditație serioasă!
Cert este că educația a reținut din matematică mai ales o caricatură a ei. Redusă la un ansamblu de procedee de operare, o matematică a calității devine un fel de opoziție în termeni. Interferența matematicii cu celelalte domenii este aproape inexistentă în manualele şcolare. Nu se ştie, nu se vede că matematica lucrează şi cu idei, că sunt în tratarea ei lupte, dileme, conflicte, interacțiuni, că matematica are o istorie, care e alcătuită din poveşti de viață şi de cercetare impresionante, că nu e deloc întâmplătoare optarea pentru o problemă în detrimentul altora. Nici profesorii nu ştiu de multe ori viața secretă a matematicii, nu-i cunosc grandoarea şi nu intră în „aerul ei tare”.
În viața de zi cu zi omul nu se hrăneşte cu formule, dar are nevoie să învețe să gândească şi să o facă în etape. De asemenea, nu ni se spune mai nimic în şcoală despre universalitatea de cuprindere a matematicii, despre bogăția ei intelectuală şi spirituală, despre puterea ei artistică, atunci când este practicată la modul autentic şi pasionat. Descoperirile matematicii fac parte din cultura lumii şi o influențează. Am auzit cu toții de şirul lui Fibonacci, proporția de aur, banda lui Möbius, sticla lui Klein. În plus, sunt frecvent reprezentate vizual în artă sau constituie prototipuri de gândire şi comportament în ştiință, filosofie, literatură.
Să luăm, ca exemplu, numai câteva trăsături comune identificate de Solomon Marcus între literatură şi matematică. Sunt amândouă antice şi „fiice ale mitului”, de unde au preluat simbolurile şi posibilitatea folosirii ficțiunii. Amândouă, mult mai târziu, au încălcat cele trei principii fundamentale ale logicii tradiționale (identității, noncontradicției şi terțului exclus) şi au cultivat astfel paradoxul. Ambele dezvoltă „un principiu de optimizare semiotică”: să aduni în cât mai puține cuvinte, cifre, o gândire de o cât mai largă şi mai intensă cuprindere. Elementul ludic este o altă trăsătură comună, ca şi prezența metaforei, prezența infinitului etc.
Şi mă întorc în final la singurătate, la cele două singurătăți de care povesteşte Solomon Marcus şi de care aminteam la început. (Intra în Academie şi le vorbea viitorilor colegi despre singurătăți!) Ca şi când n-ar fi de-ajuns că matematicianul înfruntă o cercetare grea (o spun fără milă, pentru că pasiunea nu poate provoca mila cuiva. Faci matematică când simți că nu poți trăi altfel, şi tot aici Marcus, pe urmele lui Rilke, recunoaşte aceasta), el trebuie să îndure şi singurătatea matematicii. Izolarea matematicii, socială, intelectuală, Solomon Marcus mărturiseşte că a simțit-o tot timpul, de la începutul pasiunii sale. Dar a luptat permanent pentru scoaterea ei din acest context, pentru extinderea acțiunii sale spre alte orizonturi. O nouă accentuare a singurătății l-a ajuns din urmă când şi-a dat seama că şcoala nu le dăduse interlocutorilor săi, din diverse domenii, prea multe informații despre faptul că matematica se poate întâlni şi cu alte discipline, în moduri impresionante şi în situații neaşteptate, nu numai cu fizica.
Solomon Marcus a împlinit pe 1 martie 2015, 90 de ani. Şi-a sărbătorit aniversarea la Iaşi şi, cu umor, afirma că deja sătul de titlul de „nonagenar” îşi doreşte să prindă centenarul. Îi doresc să ajungă să învingă „balaurul” primei singurătăți, a matematicii, şi să trăiască ca şi până acum singurătatea matematicianului. Singurătatea lui să nu fie diferită de singurătatea oricărui alt creator, a oricărui alt artist, să nu fie nevoia aceea simplă de a gândi şi de a rumega în linişte ideile, ci aceea plină, frumoasă, de a se proteja atât cât să poată continua să dea sens întrebărilor matematicii! Şi să scriu atunci: un secol cu Solomon Marcus = „un veac de singurătate” pentru Solomon Marcus!