Cronica plasticii
Florin Toma
HERMINEUTICA – SCURT PE DOI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
O cunoaşteți, fără îndoială. Un țâşti-bâşti de carnivor din familia mustelidelor, de talie mică (25-30 cm.), trăieşte la miazănoapte, are blana pufoasă, brună-cafenie – vara, în schimb albă-albă – iarna, dar tot timpul curată-curată şi îngrijită şi strălucitoare şi, bineînțeles, scumpă şi, fireşte, greu de procurat. I se mai spune hermelină, cacom sau helge, iar pe numele savant o cheamă mustela erminea. Mai e „alintată”, nu ştiu de ce, şi şoarece armenesc(!). În fine, cred că vi-o mai amintiți – unii dintre dvs., neîndoios, fiindcă nu chiar toți suntem contemporani cu da Vinci! – din celebrul tablou al lui Leonardo, „Dama cu hermină” (1489-1490), aflat la Muzeul Czartoryski, unde personajul feminin, identificat a fi fiind nobila Cecilia Gallerani, o ține în brațe ca pe un bebeluş (NOTĂ: cu precipitata dispersie senzuală(!) aferentă!). Ce să mai adaug, altceva? Că numele ei este dat fetelor, cu variante Herminia (spaniolă) sau Hermione (greacă) şi că sensul originar era de „mesager pământesc”? Şi că, aşa cum pretind statisticile, la nivel mondial a fost un nume de botez foarte des uzitat între 1880 şi 1920 (eheee! nu din întâmplare, taman între puritanismul victorian şi debutul anilor nebuni ai „generației pierdute”!), după care, însă incidența a diminuat progresiv, până când astăzi a căzut în desuetudine?... Drăguț, nu?
Altceva însă voia să vă spună cronicart-ul! Şi anume, el ar vrea să vă povestească o legendă despre hermină. Sau e, de fapt, sinopsisul unui anumit reflex bizar al dumneaei? Ori, cumva, concluzia unor îndelungate observații, trimisă de cunoscutul colectiv de „cercetători britanici”, cu privire la instinctele halucinante ale acestui de acum înainte respectabil mamifer?... Ei bine, asta da, vorbind poate, în acelaşi timp, Dumnezeule! chiar şi de onoare.
Aşadar, atenție! Se spune că hermina e atât de atentă şi de pedantă cu blana ei, atât de „cochetă” şi preocupată de albul acesteia, încât – mai ales, iarna – are grijă să nu se îndepărteze, orice s-ar întâmpla, de teritoriile înzăpezite, foarte curate. De aceea, vânătorii, cunoscând acest instinct, dacă vor s-o vâneze, o hăituiesc la nesfârşit, zi şi noapte, împingând coloniile de hermine să fugă, să părăsească zona de siguranță, mânându-le de la spate înspre ținuturile mlăştinoase. Spre smârcuri. Ca să se murdărească. Sa se maculeze. Să se frângă o cumpănă. Să se deterioreze echilibrul ancestral ce le ține în viață rasa. Iar, în clipa când, sleite de putere, după ce au fost izgonite din paradisul lor, ajung în clisă, în zloată, în mocirlă şi în noroi, în acel moment, ele pur şi simplu mor. Se sinucid. Se îneacă singure, afundându-şi capul în mlaştină. De ce? Pentru că s-a comis o samavolnicie. Li s-a confiscat curățenia. Li s-a sechestrat teritoriul imaculat – condiția sine qua non a existenței lor. Şi atunci, preferă pierzania, decât profanarea şi prihănirea trupului. Se livrează mai degrabă suicidului în masă, decât să-şi continue viața în mizerie, necurățenie şi spurcăciune.
Într-o clipă însă țâşneşte în minte (că aşa e ea făcută, din succesiuni de contradicții!), ca un fulger, opusul, antiteza... Porcul. Da, fireşte, porcul! Porcul domestic, cunoscut sub denumirea trinominală latinească Sus scrofa domestica (ce mod redundant de nominalizare tip „mură-n gură”, dar asta-i altă poveste!). Şi se pune întrebarea: de ce oare i-o plăcea porcului să se tăvălească în propriile scârne sau, atunci când e în libertate, să caute doar pământul moale, noroiul, smârcul şi mlaştina, în care să se „răsfețe”?
Să fie totul oare din pricina faptului că porcul prezintă o curiozitate anatomică teribil de tristă la nivelul gâtului, în sensul că vertebrele cervicale au o configurare strict rigidă şi fixă, aşa încât, bietului animal îi este practic imposibil să ridice capul? Să fie oare acest beteşug blestemat cauza din care el nu are altă variantă de alegere decât pământul, fiindcă orizontul lui până aici se întinde? Ce să mai vorbim de cer, de stele, de lună, de soare... Vă dați seama? Să-i fie interzis să viseze. Să născocească. Să aibă năluci.
Dar despre oameni...? – veți întreba, inocenți. Păi ce, aveți impresia că cronicart-ul şi-a răcit gura de pomană până acum!? Chiar despre oameni a vorbit!...
Şi, astfel, luând aminte la hermeneutica acestor pilde, să trecem, totuşi, în următorul compartiment al acestui trend „de vie”. Spre a descoperi Arta adevărată. Singura care e capabilă să privească în Sus. Şi fără – nota bene – să se mânjească!
ŞTEFAN CÂLȚIA – Semnul pentru Sacru
Lumea e plină de semne. La un recensământ sumar, sunt tot atâtea cât oamenii. Cam aşa, peste 6 miliarde. Pe Pământ trăiesc la un loc, deci, şase miliarde de semne. La grămadă. De toate felurile. Căci fiecare om este, în felul lui, un semn. Din această adunare, însă doar puține au un semnificat ce deține o legătură aparte cu sacrul. Cu transcendentul. Aceia sunt creatorii. Creatorii de semne. Se creează pe ei, ca mărturii ale trecerii prin această lume. Şi şi mai puțini sunt aceia care născocesc sub specia eternității. Abia aici – în cazul lor – ajungem la similitudini delicate cu Creația demiurgică. Unica. Abia aici, aflăm, în sfârşit, răgazul privilegiat de a privi uimiți când la plăsmuire, când la Operă. Când în jos, la scorneală. Şi când în Sus, la Zidire. Fără a mai fi capabili – la un moment dat, de atâta derută – să discernem prea bine între ele. Pentru că sunt Totuna. Ştefan Câlția aparține acestei bresle de meşteşugari ai Sacrului, fără de care – la modul cel mai serios cu putință – lumea aceasta n-ar avea înțelegere. Un anume sens. Al ei. Original (dar şi originar!). Sensul Câlția, care nu pluteşte în neştire în neantul priceperii, nu hălăduieşte prin coclaurii semioticii, nu vagabondează prin haosul de înțelesuri. Ci decurge strict din Opera Câlția. Opera Câlția, care înseamnă Ştefan Câlția, care înseamnă un semn sacru. Dacă închizi ochii şi, printr-o pasă vrăjită, te trezeşti în fața unei viziuni mistuitoare – cu peisaje stranii, semi-luminate a pustiu şi cu personaje filiforme, lipsite de robustețe (este sigur o discreție simbolică, poate coborâtă din însăşi firea artistului, în această deliberată devitalizare a eroilor lui Câlția!), ce plutesc serafice într-un medievalism angelic simplu, firesc, calm, ne-anxios sau monumental, care, lovite de o melancolie profundă, nu privesc niciodată, cu ochii lor mari şi trişti, spre tine, ci doar înainte, în față, spre un punct ce aparține numai orizontului lor sau bărbați care au întipărită pe chipul lor exsanguu o mirare profundă ori femei care țin în mână buchete de flori, mănunchiuri de sânziene sau ramuri de măr înflorit – este mai sigur decât răsăritul de soare în fiecare dimineață că te afli în fața unui tablou semnat Ştefan Câlția. Oamenii lui sunt surprinşi toți în mişcare. În mers. Ei nu stau. Nu adastă. Nu se hodinesc. Şi nici nu sunt țintuiți în hieratisul aproape chinuit al Omului din grafica Evului Mediu. Dimpotrivă, există o dinamică a lor secretă, o fâlfâire a siluetelor lor, ce te conving, amândouă, de dinamismul intrinsec al universului uman plăsmuit de Câlția. Oamenii aceştia se mişcă invizibil spre o țintă. De fapt, ei călătoresc. Plutirea lor nu e simplă levitație de bâlci (NOTĂ: Apropo, chiar şi atunci când artistul abordează tema spectacolului, ea este încărcată fie de o logică simbolică surprinzătoare – ca, de pildă, în Luna, pasărea şi clovnul sau Clovnul, doamna şi scamatorul – fie de tuşe de grotesc boschian, precum în Lumea ca teatru). Ci îndreptare către ceva. Călătorie către un Loc. O peregrinare fundamental inițiatică. În afara legilor fizicii. Meta-fizică. Zice artistul: Noi călătorim. Când spun a călători, aceasta semnifică pentru mine mai mult decât a merge. Când merg, înfăptuiesc un lucru concret. Când călătoresc, este vorba despre o plutire prin lume(…). Către ce se îndreaptă această călătorie? Spre un model. Recenta omagiere a artistului ce a avut loc în Sala de Marmură a Palatului Băncii Naționale (cu lectura unei scrisori emoționante din partea Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, şi însoțită de lansarea volumului-album Ştefan Câlția. Locuri - Ed. Curtea Veche), a revelat nu doar aceeaşi binecunoscută modestie a artistului, ci şi un detaliu de biografie inedit. În anii de dictatură comunistă, o bună perioadă de timp, după terminarea studilor, Ştefan Câlția a lucrat la Institutul de Economie Mondială(!). Nu altfel, decât prin bunele oficii ale marelui savant, economist şi diplomat, Costin Murgescu, conducătorul instituției aflate sub egida Academiei Române. – Şi ce vrei să faci aici? - povesteşte Câlția că l-a întrebat Murgescu. – Să pictez!... - a şoptit artistul. Dar… – Dar, ce? – Să nu mă puneți să semnez condica în fiecare zi! Costin Murgescu a cumpănit o clipă şi a decis: – De acord! Şi astfel, prin deschiderea uriaşă a spiritului unui savant, un institut de cercetare din domeniul economiei a salvat destinul unui artist. Care, printr-o astfel de împrejurare benefică – datorată unui binefăcător – a devenit coleg şi, apoi, prieten pe viață, cu viitorul Guvernator al BNR, Mugur Isărescu, cu Adrian Vasilescu, consilierul acestuia şi cu alți mari specialişti de azi în domeniul economiei şi finanțelor. Deci, se poate spune – şi el recunoaşte cu pietate – că opera lui Ştefan Câlția se datorează într-o bună măsură şi lui Costin Murgescu, fostul director al Institutului de Economie Mondială şi, mai târziu, ambasador al României la ONU. Poate şi tocmai de aceea, acum, la aproape 50 de ani de la întâmplarea povestită mai sus, omagierea pictorului Ştefan Câlția a avut loc în cea mai selectă şi cea mai rezonantă istoric incintă din palatul BNR: Sala de Marmură. Ca un gest de remarcabilă eleganță şi ca recunoştere a staturii unui mare artist. Ar mai fi de adăugat că tot acolo a fost expus tripticul uriaş Ultima călătorie a căutătorului de apă, prevăzut şi cu un interesant verso. În spate, au fost expuse fotografii ale artistului, ale satului său arhetipal, Şona, ale muzeului de fierărie rurală, pe care l-a amenajat acolo, prin strădaniile sale de neobosit colecționar. Precum şi câteva exemplare din ziarul sătesc(!) scos de Asociația Sătească Şona noastră, apărut cu ocazia evenimentelor Loc. Şcoală de privit Acasă. Semnul grafic al Asociației – devenit, de fapt, sigiliul întregii opere a lui Ştefan Câlția – este un peşte. Dintre ale cărui nenumărate semnificații – întinse pe spații spirituale şi straturi istorice – reținem pe cel legat de multiplicare, perpetuare. Este un simbol al vieții şi al fecundității, datorită uluitoarei sale facultăți de a se reproduce, dar el este transferat şi în plan spiritual. Astfel, în iconografia popoarelor indo-europene, peştele este simbolul fertilității şi al înțelepciunii, căci, trăind în adâncurile Apei Primordiale, el este pătruns de puterea sacră a genunii. Şona – satul făgărăşean al bunicilor săi – este pentru artist nu numai spațiul sacru de plămădire a sa ca ființă spirituală, dar şi LOCUL unde se iveşte genunea harului său dumnezeiesc. Aşadar, domeniul de definiție Ştefan Câlția este, pe rând: Antropocentrism ancestral. Ruralism arhaic. Angelism modern. Etnicism răsfățat. Creştinism melancolic. Moralist discret şi Măiestrie de breslaş. Corolar: Ştefan Câlția rămâne un devotat slujitor şi artist al urmelor lăsate în viață. Semnul viu al Sacrului.
IOANA ŞETRAN – Fecundări in micro
Disciplina care ar putea cerceta, evalua şi măsura lungimea semnalului, uimirea corectă, profunzimea observației, naturalețea expunerii, strălucirea medicală, fantasticul obsecvios şi acuitatea spaimei, pe care – pe toate – le degajă coloniile de insecte ale Ioanei Şetran, s-ar putea numi lesne Fabrometrie. În porțelan. Celebrul entomolog Jean-Henri Casimir Fabre, autorul faimoaselor texte privind arahnidele şi alte insecte, Souvenirs Entomologiques, şi pe care Charles Darwin – inspirat în lucrările sale de cercetătorul francez – l-a numit un observator inimitabil, ne-ar putea inspira. Pe noi, aşa cum, la fel a inspirat-o şi pe ceramista care se poate lăuda cu performanța de a-şi fi deschis prima expoziție personală la vârsta de 70 de ani. Câtă răbdare! Câtă discreție! Câtă modestie! Câtă minuție a trăirii la această descendentă, aflată la a treia generație, a unei familii de pictori, arhitecți, graficieni şi designeri! Şi a cărei soră (Anamaria Smigelschi), al cărei cumnat (regretatul Alin Gheorghiu) şi, în fine, al cărei soț (pictorul Vladimir Şetran) sunt cu toții măsura magistrală a unei mai mult decât confrerii compuse la ordinul hazardului. Sunt imaginea unei adevărate seminții artistice, dăruite de Dumnezeu cu grația harnicelor şi neobositelor năluciri. Au trecut opt ani de la expoziția intitulată Microcosm, deschisă la Aşezămintele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia. Şi, cu toate acestea, impresia de actualitate pe care o resimți revăzând catalogul de atunci este mai mult decât pregnantă. E un fel de revenire deliberată la stupefacție (ca atunci când, constatând că eşti – rareori! – seren şi destins, simți nevoia, aşa, dintr-un impuls masochist, să-ți induci singur o mică nelinişte, ca o injecție cu otravă, un firicel de disconfort nevrotic, spre a lăsa anxietatea să te cuprindă… fiindcă altfel nu se poate!). Exact aceasta este senzația pe o ai atunci când priveşti de aproape – în cele mai spăimoase amănunte – insectele pe care le recompune, cu o migală de orfevru şi cu înnebunitoarea patimă a răbdării de miniaturist, Ioana Şetran. Liliputaneria insectiformă pare că se mişcă, auzi parcă bâzâitul ei general, se agită, se zbate şi colcăie sub mâinile artistei (mă întreb ce se întâmplă dacă o dată, o singură dată, îi tremură spatula de stomatolog cu care modelează gheruțele, cilii, carapacele, picioruşele, solzii minusculi de pe ele sau cleştii gândacilor, antenele rădaştelor, aripile albinelor, elitrele buburuzelor, mandibulele cărăbuşilor şi antenele extrem de subțiri ale nenumăratelor zburătoare şi coleoptere pe care parcă le analizează, nu le creează?!). Interesant e că insectele nu sunt surprinse ca exemplare unice, nu sunt izolate, ci trăiesc în colonii, tocmai pentru ca efectul terifiant să fie devastator. Ceea ce însă – la o compensație extrem de dibace şi de vicleană – face să scadă senzația repulsivă şi diminuează puternic dezgustul şi spaima este găselnița culorii albe. Caolinul. Până la urmă, strălucirea lui şi imaculatul translucid al materialului fac ca toate aceste observații şi studii entomologice să fie, de fapt, acceptate de logica fricii. Şi ar mai fi, pe lângă mână, ochiul, privirea Ioanei Şetran. Puterea lentilei cu care se uită şi sesizează până şi cel mai mic detaliu din anatomia gâzei, de la învelişul cheratinos, la striurile şi nervurile ca de frunză de pe aripioare. Este, de fapt, puterea omului de ştiință deghizat în artist. Sau cumva invers? Şi mai e ceva. Ceva ce nu mai ține nici de harul divin al creatorului, nici de perseverența în a observa a savantului (ori una, ori alta!). Incredibila modestie şi absența oricărei urme de ostentație ale unui artist realmente galonat. Adică, naturalețea cu care îşi poartă, de pildă, titlul de membru al Academiei Internaționale a Ceramicii, de la Geneva (Elveția) sau nenumăratele premii obținute încă din anii ’70-’80, precum sunt: Premiul Academiei Internaționale a Ceramicii (Geneva) şi al Bienalei de la Vallauris (1978), Premiul Quadrienalei de la Erfurt (1978), Mențiunea de Onoare la Trienala de la Zagreb (1984), Mențiunea de Onoare a Competiției Ceramicii Mino (Japonia – 1989). Altfel spus, e o însuşire ce ține direct de eleganța încântătoare şi profundă a unui caracter nobiliar veritabil. Ioana Şetran nu aproximează lumea greu vizibilă. Ci se apleacă spre ea şi o defineşte nimicitor de exact. De fapt, modelează în porțelan un alt miracol al viului.
VIRGILIU PARGHEL – Cronica unei lăcomii asumate
Un singur păcat îi este iertat artistului: lăcomia. Atunci când se lasă în voia cataclismului interior al întâmplării şi priveşte încântat cum harul său se dezlănțuie, rupând zăgazurile comodității, amânării şi trândăvelii. Când nu se mai poate abține şi, înfrigurat, vrea să dea samă de totul. De orice moment de magie, de orice pățanie frivolă, de orice aşezare şuie a ordinii, de orice neatenție a destinului, de orice dezvrăjire a unui blestem. De orice scăpare a constrângerii programate. Atunci, artistul dă iama în cămara cu năluci, atenții şi alte bunătăți de scorneală. Şi se înfruptă din toate, înfrumusețându-ne privirea şi spiritul. Virgiliu Parghel a trecut cu bine de cumpăna jumătății de secol. Şi-a sugrumat neliniştile trimițîndu-le pe tărâmul efemerului şi şi-a izgonit nenorocul. Şi-a revizuit destinul şi şi-a upgradat biografia. Cu alte cuvinte, a avut şansa să sape adânc în genuinul ființei sale şi să aducă la lumină straturi de inspirație divină, pe care le credea până atunci definitiv pierdute. Recenta sa expoziție de la Elite Art Gallery îi pune pe jar pe toți scepticii de serviciu, care şi-aşa, în general, privesc cu nu puțină îndoială continuitatea sinusoidei pe care o realizează talentul unui artist în strădania sa de-o viață. Pur şi simplu, avem de-a face cu surpriza unui veritabil sincretism. (NOTĂ: Las deoparte – nu fără să remarc, totuşi, cu admirație – celălalt aspect al acestui sincretism al artelor. Vernisajul a fost prefațat de un recital de cântări populare din patrimoniul folclorului autentic, susținut de două artiste de marcă, Doina Lavric (voce/lăută) şi Lorena Oltean, preludiu care nu numai că a surprins prin prezența scenică de excepție, dar s-a aşezat ca un pandant perfect al expoziției, în scenariul evenimentului). Sincretism! Pentru că se numeşte Tuşuri, creioane, pasteluri şi pânze (remarcați, aşadar, câte specii şi tehnici sunt reprezentate!). Pentru că artistul şi-a permis toate nebuniile creative şi, mai ales, într-o proporție a belşugului, care, dacă n-am cunoaşte forța dezlănțuită a lui Virgiliu Parghel din ultima vreme, am zice că e aproape halucinant. Abundența şi varietatea – iată cele două repere calificative ce pot însoți o cronică la expoziția lui Virgiliu Parghel. Portrete în creion sau tuş (prieteni, cunoscuți, apropiați sau necunoscuți, artişti, muzicieni, simpli oameni de pe stradă… are acest obicei, lipsit de orice inhibiție: de a se aşeza undeva, la un colț de stradă şi de a schița, desena sau picta tot ceea ce vede… în felul lui!), de ordinul sutelor şi de toate dimensiunile. Pasteluri cu flori, copaci, peisaje pustii, stranii, spectrale sau faimoasele sale case strâmbe, în care apare, ciudat! movul un pic parcă prea frust-funest (sunt, poate, încă tresăriri ale memoriei, din trecut!). Sau uleiuri – peisaje, portrete sau naturi moarte – cu pastă grea, compleşitoare, puternică, masivă (dar şi parcă sonoră(!), amintind de tonurile grave ale unei fugi de Bach, ieşind în volute ample din orga unei catedrale impunătoare!), ce servesc perfect compoziția (NOTĂ: Nu se poate trece peste un portret absolut superb – un aproape semi-profil, mai mult cu spatele, surprins însă într-o dinamică foarte interesantă – al soției pictorului, Doina, remarcabil prin candoare şi căldură!). Şi asta nu e tot. Neastâmpărul artistului continuă. Neobosit. Într-un moment de inspirație şăgalnică (comparaison n’est pas raison, sigur, însă tot la fel a început şi Picasso să modeleze în lut, în perioada lui azureeană: dintr-o joacă, în timp ce se afla în vizită la un prieten bun din Vallauris, el venind de la Antibes şi, în timpul discuției, a început să frământe un crâmpei de lut din care a ieşit o caprină minusculă, pe care gazda a ars-o apoi, în cuptor, a păstrat-o şi, la întâlnirea următoare, i-a dat-o artistului uluit de ceea ce fusese în stare… şi aşa a debutat cariera fabuloasă de ceramist a lui Picasso!), pictorul nostru a scos zecile de arcuri ale tuturor carnetelor şi caietelor folosite la miile de schițe, le-a adunat şi a început să le răsucească. A ieşit ceva bizar, ca o statuie fără consistență, de înălțimea unui om, construită doar din fire de plastic îmbinate şi împletite. Şi care, culmea! aduce cu… ce credeți? Cu un pictor în fața şevaletului! E clar: deşi alunecă uşor spre sexagenariat, Virgiliu Parghel a intrat în zodia unei vitalități aş zice supraponderale. Care însă – prin lăcomia degajată (şi angajată!) – face numai bine familiei de artişti în care se ține. Frumos. Şi mândru.
ECATERINA VRANA – Mic tratat de disperanță
Femeile de pe pânză sunt mai întâi galeşe, apoi de toate felurile: prietenoase, aspre, zălude, frumoase, duşmănoase, caline, goale, îmbrăcate, vesele, melancolice, brunete, extaziate, roşcate, zurlii, plăpânde, aiurite, botoase, zbanghii, insolente, răsfățate ş.a.m.d. Până când,n-avem ce face, toate adjectivele din orice limbă de circulație craniană se epuizează. Dincoace de pânză, însă, adică în fața ei, femeile sunt de un singur fel: sapiente. Cu judecată (n-am zis neapărat înțelepciune!). Cu pricopseală de minte. Şi cu, bineînțeles, toate ingredientele ce se regăsesc, în general, în amestecul (proporționat de foarte Sus!) dintre inteligență şi vocație. Adică nelinişte, anxietate, disperare, frică, spaimă, groază. Femeia-pictor-exponent se numeşte Ecaterina Vrana şi are, fără îndoială, toate aceste însuşiri. Pe care le-a exhibat şi arătat bărbăteşte în două spații expoziționale deodată. Aşadar, timp de o lună şi jumătate, expoziția ei, intitulată Disper, deci exist(!), a fost secționată în două părți inegale: cele mai multe tablouri au fost expuse în Spațiul Aiurart (o galerie dedicată în special tinerilor artişti şi experimentelor lor!), iar altele, la Cărtureşti Carusel, în a doua supantă a acestei librării-manifest, dedicată artei contemporane (într-un program expozițional propus tot de Aiurart). Sigur, poate fi şi o ironie la vorba domnului Descartes (Cogito, ergo sum), dar cred că e mai mult decât atât. Pare mai degrabă un manifest al nevrozei artistului de azi (NOTĂ: de parcă n-ar fi fost toți şi-n toate timpurile nişte frumoşi apucați, dar mi-am permis o licență!), în care disperarea, spaima şi anxietatea joacă acelaşi rol ca şi modelul antic în arta Renaşterii. De fapt, dublu-rol! O dată Hamlet cu mirările lui, dar, concomitent, şi tigva lui Yorrick, cu tăcerile sale. Strălucită absolventă a UNARTE (clasa lui Sorin Ilfoveanu), această fetiță-teribilă a picturii contemporane, care, iată că a lăsat bine în urmă patru decenii de când s-a născut – ce repede trece vremea! (dar, culmea, căreia îi stă foarte bine înotând dezinhibată în noianul ei de naivități cu modele paradigmatice aiuritoare: puişorii de găină, pisicile, şoarecii, pantofii, coşciugele, norii, pătuțurile de copii, rochiile care curg de nu se mai termină, umbrele şi umbrelele, scările, apoi crucile, peştii cu chip uman sau mirele cu mireasa de deasupra patului!) pare că scrie – în toate tablourile sale – basme (mă rog, şi… basne!). Dar sunt nişte basme violente, crude, sadice, care, la comanda neliniştii din sufletul autorului, violează candoarea, înghesuind între cele patru dimensiuni ale fiecărui tablou disperările şi fricile inteligente ale artistei. Poveşti care tâlhăresc gingăşia şi asasinează delicatețea. Fabule cu părelnică sprințăreală copilăroasă, când, de fapt, ele au la bază scheme morale ale disperării. Decriptabile obsesiv în cheie convențional-ludică. Spre a nu deranja straturile anxioase. Materia grea pe care o pune pe pânză, grosimile aproape geologice de pastă – ca o lavă vulcanică – provoacă două senzații: o dată, una de profunzime şi de ofertă de adâncime a privirii şi, apoi, impresia de stabilitate, de durabilitate, de anulare a oricărei bănuieli – cât de mici – privind existența efemerului. Ca un mecanism masiv de sensuri anevoios de translatat pe alte câmpuri. Dacă nu imposibil. Şi, în ipoteza că am călători pe alt plai al artei şi ne-am opri o clipă la borna literaturii, am zice că pictura Ecaterinei Vrana e un mixt - sapient, cum spuneam la început – între spaima de tip Kafka şi masa epică a unui Tolstoi sau Joyce în care aceasta se difuzează. Lăsând poate loc în acest căuş jucăuş pentru un crâmpei de speranță. Ca un punct de lumină în bezna cea mai crudă. Complex pe care l-aş numi disperanță. Imaginarul ei are propria logistică şi propriul arsenal de artificii, ce servesc – toate – unui singur scop: evaluarea corectă a sechelelor rămase dintr-un accident de existență – nota bene – fără a fi discursive, rămânând cantonate în esența tragicului etic. Refuzând vehement patetismul, elocința mesajelor Ecaterinei Vrana îşi suceşte gâtul. Singură!
Altceva însă voia să vă spună cronicart-ul! Şi anume, el ar vrea să vă povestească o legendă despre hermină. Sau e, de fapt, sinopsisul unui anumit reflex bizar al dumneaei? Ori, cumva, concluzia unor îndelungate observații, trimisă de cunoscutul colectiv de „cercetători britanici”, cu privire la instinctele halucinante ale acestui de acum înainte respectabil mamifer?... Ei bine, asta da, vorbind poate, în acelaşi timp, Dumnezeule! chiar şi de onoare.
Aşadar, atenție! Se spune că hermina e atât de atentă şi de pedantă cu blana ei, atât de „cochetă” şi preocupată de albul acesteia, încât – mai ales, iarna – are grijă să nu se îndepărteze, orice s-ar întâmpla, de teritoriile înzăpezite, foarte curate. De aceea, vânătorii, cunoscând acest instinct, dacă vor s-o vâneze, o hăituiesc la nesfârşit, zi şi noapte, împingând coloniile de hermine să fugă, să părăsească zona de siguranță, mânându-le de la spate înspre ținuturile mlăştinoase. Spre smârcuri. Ca să se murdărească. Sa se maculeze. Să se frângă o cumpănă. Să se deterioreze echilibrul ancestral ce le ține în viață rasa. Iar, în clipa când, sleite de putere, după ce au fost izgonite din paradisul lor, ajung în clisă, în zloată, în mocirlă şi în noroi, în acel moment, ele pur şi simplu mor. Se sinucid. Se îneacă singure, afundându-şi capul în mlaştină. De ce? Pentru că s-a comis o samavolnicie. Li s-a confiscat curățenia. Li s-a sechestrat teritoriul imaculat – condiția sine qua non a existenței lor. Şi atunci, preferă pierzania, decât profanarea şi prihănirea trupului. Se livrează mai degrabă suicidului în masă, decât să-şi continue viața în mizerie, necurățenie şi spurcăciune.
Într-o clipă însă țâşneşte în minte (că aşa e ea făcută, din succesiuni de contradicții!), ca un fulger, opusul, antiteza... Porcul. Da, fireşte, porcul! Porcul domestic, cunoscut sub denumirea trinominală latinească Sus scrofa domestica (ce mod redundant de nominalizare tip „mură-n gură”, dar asta-i altă poveste!). Şi se pune întrebarea: de ce oare i-o plăcea porcului să se tăvălească în propriile scârne sau, atunci când e în libertate, să caute doar pământul moale, noroiul, smârcul şi mlaştina, în care să se „răsfețe”?
Să fie totul oare din pricina faptului că porcul prezintă o curiozitate anatomică teribil de tristă la nivelul gâtului, în sensul că vertebrele cervicale au o configurare strict rigidă şi fixă, aşa încât, bietului animal îi este practic imposibil să ridice capul? Să fie oare acest beteşug blestemat cauza din care el nu are altă variantă de alegere decât pământul, fiindcă orizontul lui până aici se întinde? Ce să mai vorbim de cer, de stele, de lună, de soare... Vă dați seama? Să-i fie interzis să viseze. Să născocească. Să aibă năluci.
Dar despre oameni...? – veți întreba, inocenți. Păi ce, aveți impresia că cronicart-ul şi-a răcit gura de pomană până acum!? Chiar despre oameni a vorbit!...
Şi, astfel, luând aminte la hermeneutica acestor pilde, să trecem, totuşi, în următorul compartiment al acestui trend „de vie”. Spre a descoperi Arta adevărată. Singura care e capabilă să privească în Sus. Şi fără – nota bene – să se mânjească!
ŞTEFAN CÂLȚIA – Semnul pentru Sacru
Lumea e plină de semne. La un recensământ sumar, sunt tot atâtea cât oamenii. Cam aşa, peste 6 miliarde. Pe Pământ trăiesc la un loc, deci, şase miliarde de semne. La grămadă. De toate felurile. Căci fiecare om este, în felul lui, un semn. Din această adunare, însă doar puține au un semnificat ce deține o legătură aparte cu sacrul. Cu transcendentul. Aceia sunt creatorii. Creatorii de semne. Se creează pe ei, ca mărturii ale trecerii prin această lume. Şi şi mai puțini sunt aceia care născocesc sub specia eternității. Abia aici – în cazul lor – ajungem la similitudini delicate cu Creația demiurgică. Unica. Abia aici, aflăm, în sfârşit, răgazul privilegiat de a privi uimiți când la plăsmuire, când la Operă. Când în jos, la scorneală. Şi când în Sus, la Zidire. Fără a mai fi capabili – la un moment dat, de atâta derută – să discernem prea bine între ele. Pentru că sunt Totuna. Ştefan Câlția aparține acestei bresle de meşteşugari ai Sacrului, fără de care – la modul cel mai serios cu putință – lumea aceasta n-ar avea înțelegere. Un anume sens. Al ei. Original (dar şi originar!). Sensul Câlția, care nu pluteşte în neştire în neantul priceperii, nu hălăduieşte prin coclaurii semioticii, nu vagabondează prin haosul de înțelesuri. Ci decurge strict din Opera Câlția. Opera Câlția, care înseamnă Ştefan Câlția, care înseamnă un semn sacru. Dacă închizi ochii şi, printr-o pasă vrăjită, te trezeşti în fața unei viziuni mistuitoare – cu peisaje stranii, semi-luminate a pustiu şi cu personaje filiforme, lipsite de robustețe (este sigur o discreție simbolică, poate coborâtă din însăşi firea artistului, în această deliberată devitalizare a eroilor lui Câlția!), ce plutesc serafice într-un medievalism angelic simplu, firesc, calm, ne-anxios sau monumental, care, lovite de o melancolie profundă, nu privesc niciodată, cu ochii lor mari şi trişti, spre tine, ci doar înainte, în față, spre un punct ce aparține numai orizontului lor sau bărbați care au întipărită pe chipul lor exsanguu o mirare profundă ori femei care țin în mână buchete de flori, mănunchiuri de sânziene sau ramuri de măr înflorit – este mai sigur decât răsăritul de soare în fiecare dimineață că te afli în fața unui tablou semnat Ştefan Câlția. Oamenii lui sunt surprinşi toți în mişcare. În mers. Ei nu stau. Nu adastă. Nu se hodinesc. Şi nici nu sunt țintuiți în hieratisul aproape chinuit al Omului din grafica Evului Mediu. Dimpotrivă, există o dinamică a lor secretă, o fâlfâire a siluetelor lor, ce te conving, amândouă, de dinamismul intrinsec al universului uman plăsmuit de Câlția. Oamenii aceştia se mişcă invizibil spre o țintă. De fapt, ei călătoresc. Plutirea lor nu e simplă levitație de bâlci (NOTĂ: Apropo, chiar şi atunci când artistul abordează tema spectacolului, ea este încărcată fie de o logică simbolică surprinzătoare – ca, de pildă, în Luna, pasărea şi clovnul sau Clovnul, doamna şi scamatorul – fie de tuşe de grotesc boschian, precum în Lumea ca teatru). Ci îndreptare către ceva. Călătorie către un Loc. O peregrinare fundamental inițiatică. În afara legilor fizicii. Meta-fizică. Zice artistul: Noi călătorim. Când spun a călători, aceasta semnifică pentru mine mai mult decât a merge. Când merg, înfăptuiesc un lucru concret. Când călătoresc, este vorba despre o plutire prin lume(…). Către ce se îndreaptă această călătorie? Spre un model. Recenta omagiere a artistului ce a avut loc în Sala de Marmură a Palatului Băncii Naționale (cu lectura unei scrisori emoționante din partea Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, şi însoțită de lansarea volumului-album Ştefan Câlția. Locuri - Ed. Curtea Veche), a revelat nu doar aceeaşi binecunoscută modestie a artistului, ci şi un detaliu de biografie inedit. În anii de dictatură comunistă, o bună perioadă de timp, după terminarea studilor, Ştefan Câlția a lucrat la Institutul de Economie Mondială(!). Nu altfel, decât prin bunele oficii ale marelui savant, economist şi diplomat, Costin Murgescu, conducătorul instituției aflate sub egida Academiei Române. – Şi ce vrei să faci aici? - povesteşte Câlția că l-a întrebat Murgescu. – Să pictez!... - a şoptit artistul. Dar… – Dar, ce? – Să nu mă puneți să semnez condica în fiecare zi! Costin Murgescu a cumpănit o clipă şi a decis: – De acord! Şi astfel, prin deschiderea uriaşă a spiritului unui savant, un institut de cercetare din domeniul economiei a salvat destinul unui artist. Care, printr-o astfel de împrejurare benefică – datorată unui binefăcător – a devenit coleg şi, apoi, prieten pe viață, cu viitorul Guvernator al BNR, Mugur Isărescu, cu Adrian Vasilescu, consilierul acestuia şi cu alți mari specialişti de azi în domeniul economiei şi finanțelor. Deci, se poate spune – şi el recunoaşte cu pietate – că opera lui Ştefan Câlția se datorează într-o bună măsură şi lui Costin Murgescu, fostul director al Institutului de Economie Mondială şi, mai târziu, ambasador al României la ONU. Poate şi tocmai de aceea, acum, la aproape 50 de ani de la întâmplarea povestită mai sus, omagierea pictorului Ştefan Câlția a avut loc în cea mai selectă şi cea mai rezonantă istoric incintă din palatul BNR: Sala de Marmură. Ca un gest de remarcabilă eleganță şi ca recunoştere a staturii unui mare artist. Ar mai fi de adăugat că tot acolo a fost expus tripticul uriaş Ultima călătorie a căutătorului de apă, prevăzut şi cu un interesant verso. În spate, au fost expuse fotografii ale artistului, ale satului său arhetipal, Şona, ale muzeului de fierărie rurală, pe care l-a amenajat acolo, prin strădaniile sale de neobosit colecționar. Precum şi câteva exemplare din ziarul sătesc(!) scos de Asociația Sătească Şona noastră, apărut cu ocazia evenimentelor Loc. Şcoală de privit Acasă. Semnul grafic al Asociației – devenit, de fapt, sigiliul întregii opere a lui Ştefan Câlția – este un peşte. Dintre ale cărui nenumărate semnificații – întinse pe spații spirituale şi straturi istorice – reținem pe cel legat de multiplicare, perpetuare. Este un simbol al vieții şi al fecundității, datorită uluitoarei sale facultăți de a se reproduce, dar el este transferat şi în plan spiritual. Astfel, în iconografia popoarelor indo-europene, peştele este simbolul fertilității şi al înțelepciunii, căci, trăind în adâncurile Apei Primordiale, el este pătruns de puterea sacră a genunii. Şona – satul făgărăşean al bunicilor săi – este pentru artist nu numai spațiul sacru de plămădire a sa ca ființă spirituală, dar şi LOCUL unde se iveşte genunea harului său dumnezeiesc. Aşadar, domeniul de definiție Ştefan Câlția este, pe rând: Antropocentrism ancestral. Ruralism arhaic. Angelism modern. Etnicism răsfățat. Creştinism melancolic. Moralist discret şi Măiestrie de breslaş. Corolar: Ştefan Câlția rămâne un devotat slujitor şi artist al urmelor lăsate în viață. Semnul viu al Sacrului.
IOANA ŞETRAN – Fecundări in micro
Disciplina care ar putea cerceta, evalua şi măsura lungimea semnalului, uimirea corectă, profunzimea observației, naturalețea expunerii, strălucirea medicală, fantasticul obsecvios şi acuitatea spaimei, pe care – pe toate – le degajă coloniile de insecte ale Ioanei Şetran, s-ar putea numi lesne Fabrometrie. În porțelan. Celebrul entomolog Jean-Henri Casimir Fabre, autorul faimoaselor texte privind arahnidele şi alte insecte, Souvenirs Entomologiques, şi pe care Charles Darwin – inspirat în lucrările sale de cercetătorul francez – l-a numit un observator inimitabil, ne-ar putea inspira. Pe noi, aşa cum, la fel a inspirat-o şi pe ceramista care se poate lăuda cu performanța de a-şi fi deschis prima expoziție personală la vârsta de 70 de ani. Câtă răbdare! Câtă discreție! Câtă modestie! Câtă minuție a trăirii la această descendentă, aflată la a treia generație, a unei familii de pictori, arhitecți, graficieni şi designeri! Şi a cărei soră (Anamaria Smigelschi), al cărei cumnat (regretatul Alin Gheorghiu) şi, în fine, al cărei soț (pictorul Vladimir Şetran) sunt cu toții măsura magistrală a unei mai mult decât confrerii compuse la ordinul hazardului. Sunt imaginea unei adevărate seminții artistice, dăruite de Dumnezeu cu grația harnicelor şi neobositelor năluciri. Au trecut opt ani de la expoziția intitulată Microcosm, deschisă la Aşezămintele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia. Şi, cu toate acestea, impresia de actualitate pe care o resimți revăzând catalogul de atunci este mai mult decât pregnantă. E un fel de revenire deliberată la stupefacție (ca atunci când, constatând că eşti – rareori! – seren şi destins, simți nevoia, aşa, dintr-un impuls masochist, să-ți induci singur o mică nelinişte, ca o injecție cu otravă, un firicel de disconfort nevrotic, spre a lăsa anxietatea să te cuprindă… fiindcă altfel nu se poate!). Exact aceasta este senzația pe o ai atunci când priveşti de aproape – în cele mai spăimoase amănunte – insectele pe care le recompune, cu o migală de orfevru şi cu înnebunitoarea patimă a răbdării de miniaturist, Ioana Şetran. Liliputaneria insectiformă pare că se mişcă, auzi parcă bâzâitul ei general, se agită, se zbate şi colcăie sub mâinile artistei (mă întreb ce se întâmplă dacă o dată, o singură dată, îi tremură spatula de stomatolog cu care modelează gheruțele, cilii, carapacele, picioruşele, solzii minusculi de pe ele sau cleştii gândacilor, antenele rădaştelor, aripile albinelor, elitrele buburuzelor, mandibulele cărăbuşilor şi antenele extrem de subțiri ale nenumăratelor zburătoare şi coleoptere pe care parcă le analizează, nu le creează?!). Interesant e că insectele nu sunt surprinse ca exemplare unice, nu sunt izolate, ci trăiesc în colonii, tocmai pentru ca efectul terifiant să fie devastator. Ceea ce însă – la o compensație extrem de dibace şi de vicleană – face să scadă senzația repulsivă şi diminuează puternic dezgustul şi spaima este găselnița culorii albe. Caolinul. Până la urmă, strălucirea lui şi imaculatul translucid al materialului fac ca toate aceste observații şi studii entomologice să fie, de fapt, acceptate de logica fricii. Şi ar mai fi, pe lângă mână, ochiul, privirea Ioanei Şetran. Puterea lentilei cu care se uită şi sesizează până şi cel mai mic detaliu din anatomia gâzei, de la învelişul cheratinos, la striurile şi nervurile ca de frunză de pe aripioare. Este, de fapt, puterea omului de ştiință deghizat în artist. Sau cumva invers? Şi mai e ceva. Ceva ce nu mai ține nici de harul divin al creatorului, nici de perseverența în a observa a savantului (ori una, ori alta!). Incredibila modestie şi absența oricărei urme de ostentație ale unui artist realmente galonat. Adică, naturalețea cu care îşi poartă, de pildă, titlul de membru al Academiei Internaționale a Ceramicii, de la Geneva (Elveția) sau nenumăratele premii obținute încă din anii ’70-’80, precum sunt: Premiul Academiei Internaționale a Ceramicii (Geneva) şi al Bienalei de la Vallauris (1978), Premiul Quadrienalei de la Erfurt (1978), Mențiunea de Onoare la Trienala de la Zagreb (1984), Mențiunea de Onoare a Competiției Ceramicii Mino (Japonia – 1989). Altfel spus, e o însuşire ce ține direct de eleganța încântătoare şi profundă a unui caracter nobiliar veritabil. Ioana Şetran nu aproximează lumea greu vizibilă. Ci se apleacă spre ea şi o defineşte nimicitor de exact. De fapt, modelează în porțelan un alt miracol al viului.
VIRGILIU PARGHEL – Cronica unei lăcomii asumate
Un singur păcat îi este iertat artistului: lăcomia. Atunci când se lasă în voia cataclismului interior al întâmplării şi priveşte încântat cum harul său se dezlănțuie, rupând zăgazurile comodității, amânării şi trândăvelii. Când nu se mai poate abține şi, înfrigurat, vrea să dea samă de totul. De orice moment de magie, de orice pățanie frivolă, de orice aşezare şuie a ordinii, de orice neatenție a destinului, de orice dezvrăjire a unui blestem. De orice scăpare a constrângerii programate. Atunci, artistul dă iama în cămara cu năluci, atenții şi alte bunătăți de scorneală. Şi se înfruptă din toate, înfrumusețându-ne privirea şi spiritul. Virgiliu Parghel a trecut cu bine de cumpăna jumătății de secol. Şi-a sugrumat neliniştile trimițîndu-le pe tărâmul efemerului şi şi-a izgonit nenorocul. Şi-a revizuit destinul şi şi-a upgradat biografia. Cu alte cuvinte, a avut şansa să sape adânc în genuinul ființei sale şi să aducă la lumină straturi de inspirație divină, pe care le credea până atunci definitiv pierdute. Recenta sa expoziție de la Elite Art Gallery îi pune pe jar pe toți scepticii de serviciu, care şi-aşa, în general, privesc cu nu puțină îndoială continuitatea sinusoidei pe care o realizează talentul unui artist în strădania sa de-o viață. Pur şi simplu, avem de-a face cu surpriza unui veritabil sincretism. (NOTĂ: Las deoparte – nu fără să remarc, totuşi, cu admirație – celălalt aspect al acestui sincretism al artelor. Vernisajul a fost prefațat de un recital de cântări populare din patrimoniul folclorului autentic, susținut de două artiste de marcă, Doina Lavric (voce/lăută) şi Lorena Oltean, preludiu care nu numai că a surprins prin prezența scenică de excepție, dar s-a aşezat ca un pandant perfect al expoziției, în scenariul evenimentului). Sincretism! Pentru că se numeşte Tuşuri, creioane, pasteluri şi pânze (remarcați, aşadar, câte specii şi tehnici sunt reprezentate!). Pentru că artistul şi-a permis toate nebuniile creative şi, mai ales, într-o proporție a belşugului, care, dacă n-am cunoaşte forța dezlănțuită a lui Virgiliu Parghel din ultima vreme, am zice că e aproape halucinant. Abundența şi varietatea – iată cele două repere calificative ce pot însoți o cronică la expoziția lui Virgiliu Parghel. Portrete în creion sau tuş (prieteni, cunoscuți, apropiați sau necunoscuți, artişti, muzicieni, simpli oameni de pe stradă… are acest obicei, lipsit de orice inhibiție: de a se aşeza undeva, la un colț de stradă şi de a schița, desena sau picta tot ceea ce vede… în felul lui!), de ordinul sutelor şi de toate dimensiunile. Pasteluri cu flori, copaci, peisaje pustii, stranii, spectrale sau faimoasele sale case strâmbe, în care apare, ciudat! movul un pic parcă prea frust-funest (sunt, poate, încă tresăriri ale memoriei, din trecut!). Sau uleiuri – peisaje, portrete sau naturi moarte – cu pastă grea, compleşitoare, puternică, masivă (dar şi parcă sonoră(!), amintind de tonurile grave ale unei fugi de Bach, ieşind în volute ample din orga unei catedrale impunătoare!), ce servesc perfect compoziția (NOTĂ: Nu se poate trece peste un portret absolut superb – un aproape semi-profil, mai mult cu spatele, surprins însă într-o dinamică foarte interesantă – al soției pictorului, Doina, remarcabil prin candoare şi căldură!). Şi asta nu e tot. Neastâmpărul artistului continuă. Neobosit. Într-un moment de inspirație şăgalnică (comparaison n’est pas raison, sigur, însă tot la fel a început şi Picasso să modeleze în lut, în perioada lui azureeană: dintr-o joacă, în timp ce se afla în vizită la un prieten bun din Vallauris, el venind de la Antibes şi, în timpul discuției, a început să frământe un crâmpei de lut din care a ieşit o caprină minusculă, pe care gazda a ars-o apoi, în cuptor, a păstrat-o şi, la întâlnirea următoare, i-a dat-o artistului uluit de ceea ce fusese în stare… şi aşa a debutat cariera fabuloasă de ceramist a lui Picasso!), pictorul nostru a scos zecile de arcuri ale tuturor carnetelor şi caietelor folosite la miile de schițe, le-a adunat şi a început să le răsucească. A ieşit ceva bizar, ca o statuie fără consistență, de înălțimea unui om, construită doar din fire de plastic îmbinate şi împletite. Şi care, culmea! aduce cu… ce credeți? Cu un pictor în fața şevaletului! E clar: deşi alunecă uşor spre sexagenariat, Virgiliu Parghel a intrat în zodia unei vitalități aş zice supraponderale. Care însă – prin lăcomia degajată (şi angajată!) – face numai bine familiei de artişti în care se ține. Frumos. Şi mândru.
ECATERINA VRANA – Mic tratat de disperanță
Femeile de pe pânză sunt mai întâi galeşe, apoi de toate felurile: prietenoase, aspre, zălude, frumoase, duşmănoase, caline, goale, îmbrăcate, vesele, melancolice, brunete, extaziate, roşcate, zurlii, plăpânde, aiurite, botoase, zbanghii, insolente, răsfățate ş.a.m.d. Până când,n-avem ce face, toate adjectivele din orice limbă de circulație craniană se epuizează. Dincoace de pânză, însă, adică în fața ei, femeile sunt de un singur fel: sapiente. Cu judecată (n-am zis neapărat înțelepciune!). Cu pricopseală de minte. Şi cu, bineînțeles, toate ingredientele ce se regăsesc, în general, în amestecul (proporționat de foarte Sus!) dintre inteligență şi vocație. Adică nelinişte, anxietate, disperare, frică, spaimă, groază. Femeia-pictor-exponent se numeşte Ecaterina Vrana şi are, fără îndoială, toate aceste însuşiri. Pe care le-a exhibat şi arătat bărbăteşte în două spații expoziționale deodată. Aşadar, timp de o lună şi jumătate, expoziția ei, intitulată Disper, deci exist(!), a fost secționată în două părți inegale: cele mai multe tablouri au fost expuse în Spațiul Aiurart (o galerie dedicată în special tinerilor artişti şi experimentelor lor!), iar altele, la Cărtureşti Carusel, în a doua supantă a acestei librării-manifest, dedicată artei contemporane (într-un program expozițional propus tot de Aiurart). Sigur, poate fi şi o ironie la vorba domnului Descartes (Cogito, ergo sum), dar cred că e mai mult decât atât. Pare mai degrabă un manifest al nevrozei artistului de azi (NOTĂ: de parcă n-ar fi fost toți şi-n toate timpurile nişte frumoşi apucați, dar mi-am permis o licență!), în care disperarea, spaima şi anxietatea joacă acelaşi rol ca şi modelul antic în arta Renaşterii. De fapt, dublu-rol! O dată Hamlet cu mirările lui, dar, concomitent, şi tigva lui Yorrick, cu tăcerile sale. Strălucită absolventă a UNARTE (clasa lui Sorin Ilfoveanu), această fetiță-teribilă a picturii contemporane, care, iată că a lăsat bine în urmă patru decenii de când s-a născut – ce repede trece vremea! (dar, culmea, căreia îi stă foarte bine înotând dezinhibată în noianul ei de naivități cu modele paradigmatice aiuritoare: puişorii de găină, pisicile, şoarecii, pantofii, coşciugele, norii, pătuțurile de copii, rochiile care curg de nu se mai termină, umbrele şi umbrelele, scările, apoi crucile, peştii cu chip uman sau mirele cu mireasa de deasupra patului!) pare că scrie – în toate tablourile sale – basme (mă rog, şi… basne!). Dar sunt nişte basme violente, crude, sadice, care, la comanda neliniştii din sufletul autorului, violează candoarea, înghesuind între cele patru dimensiuni ale fiecărui tablou disperările şi fricile inteligente ale artistei. Poveşti care tâlhăresc gingăşia şi asasinează delicatețea. Fabule cu părelnică sprințăreală copilăroasă, când, de fapt, ele au la bază scheme morale ale disperării. Decriptabile obsesiv în cheie convențional-ludică. Spre a nu deranja straturile anxioase. Materia grea pe care o pune pe pânză, grosimile aproape geologice de pastă – ca o lavă vulcanică – provoacă două senzații: o dată, una de profunzime şi de ofertă de adâncime a privirii şi, apoi, impresia de stabilitate, de durabilitate, de anulare a oricărei bănuieli – cât de mici – privind existența efemerului. Ca un mecanism masiv de sensuri anevoios de translatat pe alte câmpuri. Dacă nu imposibil. Şi, în ipoteza că am călători pe alt plai al artei şi ne-am opri o clipă la borna literaturii, am zice că pictura Ecaterinei Vrana e un mixt - sapient, cum spuneam la început – între spaima de tip Kafka şi masa epică a unui Tolstoi sau Joyce în care aceasta se difuzează. Lăsând poate loc în acest căuş jucăuş pentru un crâmpei de speranță. Ca un punct de lumină în bezna cea mai crudă. Complex pe care l-aş numi disperanță. Imaginarul ei are propria logistică şi propriul arsenal de artificii, ce servesc – toate – unui singur scop: evaluarea corectă a sechelelor rămase dintr-un accident de existență – nota bene – fără a fi discursive, rămânând cantonate în esența tragicului etic. Refuzând vehement patetismul, elocința mesajelor Ecaterinei Vrana îşi suceşte gâtul. Singură!