ÎN IUNIE, LA SIBIU

Dacă e începutul lui iunie e Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Cel care umple străzile oraşului nu numai cu artişti străini şi autohtoni, ci şi cu turişti din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Dacă Japonia e un colț al lumii, atunci ceea ce am afirmat mai sus e chiar adevărat. Atât pe scenele din cadrul festivalului, cât şi ca spectatori şi suporteri ai teatrului în general şi ai celui nipon în special, japonezii au umplut practic oraşul, mă rog, partea lui artistică.
Două dintre mai multele spectacole pe care le-am putut vedea în cele patru zile cât am stat anul acesta la Sibiu, au între ele un fel de complementaritate. Vicleniile lui Scapin, piesă europeană, a fost regizată şi jucată de o trupă niponă, Matsumoto Performing Arts Center (titlu curat japonez, ar spune un Pristanda contemporan!), regia aparținându-i lui Kazuyoshi Kushida, care este şi interpretul rolului principal. Fantoma e aici, piesă de Kobo Abe, a fost interpretată de trupa Teatrului Național Radu Stanca, gazda festivalului, sub conducerea lui… de data asta Kushida Kazuyoshi. Aşadar o curată înfrățire nipono-sibiană şi nipono-europeană.
Fantoma e aici nu cred că a fost concepută ca o piesă pur comică, dar astfel a fost prizată de noi, cei din sală, mai ales că talentul comic al lui Constantin Chiriac, al Marianei Mihu, al lui Pali Vecsei şi Adrian Matioc, ne-a trimis în acea direcție. Povestea pleacă de la prejudecata japoneză că avem cu toții o fantomă pe urmele noastre. Unii o văd, alții nu. Marius Turdeanu o vede, dar Constantin Chiriac, mai ocupat cu afacerea ce ar putea să iasă de aici, nu. Le spun pe nume actorilor fiindcă n-am reuşit să rețin numele personajelor, iar ele nici nu sunt transcrise în aşa zisa distribuție din caietul festivalului. Povestea trimite cu gândul la Suflete moarte al lui Gogol, o fantezie sumbră/comică a unui predecesor al fantasticului suprarealist. Dacă acolo Cicikov achiziționa nume de iobagi decedați pentru a-şi crea o falsă avere, aici, personajul lui Constantin Chiriac achiziționează fotografii de oameni morți pentru a obține, în cele din urmă, o adevărată avere. De unde o serie de situații care trimit spre comedie. Sumbră la prima vedere, prilej de critică socială şi politică la a doua. Actorii naționalului sibian n-au ratat nici una dintre scenele acestei reprezentații, ei rămânând credibili de la început până la sfârşit. Evoluția fiecăruia dintre protagonişti este, astfel, susținută de talentul lor, călăuzit discret de regia japoneză. Nu sunt deloc sigur că, dacă regizorul ar fi fost un european, lucrurile ar fi fost mult diferite. Nici scenografia nu este lipsită de merite în crearea atmosferei japoneze. Dragoş Buhagiar, mereu inspirat, a creat un decor extrem de util celor ce se întâmplă pe scenă, podul de la început, sub care-şi începe cariera personajul lui C. Chiriac, un semi-clochard, parcă din Aşteptându-l pe Godot, devine scenă mişcătoare şi tribună.
Dar să-l vedem pe Scapin-ul japonez. Aici, comicul european se împleteşte cu stilul şi comportamentul mai extravertit cu care ne-am obişnuit din alte spectacole japoneze chiar de la acelaşi festival, înainte de această a 22-a ediție. Gesturile specifice scenei comice nipone completează astfel fericit situațiile, deja prea bine cunoscute din comedia lui Molière, țipetele şi loviturile pe care şi le aplică protagoniştii au savoarea şi noutatea care vine dintr-un alt teatru decât cel cunoscut foarte bine de spectatorul european/român. Spectacolul se desfăşoară într-un ritm îndrăcit, ceea ce accelerează şi reacția publicului. Celor obişnuiți cu teatrul european, acest mod de interpretare li s-ar putea părea curat parodic, dar el este şi nu este aşa ceva, sugerând mai degrabă o cufundare a actorilor în rolul lor, o coincidență între eul lor şi cel al personajelor. Succesul acestui spectacol a fost, şi el, ca şi al celui mai înainte pomenit, unul remarcabil şi remarcat, inclusiv de actori, mereu veseli, joviali, trezind încă o dată simpatia publicului.
Nathan înțeleptul, piesa lui Gothold Efraim Lessing, nu mi s-ar fi părut cel mai indicat text pentru un spectacol de azi. Din neatenție poate, deoarece, acum, când conflictul între civilizații sau poate mai ales între religii este în toi, el poate fi astfel modelat încât să devină o întruchipare a prezentului nostru. Şi asta şi devine piesa lui Lessing în interpretarea combinată a unor actori români de la teatrul sibian şi a colegilor lor de Schauspiel Stuttgart. Astfel o auzi pe Ofelia Popii dându-i în româneşte replica lui Peter Kurt, dar şi schimburi de replici în omniprezenta engleză, de ambele părți. Dragoş Buhagiar construieşte şi aici, sau mai degrabă deconstruieşte un decor de post-11 septembrie 2001, cu sfărâmături de ziduri, combinate cu fragmente de decor regal, ca-n povestea germană originală. Regia îi aparține unui regizor important, Armin Petras, care a reuşit să împletească povestea tradițională cu elementele de post-modernitate, semnele telenovelei, cum este regăsirea celor doi frați care se iubeau ca doi străini, cu cele ale unei crude realități, atacurile teroriste care-i scutură drastic şi frecvent pe protagonişti. Întâlnirea templierului cu exploziile epocii moderne creează o stare ciudată, sugerând o eternă reîntoarcere a lumii la obsesiile sale inițiale. Să nu uit muzica lui Vasile Şirli, în interpretarea sensibilă a lui Marius Mihalache, desenând şi ea un decor sonor pentru dramele de pe scenă.
Un alt spectacol de ținută care a putut fi văzut în primele zile ale festivalului a fost Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Emmanuel Demarcy-Mota, cu trupa de la Théâtre de la Ville-Paris. Numai că piesa lui Pirandello pare destul de prăfuită azi, cu toate teoretizările ei şi cu discuția despre adevăr, despre interpretare şi realitate, în ciuda unor interpretări excepționale şi a unui ritm păstrat constant de la început până la sfârşit în spectacolul prezentat la Sibiu.
Un Carmen fără relief, destul de vulgar, mai vulgar decât e în intenție această operă, în interpretarea unui teatru din Torino, o Moscova-Petushki de asemenea monoton şi năclăit de vorbe, producție de la Burgtheater Viena, ca şi un Mameloschn – limba în care să ne înțelegem cu toții, un fel de alte Trei generații, cu actrițe remarcabile dar pe un text banal şi fără calități artistice, producție de la Deutsches Theater Berlin, au completat lista de spectacole pe care am avut onoarea să le văd la acest festival. Extrem de puțin față de bogăția desfăşurată pe scene sau pe străzi, la Cisnădioara în cetate sau te miri la ce liceu. Plus conferințele susținute de George Banu, un fel de spirit protector şi inițiator al acestei desfăşurări nemaipomenite de forțe artistice.