Miscellanea
Florin Toma

Năzdrăvăniile serioase ale lui Radu Bata

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

Năzdrăvăniile serioase ale lui Radu Bata. Da, e vorba de un fost profesor (Radu Bătătorescu) la Buzău, care, în 1990, a fost forțat de hoardele de mineri ai lui Iliescu să aleagă exilul. S-a stabilit la Grenoble, unde predă franceza şi jurnalismul. Este un artizan al meseriilor (a făcut de toate, de la ghostwriter, la ghid de turism şi de la „revelator(!) de talente”, la redactor-şef de publicație. Mai întâi de toate, însă şi în cele din urmă, el este un poet. Un poet al jocului, un spadasin al imaginarului şui şi un neobosit pelerin în nestatornicie. Practic, Radu Bata n-are stare. Nu poate fi găsit nicăieri. Are doar fizică şi, mai ales, metafizică! Cel mai recent volumul de versuri al său, primul în limba română, după mai multe apărute în franceză, „Cod galben cu peştişori roşii” (aproape că e dada, titlul!), la Editura Tracus Arte şi lansat la Bookfest, a beneficiat de prezentarea excepțională a lui Mircea Cărtărescu. Versurile sale (despre care Cărtărescu spune: „Mi-au plăcut, mi s-a părut că au witz şi că nu rulează niciodată în gol!”), sunt imberbe, deşi au tuleie, dar trăsnesc a pucioasă (şi jos, şi sus!). Sunt – oximoronic vorbind – inocent-perverse, ca un viol anunțat (diseară, la ora 9, să fii prezentă la violul de seară, s-a-nțeles? şi te rog să nu întârzii!), cu toate că, uneori, ambetările ni se par prea siliconate. E limpede că nu sunt izvorâte din Buzăul de sus (cu toate că uşa de la paradigma dementă a norilor de la Grenoble – ne amintim de volumul său de versuri „Le philtre des nuages et autres ivresses” –… deh, grenoblesse oblige!... este, deci, neîncuiată!), n-au tremurăturile lirice vineții ale Pârscovianului. Dar, dacă autorul franco-român pretinde că e cojan („dinspre câmpia Bărăganului”!), atunci înseamnă că este iertat de păcatul originar al calineriei cu mâna. Fiindcă el ştie a se juca de-a miracolul doar cu dropiile colorate ale gândului... În cheie de corectitudine prolifică, e genul de poezie care nu stă docilă pe scaun, la masă şi se scrie singură. E prea tresaltică. E prea superb-furioasă. E o afolată care latră. E afolatră... Şi înşurubată în farmecul spunerii şi supunerii, precum victima unei corride dintr-o Spanie cu zurgălăi... El le numeşte poezete. Noi le-am boteza prozoeme. Pentru că sunt picături din flaconul cu esențe lirice difuzate în carne epică. Însă îl sfătuim să ia cuvintele noastre ca pe nişte boli neruşinoase transmisibile (şi miscibile!!). Să le folosească serios şi necumpănit, de acum încolo, în gospodărirea nălucirilor sale. Şi să-i fie cu folos peste toți anii posibili ce vor veni cu scorneli prodigioase. Cu toate că noi nu meşteşugim în lirică şi nu trebăluim prin iatacele poeziilor poeților poetici(!), ei bine, scobindu-le, din nou, alte sensuri, versurilor amicului nostru Radu Bata, credem că poetul (sau, mai degrabă, prozoetul!), tot scriind despre „kanoriilungipeşesuri”, face lucruri de bine. Cum ar veni, Ex norribus ultor! Mai clar: deci, de acolo, din nori, ştim sigur că lui Radu Bata (un fel de Dorian Grey al unui Thomas Man(n)! cu capul plesnind de roiurile de fumuri idolatre), locuitor poetic din Grenoble, din şerpăria vârcolacilor eterici de deasupra munților ce-i stau mereu în față, în fine, îi va coborî Răzbunătorul personal. Acela care, cu sabia minții coborâte în vintrele fabulei, va pune în lume ordinea dorită de el. Aferim!