Strigătul matur al poeziei

Sibianul Ioan Vidrighin (n. 1947) a debutat ca poet în revista Luceafărul (1967) pe vremea când încă era student al Facultății de filologie (Universitatea “Babeş- Bolyai”) din Cluj şi a continuat să publice, cu oarecare periodicitate, în: Amfiteatru, Astra, Echinox, Gazeta literară, Steaua, Tribuna etc. Prezențe care nu au trecut neobservate de critici importanți ai momentului: Ion Oarcăsu (Tribuna), Victor Felea (Steaua), iar Ştefan Augustin Doinaş i-a reținut poezia Dincolo, reproducând-o integral în volumul Lampa lui Diogene. Cu toate acestea, în cei 45 de ani care au trecut de-atunci, “vocea” poeziei lui Ioan Vidrighin părea a fi fost acoperită definitiv de zgomotul diurn al ocupațiilor ce l-au acaparat (redactor la ziarul Munca, director la Casa de cultură din Tălmaciu şi, în fine, “ziarist de marcă” la Tribuna Sibiului), poetul succesor al lui Goga prin locul de naştere (şi nu numai: În textele poetului se simt ecourile marii poezii ardelene, de la Octavian Goga şi Lucian Blaga până la Aron Cotruş - notează Ioan Mariş) părând a se fi pitit bine în spatele jurnalistului. Aceasta până când, stinsul glas al poeziei trebuie să se fi transformat, pe neaşteptate, în strigăt, determinându-l pe Ioan Vidrighin să-şi deschidă sertarele cu textele de odinioară, cărora (în secret, fără îndoială) - de-a lungul anilor - li se vor fi adăugat altele (“acoperindu”- le) şi să le strângă (selectiv) în volumul Strigătul matur al livezii, ( Sibiu, Casa de Presă şi Editură Tribuna, 2014) prin care un poet pune capăt unei decizii mai vechi, aceea de a-şi amâna sine die debutul, şi încearcă să se restituie pe sine sieşi, dar şi prietenilor săi apropiați, de mai de demult sau de-acum, cărora le şi sunt dedicate unele poezii: lui Andrei Codrescu (p. 29), lui Nicolae Stoie (p. 31), lui Ioan Neagoş (p. 46) lui Dinu Flămând (pp. 96-97). Căci, dincolo de strigătul matur al unei poezii, ce nu pare a fi fost erodată de trecerea timpului - deşi cum bine observă Ioan Mariş în “Cuvânt(ul) înainte” (pp. 5-7), din care am mai citat, poezia lui Ioan Vidrighin e, relativ, greu de clasificat... într-o vreme în care discursul liric s-a deplasat tot mai mult dinspre o exorcizare a eului poetic în excesul unei autoferențialități, înspre o acută referențialitete, aşa numita poezie tranzitivă (op..cit. p. 6) –, sunt în Strigătul matur al livezii destule pagini din care se arată chipul unui adolescent ce se autoportretiza, apelând la resursele expresive ale tradiționalismului, astfel: puternic, ca o bâtă noduroasă de cioban (p. 11); sunt ca un plug/ cu pielea pământului întoarsă pe coarne (p. 13); plin de nisip, cu lujerul ierbii-ntre oase (p. 16). Notații voit anticalofile în care se insinuează aspra etnografie a spațiului originar pe care Ioan Vidrighin îl evocă într-o serie de texte ce dau consistență şi – de ce nu?! – originalitate cărții sale: Sat de păstori ieşit în lume cu faimă/ mormânt de naştere pentru poetul din noi/ Sat blestemat, sat nebun/ imaginea ochiului meu de acum.../ Sat de poveşti cu existențe înfundate-n fluier/ halucinantă bucurie la capătul exilului (Răşinari), unde Iarna ciobanii coboară din munți pe la case/ Păşunile rămân în urmă ca nişte vechi continente/ Fetele c-un anotimp mai frumoase/ I-aşteaptă la marginea satului... (Cântec de iarnă ), un sat căruia prezentul tinde să-i împingă în desuet duminicile de altădată : Numai băncile cu figura lor sumbră/ stau acum în fața porților despuiate de vreme/ spunând poveşti trecătorilor din umbră/ sau bârfind pe Ana din Deal ce-a fugit călare/ aseară cu nebunaticul acela de Ion/ Numai băncile din piatră sau lemn, şlefuite/ (batjocorind pe surorile lor din fier, ruginite)/ scot la iveală clipele trăite.../ Duminica băncile goale în fața porților povestind/ despre nunțile tocmite cu zestre şi fete furate/ despre isprăvile legendarilor fii ai satului./ Închişi în case, oamenii petrec la televizor/ uimiți de-atâtea noutăți la care de mult râvneau/ şi, rareori, zvonul de duminică, zvonul petrecerilor/ le scoate o clipă capul pe fereastră zâmbitor (Duminica satului), un sat în care reîntoarcerea pune în funcțiune un sentiment de înstrăinare, dă naştere disperării: tata e mort, mama se roagă de iertare/ ochii mi se răsfrâng în alți ochi/ plânge în mine nebunul de mine/ Ohoo- oo-oo! suflet de om – istorie neagră/ în mine sunt numai eu, Eu însumi!/ tata e mort şi crucea sunt eu (Eu, Eu însumi) Şi, deosebit de important, pentru receptarea de-acum a poeziilor scrise de Ioan Vidrighin illo tempore este că scoaterea “la iveală a clipelor trăite” (cândva) se coagulează în viziuni de o poeticitate neperisabilă: Îmi spuneam că, dacă va ninge/ va coborî bunicul la noi, din cer, prizonier, destinul tremura în vioară/ şi nu ştiam ce să-i mai cer/ luminii-ncătuşate în umbra de icoană./ Îngrămădeam cuvinte la întâmplare, în elegii/ despre minunile mele din fiecare zi/ şi doruri mult izbucnite-n goană/ îmi săgetau tumultul subteran prin care/ mă visam alături de bunicul pe-un înger călare (Din copilărie). Dar în Strigătul matur al livezii există şi texte de altă factură, ce ar merită citate în întregime. De exemplu, poezia Dincolo (Până aici trăim în animele posibile/ ca într-o scorbură a prostului/ mâncăm rădăcini şi pieptănăm zeii de culoarea/ noroiului/ sămânța creşte egală în noi, / închide în cercuri cutremurul clipei/ până aici, până la cerc viața noastră posibilă/ coboară în foc cu viziunile sângelui,/ sălbatice muzici veghează somnul tinerilor -/ până aici păcatul Iocastei e demn de privire/ dincolo e judecata morților împărăția cuvintelor/ dincolo luceşte lumina înțeleptului/ dincolo începem noi, cei ascunşi înăuntru, / noi – miez, noi – cutremur, noi – scorburi, noi – ferigă/ şi-un pumn de cenuşă la trezirea vântului) care i-a plăcut lui Ştefan Augustin Doinaş, semn sigur că “strigătul” livezii lui Ioan Vidrighin nu este nicidecum produsul unui trecător spectacol floral (acesta pare a fi şi sensul titlului cărții), ci – mai curând – chemarea unei reprezentații bine pusă în scenă (merită apreciate concepția grafică şi coperta, semnate de Adrian Popescu) în chiar pragul iernii, când privirii nu-i mai rămâne decât bucuria de a descoperi, printre crengile desfrunzite, doar acele roade scăpate de mâinile şi lăcomia furilor şi neatinse de brumele toamnelor reci.