Miscellanea
Florin Toma

Soarta domnului Lăzărescu

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

Soarta domnului Lăzărescu. Undeva, într-o ficțiune personală, există un stabiliment, pe care l-am numit Spitalul de Plăceri Nervoase (o să vedeți mai la vale de ce am amintit acest detaliu!). Darie Lăzărescu este un poet, pictor şi sceptic care, acum, trăieşte la Brăila, dar a peregrinat biografic destul de mult prin această țară, împins de la spate de loviturile nemiloase ale destinului. Dar, din fiecare loc, şi-a luat nestingherit tainul de mohoreală. În general, poeții au un pandant epic, o parabolă în care-şi făuresc căuşul de linişte nervoasă (atât de trebuincioase unui poet, în procesul metabolic al revelațiilor sale!). Imaginea alegorică pe care mi-o inspiră Darie Lăzărescu – acest viețaş hiper-sensibil prea-mâhnit, prea-nemărginit în tristețe şi prea-nemulțumit de prea-puținul ce-i este dat, în general, gânditorului suferind (în afară, fireşte, de para-logica lipicioasă a versurilor sale şi de instrumentarul specific trubadurului!) – este cea a Căuzaşului împuşcat de un glonț din rubin (ce se găsesc de vânzare, slavă Domnului, la fiecare colț de stradă!). Glonțul de diamant al disperării fără leac. O disperare frumoasă, trupeşă, în putere, nebolită, nedefectă, salubră, plesnind de sănătate, cu toți dinții în gură şi analizele la zi, făcute la circa medicală. De partea cealaltă, Căuzaşul este Maestrul testabil şi incontestabil al tuturor cauzelor pierdute. Închipuitorul de fulminante căderi neantice (şi ne-antice, adică moderne!). Proprietarul cu acte-n regulă al marilor deraieri izbândite. Artizanul dibaci al virajelor nereuşite. Îmblânzitorul tenace şi viclean al eşecurilor nobile, blazonate, dar veninoase. Mehenghiul mitocoselilor pururi fără izbândă. Sau, dacă vreți, heruvimul sârguincios al angoaselor puse bine la îngrăşat. Recentul său volum de versuri, Colivie pentru licurici şi greieri, apărut la Editura Vocativ, sprijină cu asupra de măsură observația critică constructivă (sic!) că poetul a ascultat negreşit sfatul medicului său descurajant şi a înțeles – dar, mai ales, aplicat întocmai – ighemoniconul. Cum că e musai să urmeze o cură de zen liric (cu capul şi cu penelul, căci tablourile sale măiestrite coboară direct din tăriile aceloraşi ținuturi de basm ale geografiei sale angstioase!), cu scopul de a-şi ține apelpiseala vie şi exasperarea cât mai sănătoasă. Ceea ce şi face (că altuia nu-i place, asta-i altă gâscă-n altă traistă!). Oricum, pare o terapie mult mai eficientă decât xanaxul luat dimineața pe stomacul gol sau decât tratamentul halucinatoriu (cu pastile de „zauberberg”!!), dintr-un aşezământ medical cu specific de tratare a îndârjelii grefate pe ideea fixă, aşezat, de regulă, la aer curat, în marginea unei păduri(!). Poezia sa e o continuă peregrinare printre nenumăratele cadavre existențiale, a căror singură utilitate este aceea de a ajuta la întreținerea deznădejdii. La nutrirea anxietății. E ca un peisaj după bătălie (de fapt, ca să fim sinceri, bătălie după bătălie!), printre care, el, poetul, Denunțătorul de suferință, se mişcă natural şi dezinvolt, aplecându-se, când şi când, spre a controla putrefacția exemplelor. Rateurile sale țipătoare de weltanschauung, parapoanele sale, scârbele sale, lehămiselile sale, pricinuirile sale, sastiselile sale – sunt tot atâtea chipuri ale unor obsesii reuşite în uzina duduind de versabilitate a poeziei sale. Da, măcar ele, temele (şi temerile, normal, ce credeați?!), să fie victorioase! Cum ar fi, de exemplu: femeia cu sexul ei simandicos şi cumsecade, carnavalul eroto-grotesc din salonul fantasmelor personale (unde se aruncă „petarde în balcon la tanti Elvira”!!), imaginea blurată de emoție a Tatălui idolatrizat cuviincios (ici-colo, mai apare şi câte o litanie prudent-evlavioasă către Celălalt Tată!), apoi învățături pentru minte, inimă şi tevatură către Fiii săi, urmate de indefiniții trans-lucide ale Poeziei (văzută, de pildă, ca o My Fair Lady de Dachau, care vinde imortele!) ori testimoniale nevricoase despre durere, ființare şi greu. Dacă ni s-ar interna toți poeții în născocitul meu Spital de Plăceri Nervoase, cred că Darie Lăzărescu ar intra în prima serie. Acolo îl aşteaptă glonțul său din rubin. Care, la fel ca şi în parabola „În fața Legii”, a lui Franz Kafka, îi este destinat doar lui.