Politică şi istorie
Xenia Negrea
DESPRE ISTORIE, POLITICĂ ŞI CEVA LIBERTATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
Politolog de formație, istoric de extracție, Mihai Ghițulescu este un tânăr intelectual care-ți aduce aminte care-i faza cu gnoza (în accepție primară). A debutat în 2011, cu lucrarea Organizarea administrativă a statutului român modern. 1859-1918 (Aius, Craiova) şi e de urmărit în revistele craiovene Mozaicul şi, de ceva vreme, şi în Ramuri.
Mai în glumă, mai în serios, scriam pe coperta a patra a cărții de față că autorele ei este un soi de Machiavelli resemnat. Cum la noi Machiavelli trece – vrem, nu vrem – prin Caragiale, simt nevoia să mă explic nițel. Nu la machiaverlâcuri m-am gândit, ci chiar la sistemul politic, chiar la resorturile şi implicațiile ideilor celui dintâi politolog al lumii noi. Am spus asta, întâi, pentru că nu-l văd pe Ghițulescu altfel decât iubind cărțile şi, implicit, nu mi-l pot imagina dând mai mult de doi bani pe arme. Apoi, Mihai Ghițulescu este un antimodern (apud Antoine Compagnon), pentru că libertatea (în afara şi în interiorul sinelui) este un concept cheie în sistemul său. În scris, ca şi aiurea, cronicarul nostru se închină la sfânta ironie, care este, desigur, manifestarea absolută a libertății, şi nu ghilotină. În al treilea rând, este încrezător mai degrabă în politologie, şi mult mai puțin în politică, mai mult în ființare, decât în ființă, mai degrabă în ethos, decât în status. Şi mai este un motiv: Mihai Ghițulescu nu scrie strategic. El nu îi laudă pe puternicii zilei (dimpotrivă), nu le caută slăbiciunile celor care nu ocupă prima scenă (publicistică, editorială, politică, academică). Dincolo de evaluările sale (cu care putem fi sau nu de acord) nu se dosesc motive meschine.
Cartea e despre homo politicus, nu despre zoon politikon.
Vorbim, aşadar, de o istoricizare a politicii, o ieşire din aura fatalității către vâltoarea temporalității, poate chiar în sensul în care vorbea Hannah Arendt despre relația dintre politică şi istorie. Descoperim, astfel, că politicul este istorie in actu, adică istoria este instrument de generare şi de evaluare a politicii. Mihai Ghițulescu citeşte istoria cu mijloacele politologiei, spre deosebire de noi, profanii, literații, iremediabil seduşi de story, cu mintea ireparabil plină de zâne. Istoria este sursa politicului. Istoria este matca în care se întoarce politicul, ne spune istoricul.
Primim, astfel, un ghidaj comprehensiv printre cărțile polito-istorice de azi, şi numesc astfel metoda de lectură a cronicarului. Acesta nu este interesat de o carte decât în măsura în care îi sporeşte înțelegerea, decât în măsura în care îi relevă sensuri, decât în măsura în care prin ea se vede mai limpede prezentul, à la Valéry. Iar fiecare dintre textele sale este plămădit din substanța imediatului. Nu vom găsi nici măcar un rând scris de dragul de a scrie.
Cu Boia. În arhive. Pentru marginali
Cronicile acoperă trei mari zone tematice: comunism, marginali şi Lucian Boia. Comunismul, trecut din când în când şi prin filtrul propriei experiențe, înseamnă, preponderent, anticamera dosarelor Securității.
Felul în care sunt manevrate tonele de turnătorii, dar chiar şi amintirile din comunism îl irită, în aşa fel încât analizele sale pun serios în discuție noile metode ale istoricilor. Ghițulescu expune cât se poate de enervat tendințele excursioniştilor prin arhive, care cad în ispita manipulării, a creării unor istorii după propriile aşteptări. Este cazul, spre exemplu, al Clarei Mareş (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Curtea veche, Bucureşti, 2011), care „ataşată, probabil, de personaj, pare să-şi fi pus în gând să-l scoată bine, omițând faptul că el ieşea bine oricum. Ca şi când arhiva nu ar fi fost suficientă, intervine frecvent, prin comentarii sîrbofile, pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă” (p. 122). Iulia Vladimirov nu găseşte nici ea mare lucru prin arhive, dar asta nu o împiedică să publice o carte cu titlul: Monica Lovinescu în documentele Securității 1949-1989 (Humanitas, Bucureşti, 2012), iar Mihai Ghițulescu nu pierde ocazia s-o ia peste picior: „Titlul (...) anunța ceea ce se numeşte «bombă». Am tras aer în piept înainte de a deschide cartea, crezând şi sperând că voi fi bulversat. După numai câteva pagini am început să răsuflu [...] Iulia Vladimirov a simțit nevoia să compenseze precaritatea materialului arhivistic prin ample citate din scrierile şi interviurile Monicăi Lovinescu” (pp. 136-137). E de la sine înțeles că deconspirarea deconspiratorilor pe care a făcut-o Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanți şi documente. Manipualarea Arhivei Securității (Polirom, Iaşi, 2013) şi-a găsit în politologul craiovean un susținător.
Memoriile, mărturiile primare îl entuziasmează de-a dreptul. Este cazul povestirilor Violetei Năstăsescu, Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere (Niculescu, Bucureşti, 2011): „Ne aflăm în fața unui exemplu de ceea ce se poate numi memorie bună, atât cantitativ, cât şi calitativ” (p. 40). Când citeşte amintirile lui Nicolae Marinescu (directorul Revistei Mozaicul, revista în paginile căreia au fost publicate cele mai multe cronici din carte) se bucură atât de mult încât uită, că, până la urmă e bine să ai o privire detaşată. Nici mai mult nici mai puțin, cronicarul bagă mână în foc că Marinescu „nu omite nimic” (p. 173) sau că redă „fără omisiuni, fără ştersături, fără ajustări” (p. 176) – afirmații nu tocmai cuşer pentru un istoric, fie el şi provincial. La fel de imprudent mi se pare şi când dă publicității un zvon despre Silviu Brucan: „Umblă vorba că ar fi avut o înțelegere cu stăpânirea, putând să scrie despre câte în lună şi în stele, atâta vreme cât nu lovea direct în regimul românesc” (p.131).
Un alt set de cronici este dedicat cărților marginale, adică necunoscute, pentru că, zic eu, au ghinionul să apară la edituri fără forță. Ghițulescu pledează credibil despre lucrări de bună seamă importante pentru istorie şi politologie, cum ar fi: Alexandru Popescu, Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O istorie universală (ediția a II-a revăzută şi adaugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011), Daniela Osiac – România şi politica din Orientul Mijlociu (Aius, Craiova, 2011), Ilarion Țiu – Istoria Mişcării Legionare 1944-1968 (Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012).
Lucian Boia primeşte, desigur, cea mai mare atenție. Cred că avem aici una dintre cele mai frumoase lecturi ale operei istoricului glossy românesc. Ghițulescu nu-şi disimulează nici admirația, nici dezamăgirea. Aproape că materialele sunt, înainte de orice, semne ale unor aşteptări înşelate. Cronicarul nu ratează niciun titlu publicat de Boia în ultimii 5 ani. Şi nu închide ochii la nici unul. Îi admiră creativitatea, simțul subiectului, detaşarea, vizionarismul. Îi reproşează, înainte de orice, risipirea: „Cred/sper că însuşi Lucian Boia este nemulțumit de această carte!” exclamă în finalul cronicii despre marele succes editorial De ce este România altfel? (Humanitas, Bucureşti, 2012).
„Istoria românilor e plină de Caroli, Brătieni, diverşi -eşti ş.a. şi prea săracă în parlamente, guverne, partide etc.” (p. 194).
Ar fi momentul să spunem că, dacă e să-i facem un reproş, este cel al dublei măsuri. Sigur, este firesc ca marile bătălii să le ducă alături şi cu istoricii şi cercetătorii de carieră, iar față de amatori poate e bine să ai o atitudine calină, dar un deictic evaluator precum „magistral” s-ar cuveni să fie folosit după ce mai trece timpul. Pot, desigur, să pun acest entuziasm pe seama tinereții. Cum tot aşa îmi pare atitudinea paternală față de Marino: „Uneori, are reacții naive de genul: «cum să(-mi) facă aşa ceva?»” (p. 20). Sau poate că, atunci când vii dinspre istorie, ajungi mai repede la cinism.
Mihai Ghițulescu are plăcerea sintezei şi vocația panseului. Mi se pare chiar că exersarea sintezei are valoare de ritual de început al fiecărui text, iar panseurile sunt de-a dreptul memorabile: „Date fiind multiplele exiluri, adesea suprapuse, omul a fost obligat să trăiască întotdeauna altfel decât ar fi vrut” (p. 20) concluzionează tăios când citeşte Viața unui om singur a lui Adrian Marino (Polirom, Iaşi, 2010). Tot citind şi citind despre Securitate, conspirații şi alte -ații care parazitează istoriografia îşi dă seamă că: „Oricum, dacă te pretinzi om de cultură/ştiință şi nu auzi pe nimeni făcând aluzie la statutul tău «informativ», e bine să îți (re)evaluezi activitatea intelectuală şi impactul în branşă” (p. 66) sau că „istoria este un şir nesfârşit de capcane. La ce ne foloseşte?” (p. 91) sau „Istoria românilor e plină de Caroli, Brătieni, diverşi -eşti ş.a. şi prea săracă în parlamente, guverne, partide etc.” (p. 194).
Chiar dacă mai pierde din argumente (nu ne explică, de pildă, de ce „adjectivul «politică» nu are ce căuta în denumirea nici unei discipline care-şi propune studierea politicului” (p. 10), unul dintre meritele cronicarului Ghițulescu este că scrie despre cărți pentru subiectul lor, nu pentru autorul lor sau pentru editura lor, cu una - două excepții (pe care le-am atins în discuția mea). Mai mult – şi este ceea ce admir cel mai mult la această carte – este că autorul are forța de a rămâne în zona sa de pricepere – să nu zic expertiză. Ghițulescu nu are accese de genialitate şi nici de omnisciență.
Ironia este forma sa de a face critică de moravuri: „printre multele «prostii» care fac obiectul «ocupațiunii mintale» a românilor, «securitatea» – sau, într-o formulare mai soft, «serviciile – ocupă un loc privilegiat” (p. 65) sau „Amatorii de scenarii conspiraționiste pot găsi materiale pentru tot restul vieții” (p. 69) „trebuie să admitem că vina incontestabilă a «acoliților» se continuă difuz în rândul întregii populații” (p. 43) sau „Prin spațiul public românesc umblă de câtva timp o maladie uşoară: monarhita. Pare o «boală domnească», nu «câinească» (...) Pe Facebook, coroanele şi blazoanele plutesc mai ceva ca inimioarele şi fluturaşii de Sf. Valentin” (p. 124).
Cu o scriitură melancolică, uşor franțuzită (à rebours față de congeneri), reverențioasă (judecând după multele perechi de ghilimele care par că-l temperează), cu finaluri teatrale (dar delicate), Cărți cu zimți este un tratat împotriva locurilor comune, o victorie a memoriei în fața istoriei.
Mihai Ghițulescu, Cărți cu zimți. Memorie. Istorie. Politică,
Editura Aius PrintEd, Craiova, 2015
Mai în glumă, mai în serios, scriam pe coperta a patra a cărții de față că autorele ei este un soi de Machiavelli resemnat. Cum la noi Machiavelli trece – vrem, nu vrem – prin Caragiale, simt nevoia să mă explic nițel. Nu la machiaverlâcuri m-am gândit, ci chiar la sistemul politic, chiar la resorturile şi implicațiile ideilor celui dintâi politolog al lumii noi. Am spus asta, întâi, pentru că nu-l văd pe Ghițulescu altfel decât iubind cărțile şi, implicit, nu mi-l pot imagina dând mai mult de doi bani pe arme. Apoi, Mihai Ghițulescu este un antimodern (apud Antoine Compagnon), pentru că libertatea (în afara şi în interiorul sinelui) este un concept cheie în sistemul său. În scris, ca şi aiurea, cronicarul nostru se închină la sfânta ironie, care este, desigur, manifestarea absolută a libertății, şi nu ghilotină. În al treilea rând, este încrezător mai degrabă în politologie, şi mult mai puțin în politică, mai mult în ființare, decât în ființă, mai degrabă în ethos, decât în status. Şi mai este un motiv: Mihai Ghițulescu nu scrie strategic. El nu îi laudă pe puternicii zilei (dimpotrivă), nu le caută slăbiciunile celor care nu ocupă prima scenă (publicistică, editorială, politică, academică). Dincolo de evaluările sale (cu care putem fi sau nu de acord) nu se dosesc motive meschine.
Cartea e despre homo politicus, nu despre zoon politikon.
Vorbim, aşadar, de o istoricizare a politicii, o ieşire din aura fatalității către vâltoarea temporalității, poate chiar în sensul în care vorbea Hannah Arendt despre relația dintre politică şi istorie. Descoperim, astfel, că politicul este istorie in actu, adică istoria este instrument de generare şi de evaluare a politicii. Mihai Ghițulescu citeşte istoria cu mijloacele politologiei, spre deosebire de noi, profanii, literații, iremediabil seduşi de story, cu mintea ireparabil plină de zâne. Istoria este sursa politicului. Istoria este matca în care se întoarce politicul, ne spune istoricul.
Primim, astfel, un ghidaj comprehensiv printre cărțile polito-istorice de azi, şi numesc astfel metoda de lectură a cronicarului. Acesta nu este interesat de o carte decât în măsura în care îi sporeşte înțelegerea, decât în măsura în care îi relevă sensuri, decât în măsura în care prin ea se vede mai limpede prezentul, à la Valéry. Iar fiecare dintre textele sale este plămădit din substanța imediatului. Nu vom găsi nici măcar un rând scris de dragul de a scrie.
Cu Boia. În arhive. Pentru marginali
Cronicile acoperă trei mari zone tematice: comunism, marginali şi Lucian Boia. Comunismul, trecut din când în când şi prin filtrul propriei experiențe, înseamnă, preponderent, anticamera dosarelor Securității.
Felul în care sunt manevrate tonele de turnătorii, dar chiar şi amintirile din comunism îl irită, în aşa fel încât analizele sale pun serios în discuție noile metode ale istoricilor. Ghițulescu expune cât se poate de enervat tendințele excursioniştilor prin arhive, care cad în ispita manipulării, a creării unor istorii după propriile aşteptări. Este cazul, spre exemplu, al Clarei Mareş (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Curtea veche, Bucureşti, 2011), care „ataşată, probabil, de personaj, pare să-şi fi pus în gând să-l scoată bine, omițând faptul că el ieşea bine oricum. Ca şi când arhiva nu ar fi fost suficientă, intervine frecvent, prin comentarii sîrbofile, pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă” (p. 122). Iulia Vladimirov nu găseşte nici ea mare lucru prin arhive, dar asta nu o împiedică să publice o carte cu titlul: Monica Lovinescu în documentele Securității 1949-1989 (Humanitas, Bucureşti, 2012), iar Mihai Ghițulescu nu pierde ocazia s-o ia peste picior: „Titlul (...) anunța ceea ce se numeşte «bombă». Am tras aer în piept înainte de a deschide cartea, crezând şi sperând că voi fi bulversat. După numai câteva pagini am început să răsuflu [...] Iulia Vladimirov a simțit nevoia să compenseze precaritatea materialului arhivistic prin ample citate din scrierile şi interviurile Monicăi Lovinescu” (pp. 136-137). E de la sine înțeles că deconspirarea deconspiratorilor pe care a făcut-o Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanți şi documente. Manipualarea Arhivei Securității (Polirom, Iaşi, 2013) şi-a găsit în politologul craiovean un susținător.
Memoriile, mărturiile primare îl entuziasmează de-a dreptul. Este cazul povestirilor Violetei Năstăsescu, Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere (Niculescu, Bucureşti, 2011): „Ne aflăm în fața unui exemplu de ceea ce se poate numi memorie bună, atât cantitativ, cât şi calitativ” (p. 40). Când citeşte amintirile lui Nicolae Marinescu (directorul Revistei Mozaicul, revista în paginile căreia au fost publicate cele mai multe cronici din carte) se bucură atât de mult încât uită, că, până la urmă e bine să ai o privire detaşată. Nici mai mult nici mai puțin, cronicarul bagă mână în foc că Marinescu „nu omite nimic” (p. 173) sau că redă „fără omisiuni, fără ştersături, fără ajustări” (p. 176) – afirmații nu tocmai cuşer pentru un istoric, fie el şi provincial. La fel de imprudent mi se pare şi când dă publicității un zvon despre Silviu Brucan: „Umblă vorba că ar fi avut o înțelegere cu stăpânirea, putând să scrie despre câte în lună şi în stele, atâta vreme cât nu lovea direct în regimul românesc” (p.131).
Un alt set de cronici este dedicat cărților marginale, adică necunoscute, pentru că, zic eu, au ghinionul să apară la edituri fără forță. Ghițulescu pledează credibil despre lucrări de bună seamă importante pentru istorie şi politologie, cum ar fi: Alexandru Popescu, Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O istorie universală (ediția a II-a revăzută şi adaugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011), Daniela Osiac – România şi politica din Orientul Mijlociu (Aius, Craiova, 2011), Ilarion Țiu – Istoria Mişcării Legionare 1944-1968 (Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012).
Lucian Boia primeşte, desigur, cea mai mare atenție. Cred că avem aici una dintre cele mai frumoase lecturi ale operei istoricului glossy românesc. Ghițulescu nu-şi disimulează nici admirația, nici dezamăgirea. Aproape că materialele sunt, înainte de orice, semne ale unor aşteptări înşelate. Cronicarul nu ratează niciun titlu publicat de Boia în ultimii 5 ani. Şi nu închide ochii la nici unul. Îi admiră creativitatea, simțul subiectului, detaşarea, vizionarismul. Îi reproşează, înainte de orice, risipirea: „Cred/sper că însuşi Lucian Boia este nemulțumit de această carte!” exclamă în finalul cronicii despre marele succes editorial De ce este România altfel? (Humanitas, Bucureşti, 2012).
„Istoria românilor e plină de Caroli, Brătieni, diverşi -eşti ş.a. şi prea săracă în parlamente, guverne, partide etc.” (p. 194).
Ar fi momentul să spunem că, dacă e să-i facem un reproş, este cel al dublei măsuri. Sigur, este firesc ca marile bătălii să le ducă alături şi cu istoricii şi cercetătorii de carieră, iar față de amatori poate e bine să ai o atitudine calină, dar un deictic evaluator precum „magistral” s-ar cuveni să fie folosit după ce mai trece timpul. Pot, desigur, să pun acest entuziasm pe seama tinereții. Cum tot aşa îmi pare atitudinea paternală față de Marino: „Uneori, are reacții naive de genul: «cum să(-mi) facă aşa ceva?»” (p. 20). Sau poate că, atunci când vii dinspre istorie, ajungi mai repede la cinism.
Mihai Ghițulescu are plăcerea sintezei şi vocația panseului. Mi se pare chiar că exersarea sintezei are valoare de ritual de început al fiecărui text, iar panseurile sunt de-a dreptul memorabile: „Date fiind multiplele exiluri, adesea suprapuse, omul a fost obligat să trăiască întotdeauna altfel decât ar fi vrut” (p. 20) concluzionează tăios când citeşte Viața unui om singur a lui Adrian Marino (Polirom, Iaşi, 2010). Tot citind şi citind despre Securitate, conspirații şi alte -ații care parazitează istoriografia îşi dă seamă că: „Oricum, dacă te pretinzi om de cultură/ştiință şi nu auzi pe nimeni făcând aluzie la statutul tău «informativ», e bine să îți (re)evaluezi activitatea intelectuală şi impactul în branşă” (p. 66) sau că „istoria este un şir nesfârşit de capcane. La ce ne foloseşte?” (p. 91) sau „Istoria românilor e plină de Caroli, Brătieni, diverşi -eşti ş.a. şi prea săracă în parlamente, guverne, partide etc.” (p. 194).
Chiar dacă mai pierde din argumente (nu ne explică, de pildă, de ce „adjectivul «politică» nu are ce căuta în denumirea nici unei discipline care-şi propune studierea politicului” (p. 10), unul dintre meritele cronicarului Ghițulescu este că scrie despre cărți pentru subiectul lor, nu pentru autorul lor sau pentru editura lor, cu una - două excepții (pe care le-am atins în discuția mea). Mai mult – şi este ceea ce admir cel mai mult la această carte – este că autorul are forța de a rămâne în zona sa de pricepere – să nu zic expertiză. Ghițulescu nu are accese de genialitate şi nici de omnisciență.
Ironia este forma sa de a face critică de moravuri: „printre multele «prostii» care fac obiectul «ocupațiunii mintale» a românilor, «securitatea» – sau, într-o formulare mai soft, «serviciile – ocupă un loc privilegiat” (p. 65) sau „Amatorii de scenarii conspiraționiste pot găsi materiale pentru tot restul vieții” (p. 69) „trebuie să admitem că vina incontestabilă a «acoliților» se continuă difuz în rândul întregii populații” (p. 43) sau „Prin spațiul public românesc umblă de câtva timp o maladie uşoară: monarhita. Pare o «boală domnească», nu «câinească» (...) Pe Facebook, coroanele şi blazoanele plutesc mai ceva ca inimioarele şi fluturaşii de Sf. Valentin” (p. 124).
Cu o scriitură melancolică, uşor franțuzită (à rebours față de congeneri), reverențioasă (judecând după multele perechi de ghilimele care par că-l temperează), cu finaluri teatrale (dar delicate), Cărți cu zimți este un tratat împotriva locurilor comune, o victorie a memoriei în fața istoriei.
Mihai Ghițulescu, Cărți cu zimți. Memorie. Istorie. Politică,
Editura Aius PrintEd, Craiova, 2015