Cartea de arhitectură
Augustin Ioan
DOI ARHITECȚI. DOUĂ ROMANE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
Despre medici se ştie că mai toți au câte un hobby artistic, cultural sau literar. Profesiunea este dură şi, de aceea, sunt asumate căi de evadare. Nu puțini au făcut din pasiunea extra-profesională un domeniu de performanță. Mai puțin se ştie despre arhitecți, poate cu excepția prințului G. M. Cantacuzino, unde este greu să separi textul cu valențe literare, de cel dedicat eminamente profesiunii de arhitect şi, de aceea, poate, pasiunea pe care o are un prozator de talia lui Bedros Horasangian pentru opera acestui arhitect interbelic.
Nu mă voi duce în Renaştere cu exemplele. Venerabilul istoric Grigore Ionescu a scris şi poeme proprii, după ştiința mea încă inedite, dar a şi tradus din poeții Renaşterii, apropo; de asemenea inedit. De la misticul Daniel Turcea încoace, mai mulți şi-au riscat pielea: Constantin Abăluță este arhitect de profesie; Alexandru Andrieş este mai mult decât autor al textelor cântecelor sale: este un poet în toată puterea cuvântului. La fel era, pe vremuri, Cristina Suciu-Moscu, când am cunoscut-o eu, mai întâi ca poetă şi, abia apoi, ca arhitectă, colegă de breaslă. Astăzi, Gociman. Există şi exemple mai celebre, cum e cazul lui John Hejduk, membru al grupului New York Five, un modernist liric care, în ultimii ani ai vieții, a făcut mai mult schițe de biserici; era şi un poet în toată puterea cuvântului, am şi publicat traduceri din textele sale în Dilema Veche. Nu mă ocolesc nici pe mine, deşi nu am mai publicat volume de poezie, vai! – din 2008. Am vrut să fac un volum antologal de poeți-arhitecți. Pe unii i-am convins, dintre cei de mai sus, pe alții – nu încă. Mi se pare că există un filon spațial în textele scrise de arhitecți, o mult mai bună priză la realitate: multe dintre poeme pot fi desenate apoi, sau imaginate, în orice caz.
Acum îl adaug listei pe M. Duțescu, câştigătorul concursului de debut la Cartea Românească, în 2010, cu „şi toată bucuria acelor ani trişti”, volum dublu premiat, ulterior, pentru debut şi căruia i s-a adăugat „franceza un avantaj”, la Editura Pandora M. Şi, acum (în 2014, mai precis): un roman, URANUS PARK (autorul compensează pentru minusculele din volumele de poezie, de bună seamă!), în colecția Ego Proză a Editurii Polirom. Mihai era flamboaiant încă din şcoală şi i-am publicat un text, un pseudo-reportaj, în Dilema Veche, dacă nu mă înşală memoria, pe vremea când era doar o promisiune. Acum, poet publicat şi consacrat, se încearcă în proză cu un roman nu numai aparent-realist, ci şi aparent-egografic, ca să spun aşa: e povestea, la persoana întâi, a unui tânăr arhitect angajat în diferite instanțe ale profesiunii şi vieții sale, încercând să pună mâna pe un mare proiect imobiliar. Sunt descrise procedeele mai mult sau mult mai puțin legale, prin care se obțin autorizațiile şi avizele, traseul obscur al şpăgilor (mai cu seamă la sectorul cinci, unde primarul – care era – lucra noaptea) şi finalurile de capitol descriu – uneori, nu peste tot – caracteristicile câte unui scaun de toaletă mai procopsit, din cele ce apar în listele de specificații tehnice pe care le dăm, cu ajutorul inginerilor noştri, pe şantiere. În fine, romanul se încheie ambiguu, nu e clar dacă finalul e fericit sau nu din perspectiva romanului, dar cert este că arhitectul este înghițit într-un birou de proiectare ad-hoc, înființat la Bucureşti de o mare firmă de proiectare internațională, care preia designul la Uranus Park. Aici, muncise până atunci personajul nostru, fără bani, doar făcând prezentări peste prezentări, ca să-i convingă pe investitorii, de asemenea, străini. Am cunoscut şi eu atmosfera şi cercurile de real estate din perioada bulei imobiliare şi presimt deja un volum al doilea, cu spargerea bulei şi colapsul acestor super-proiecte, cei şapte-opt ani trişti, de criză, la capătul căreia, au rămas puține birouri în viață şi cu şi mai puține proiecte de amploare comparabilă celei de-atunci. Culmea, mulți regretă absența distanței (auto)critice a arhitecților de atunci. Sau de acum, pentru că nu am folosit anii cei morți, de după 2007-2008, pentru a înțelege ce se petrece, pentru a nu mai scoate pe piață sute de şomeri potențiali (asta, în condițiile în care, până acum, un număr însemnat de absolvenți găseau, oricum, de lucru altundeva, geografic şi profesional. China este noua destinație, nu Occidentul, dacă vă veți întreba; sau China via Occident. Şi advertising-televiziuni-prezentări grafice digitale, dacă rămân aici. Ei bine, şi această porozitate a pieței muncii s-a umplut, iar arhitecții străini, desigur, nu au venit aşa cum se preconiza. Turnul proiectat de firma Zaha Hadid la Dorobanți a fost de-atunci stopat, la fel proiectul Esplanada, cu turnuri de Helmuth Jahn sau mall-ul de la Casa Radio. La fel de cinici ca şi arhitectul personaj principal, dar la o scară măcar regională, dacă nu cumva planetară a cinismului, aceşti starchitects reciclează proiecte pentru orice ocazie şi amplasament (participării lui Richard Rogers la Concursul internațional de urbanism Bucureşti 2000, din 1995-1996, i s-a reproşat că auto-plagia proiectul aceluiaşi, pentru un alt mare oraş, dar din China). Pentru a obține autorizații, îi trimit pe unii arhitecți locali, pentru că-s mai ieftini, ca să nu mai plătească taxe de înscriere în OAR şi, mai ales, pentru că aborigenii cunosc traseele şpăgii infinit mai bine decât străinii. Şi-aşa, tot e plin de expați şi de străini. Mă întreb, aşadar, ce ar mai face, într-un eventual volum al doilea, arhitectul nostru, în afară de inspectarea caracteristicilor scaunelor de toaletă…
Romanul mi se pare interesant, se citeşte ață, în ciuda unor burți de divagații şi, mai ales, dacă eşti arhitect şi recunoşti personaje din carte: ba pe Ciprian Mihali, ba pe te miri cine altul, care îl plânge pe Hiram. Mă întreb cum îl citesc neofiții, pentru care, tot acest canafas al profesiunii nu poate fi decât absent.
Oricum, la extrema opusă se află un alt roman scris de un arhitect, de asemenea, cadru didactic, ceva mai vârstnic (1973 vs 1979, la Duțescu), Teofil Mihăilescu. Romanul se cheamă „Palladium” şi este unul care se citeşte cu sufletul la gură, căci este unul de aventuri masonico-sapiențiale-New Age, cu o țâră de dragoste şi multă fantezie. Spre deosebire de Duțescu, autorul îşi construieşte cartea strict pe acțiunea extrem de rapidă, şi nu pe personaje, care sunt, mai degrabă, tipuri umane decât ființe vii. Există, de altfel, un număr de straturi ale acțiunii, ce leagă o civilizație de dinaintea acesteia şi ocupa (şi utiliza) centrii de energie ai planetei şi artefacte ale acestor, cum să le zicem, hiperboreeni sau atlanți, supraviețuitori până astăzi. Apoi, există o poveste ce-l leagă pe inițiatul del Chiaro, secretar şi factotum al lui Brâncoveanu, de acest obiect magic, palladium, şi de începuturile masoneriei speculative din România. Este, după aceea, un roman al Athos-ului şi, mai ales, al originilor şi prezentului românesc acolo (să nu uităm că Teofil a alcătuit, printre multe alte cărți de text, un album al călătoriilor sale pe Muntele sfânt, Grădină a Maicii Domnului). Şi, în fine, pare să fie şi un roman al masoneriei prezente, din România, care se leagă, în chip miraculos, de toate poveştile de mai sus. Veți recunoaşte în roman locuri cunoscute (Săcele, Braşov, Bucureşti şi, mai ales, Sinaia, cu mănăstire sa). Ca în oricare bun roman aparținând genului său, şi acesta strecoară urme de document real într-o mare de presupuneri şi speculații, dintre care, unele suprafireşti; ca să poți citi mai departe, trebuie să le accepți prezența în text şi să nu le judeci pe loc. De asemenea, unele personaje ale cărții trimit la persoane reale, din proximitatea autorului; culmea, acesta din urmă chiar scrie despre unul, Teofil Mihăilescu, profesor, şi el, ca şi personajul narator. Ba chiar, culmea-culmilor, citează şi comentează, în roman, cartea pe care am scris-o cu Arhiepiscopul Chrysostomos, în sprijinul acțiunii, sau, mai corect spus, al atmosferei sapiențiale. Foarte bine, mai ales că e vorba despre o lectură aprobatoare, pe alocuri laudativă. Ca sinăian de duminică şi plătitor de taxe de proprietate imobiliară acolo, am citit cu desfătare, dar şi cu spirit foarte critic romanul, care mi-a şi plăcut: e proaspăt, e sprințar scris şi cu vână. Am avut şi câteva observații tehnice, pe care le-am semnalat direct autorului, pentru o a doua ediție corectată cu acribie: spun asta, pentru că volumul s-a vândut foarte bine şi pot să înțeleg de ce: face o foarte bună lectură de vară şi, nu în ultimul rând, împământeneşte un gen ce deține regulile sale, de la Dan Brown încoace. De asemenea, dă un unghi contemporan unora dintre temele dacopaților, astfel dedramatizându-le. Şi, în sfârşit, reabilitează alte teme cu parfum sapiențial, cum este relația dintre voievodul valah comemorat în 2014 (Constantin Brâncoveanu) şi breslele de constructori inițiați, din Occidentul vremii sale, de la Padova, Florența, Veneția şi din Mittel-Europa, influenței cărora le datorăm o repoziționare în raport cu tradiția post-bizantină.
Închei, recomandând cu căldură, din motive complet diferite, cele două romane scrise de doi mai tineri colegi de breaslă şi de catedră academică.
Nu mă voi duce în Renaştere cu exemplele. Venerabilul istoric Grigore Ionescu a scris şi poeme proprii, după ştiința mea încă inedite, dar a şi tradus din poeții Renaşterii, apropo; de asemenea inedit. De la misticul Daniel Turcea încoace, mai mulți şi-au riscat pielea: Constantin Abăluță este arhitect de profesie; Alexandru Andrieş este mai mult decât autor al textelor cântecelor sale: este un poet în toată puterea cuvântului. La fel era, pe vremuri, Cristina Suciu-Moscu, când am cunoscut-o eu, mai întâi ca poetă şi, abia apoi, ca arhitectă, colegă de breaslă. Astăzi, Gociman. Există şi exemple mai celebre, cum e cazul lui John Hejduk, membru al grupului New York Five, un modernist liric care, în ultimii ani ai vieții, a făcut mai mult schițe de biserici; era şi un poet în toată puterea cuvântului, am şi publicat traduceri din textele sale în Dilema Veche. Nu mă ocolesc nici pe mine, deşi nu am mai publicat volume de poezie, vai! – din 2008. Am vrut să fac un volum antologal de poeți-arhitecți. Pe unii i-am convins, dintre cei de mai sus, pe alții – nu încă. Mi se pare că există un filon spațial în textele scrise de arhitecți, o mult mai bună priză la realitate: multe dintre poeme pot fi desenate apoi, sau imaginate, în orice caz.
Acum îl adaug listei pe M. Duțescu, câştigătorul concursului de debut la Cartea Românească, în 2010, cu „şi toată bucuria acelor ani trişti”, volum dublu premiat, ulterior, pentru debut şi căruia i s-a adăugat „franceza un avantaj”, la Editura Pandora M. Şi, acum (în 2014, mai precis): un roman, URANUS PARK (autorul compensează pentru minusculele din volumele de poezie, de bună seamă!), în colecția Ego Proză a Editurii Polirom. Mihai era flamboaiant încă din şcoală şi i-am publicat un text, un pseudo-reportaj, în Dilema Veche, dacă nu mă înşală memoria, pe vremea când era doar o promisiune. Acum, poet publicat şi consacrat, se încearcă în proză cu un roman nu numai aparent-realist, ci şi aparent-egografic, ca să spun aşa: e povestea, la persoana întâi, a unui tânăr arhitect angajat în diferite instanțe ale profesiunii şi vieții sale, încercând să pună mâna pe un mare proiect imobiliar. Sunt descrise procedeele mai mult sau mult mai puțin legale, prin care se obțin autorizațiile şi avizele, traseul obscur al şpăgilor (mai cu seamă la sectorul cinci, unde primarul – care era – lucra noaptea) şi finalurile de capitol descriu – uneori, nu peste tot – caracteristicile câte unui scaun de toaletă mai procopsit, din cele ce apar în listele de specificații tehnice pe care le dăm, cu ajutorul inginerilor noştri, pe şantiere. În fine, romanul se încheie ambiguu, nu e clar dacă finalul e fericit sau nu din perspectiva romanului, dar cert este că arhitectul este înghițit într-un birou de proiectare ad-hoc, înființat la Bucureşti de o mare firmă de proiectare internațională, care preia designul la Uranus Park. Aici, muncise până atunci personajul nostru, fără bani, doar făcând prezentări peste prezentări, ca să-i convingă pe investitorii, de asemenea, străini. Am cunoscut şi eu atmosfera şi cercurile de real estate din perioada bulei imobiliare şi presimt deja un volum al doilea, cu spargerea bulei şi colapsul acestor super-proiecte, cei şapte-opt ani trişti, de criză, la capătul căreia, au rămas puține birouri în viață şi cu şi mai puține proiecte de amploare comparabilă celei de-atunci. Culmea, mulți regretă absența distanței (auto)critice a arhitecților de atunci. Sau de acum, pentru că nu am folosit anii cei morți, de după 2007-2008, pentru a înțelege ce se petrece, pentru a nu mai scoate pe piață sute de şomeri potențiali (asta, în condițiile în care, până acum, un număr însemnat de absolvenți găseau, oricum, de lucru altundeva, geografic şi profesional. China este noua destinație, nu Occidentul, dacă vă veți întreba; sau China via Occident. Şi advertising-televiziuni-prezentări grafice digitale, dacă rămân aici. Ei bine, şi această porozitate a pieței muncii s-a umplut, iar arhitecții străini, desigur, nu au venit aşa cum se preconiza. Turnul proiectat de firma Zaha Hadid la Dorobanți a fost de-atunci stopat, la fel proiectul Esplanada, cu turnuri de Helmuth Jahn sau mall-ul de la Casa Radio. La fel de cinici ca şi arhitectul personaj principal, dar la o scară măcar regională, dacă nu cumva planetară a cinismului, aceşti starchitects reciclează proiecte pentru orice ocazie şi amplasament (participării lui Richard Rogers la Concursul internațional de urbanism Bucureşti 2000, din 1995-1996, i s-a reproşat că auto-plagia proiectul aceluiaşi, pentru un alt mare oraş, dar din China). Pentru a obține autorizații, îi trimit pe unii arhitecți locali, pentru că-s mai ieftini, ca să nu mai plătească taxe de înscriere în OAR şi, mai ales, pentru că aborigenii cunosc traseele şpăgii infinit mai bine decât străinii. Şi-aşa, tot e plin de expați şi de străini. Mă întreb, aşadar, ce ar mai face, într-un eventual volum al doilea, arhitectul nostru, în afară de inspectarea caracteristicilor scaunelor de toaletă…
Romanul mi se pare interesant, se citeşte ață, în ciuda unor burți de divagații şi, mai ales, dacă eşti arhitect şi recunoşti personaje din carte: ba pe Ciprian Mihali, ba pe te miri cine altul, care îl plânge pe Hiram. Mă întreb cum îl citesc neofiții, pentru care, tot acest canafas al profesiunii nu poate fi decât absent.
Oricum, la extrema opusă se află un alt roman scris de un arhitect, de asemenea, cadru didactic, ceva mai vârstnic (1973 vs 1979, la Duțescu), Teofil Mihăilescu. Romanul se cheamă „Palladium” şi este unul care se citeşte cu sufletul la gură, căci este unul de aventuri masonico-sapiențiale-New Age, cu o țâră de dragoste şi multă fantezie. Spre deosebire de Duțescu, autorul îşi construieşte cartea strict pe acțiunea extrem de rapidă, şi nu pe personaje, care sunt, mai degrabă, tipuri umane decât ființe vii. Există, de altfel, un număr de straturi ale acțiunii, ce leagă o civilizație de dinaintea acesteia şi ocupa (şi utiliza) centrii de energie ai planetei şi artefacte ale acestor, cum să le zicem, hiperboreeni sau atlanți, supraviețuitori până astăzi. Apoi, există o poveste ce-l leagă pe inițiatul del Chiaro, secretar şi factotum al lui Brâncoveanu, de acest obiect magic, palladium, şi de începuturile masoneriei speculative din România. Este, după aceea, un roman al Athos-ului şi, mai ales, al originilor şi prezentului românesc acolo (să nu uităm că Teofil a alcătuit, printre multe alte cărți de text, un album al călătoriilor sale pe Muntele sfânt, Grădină a Maicii Domnului). Şi, în fine, pare să fie şi un roman al masoneriei prezente, din România, care se leagă, în chip miraculos, de toate poveştile de mai sus. Veți recunoaşte în roman locuri cunoscute (Săcele, Braşov, Bucureşti şi, mai ales, Sinaia, cu mănăstire sa). Ca în oricare bun roman aparținând genului său, şi acesta strecoară urme de document real într-o mare de presupuneri şi speculații, dintre care, unele suprafireşti; ca să poți citi mai departe, trebuie să le accepți prezența în text şi să nu le judeci pe loc. De asemenea, unele personaje ale cărții trimit la persoane reale, din proximitatea autorului; culmea, acesta din urmă chiar scrie despre unul, Teofil Mihăilescu, profesor, şi el, ca şi personajul narator. Ba chiar, culmea-culmilor, citează şi comentează, în roman, cartea pe care am scris-o cu Arhiepiscopul Chrysostomos, în sprijinul acțiunii, sau, mai corect spus, al atmosferei sapiențiale. Foarte bine, mai ales că e vorba despre o lectură aprobatoare, pe alocuri laudativă. Ca sinăian de duminică şi plătitor de taxe de proprietate imobiliară acolo, am citit cu desfătare, dar şi cu spirit foarte critic romanul, care mi-a şi plăcut: e proaspăt, e sprințar scris şi cu vână. Am avut şi câteva observații tehnice, pe care le-am semnalat direct autorului, pentru o a doua ediție corectată cu acribie: spun asta, pentru că volumul s-a vândut foarte bine şi pot să înțeleg de ce: face o foarte bună lectură de vară şi, nu în ultimul rând, împământeneşte un gen ce deține regulile sale, de la Dan Brown încoace. De asemenea, dă un unghi contemporan unora dintre temele dacopaților, astfel dedramatizându-le. Şi, în sfârşit, reabilitează alte teme cu parfum sapiențial, cum este relația dintre voievodul valah comemorat în 2014 (Constantin Brâncoveanu) şi breslele de constructori inițiați, din Occidentul vremii sale, de la Padova, Florența, Veneția şi din Mittel-Europa, influenței cărora le datorăm o repoziționare în raport cu tradiția post-bizantină.
Închei, recomandând cu căldură, din motive complet diferite, cele două romane scrise de doi mai tineri colegi de breaslă şi de catedră academică.