Centenar Gellu Naum
Simona Popescu
CU GELLU NAUM DESPRE CUVINTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 7 / 2015
Cuvintele identice şi lucrurile felurite (sau lucrurile identice şi cuvintele felurite)
Multă vreme nu mi-au plăcut poeziile în care venea vorba despre cuvinte. Cînd apăreau cuvintele „cuvînt” sau „cuvinte”, mi se părea că poezia s-a oprit, pentru că nu urma nimic despre ce e dincolo de ele, cuvintele. M-am bucurat cînd am dat peste Cuvintele şi lucrurile a lui Michel Foucault, în care era vorba despre amîndouă. “Not Ideas About the Thing but the Thing Itself”, spunea un poet american, Wallace Stevens. “No Ideas But in Things”, spunea un altul, William Carlos Williams. Parafrazînd, not words but in things, no words but the thing itself. Care „the thing itself”? Vorbim despre lucrul/cuvîntul cel „identic şi felurit”, desigur, ştim despre asta de la Gellu Naum! Felurit lucrul, căci îl tot schimbă folosirea cuvîntului. Simți din cînd în cînd că „nu mai există cuvinte iar şoaptele ei şlui, lorț sînt lucruri care se aşează pretutindeni umplînd tăcerea”. Altfel, există şi „cuvinte fără lucruri ca vederea orbilor”. Şi se pot asculta şi „cuvintele rostite de lucruri”, iar ele „au nevoie de urechea mea ca să fie auzite”. Şi-a mea!
L’usage du monde e un alt titlu care sună aşa bine! Îi aparține lui Nicolas Bouvier. Rostul lumii, cum a fost tradus. Modul ei de folosire. „L’usage du monde” care e atît de legat de „l’usage des mots”. Rostul lucrurilor depinde de felul în care folosim cuvintele, pe care le tot umplem de conținuturi, prin extindere sau suprimare, multiplicare sau tăiere (ca într-o poezie a lui Gellu Naum, în care cuvintele sînt tăiate pe-o masă).
Poeții pe care-i citesc eu sînt aceia care reuşesc să mişte lucrurile din lume – cea reală, cea a ideilor sau a sentimentelor, din lumea „interior-exterioară”. Ei recurg şi la limba care se vorbeşte „în gînd” (care poate fi şi ”cumplită”). Cuvintele, ca şi copacul animal dintr-o poezie, sînt un regn aparte, viu, fremătător – ele sînt micile transparențe care-l alcătuiesc pe Marele Transparent (despre care vorbea André Breton).
În viață, întocmai ca în poezia lui Gellu Naum, se rostesc „cuvinte feminine masculine şi neutre”, există acele „cîteva cuvinte mototolite în ochiul drept”, „cuvinte hexagonale”, „cuvinte patetice uşor întredeschise”, „cuvinte imaculate”, „obscurele cuvinte ale celor înnobilați de marginile noastre pierdute”, „cuvinte țesute din cristale”, „cuvinte de sîrmă”, „cuvinte fără sunet”. În cuvintele fiecăruia curg „alte ape” („şi în cuvintele mele curgeau alte ape”) şi, după cum se ştie, în anumite situații spui ce se cuvine fiecăruia şi eventual te ridici şi pleci („Le-am adresat celor în drept cuvintele ce se cuvin apoi m-am ridicat şi am plecat”). Şi mai există „galaxii de cuvinte incandescente”, cuvintele „cu densitatea lor înspăimîntătoare/ ca nişte vuiete”, „noaptea neagră a cuvintelor”, ca o încrengătură în care te pierzi. Dar şi cuvinte ca nişte coşciuge, în care unii, rostindu-le, se-ntind. Uneori „poți să auzi cuvintele din cuvinte” sau poți să simți cînd „cuvintele, de multă vreme nu mai fraternizau”. Să amintim şi de ritualul „care ne împarte în stări şi ne desparte în cuvinte”. Undeva, într-o sobă, în Athanor, „cuvintele trosnesc uşor”, iar în lumea fiecăruia dintre noi apar „cîteva cuvinte care nu mai legau nimic dezlegau tot” – şi e foarte bine aşa. Se întîmplă că uneori ştim cuvintele dar le uităm semnificația, cum găsim într-o poezie. Adesea ne întîlnim cu acea realitate de fapt (de vorbă) pe care o cunoaştem atît de bine, cînd „fiecare vorbea independent toți vorbeau în acelaşi timp şi din răsputeri”. Şi cine nu s-a simțit „ca unii oameni maturi siliți să gîndească în limba lor şi să vorbească în alta”...? Şi-atunci... Şi-atunci vorbeşti, dar nu mai spui („Vorbesc dar nu mai spun”).
Pentru un poet, dar şi pentru cel care-i seamănă, fundamental este ce se întîmplă „înainte ca stările să devină cuvinte” – şi unii îşi amintesc cuvintele, „dar au pierdut starea”. Poetul munceşte din greu ca să interzică cuvintelor „să devină sentimente” sau curăță „vaxul de pe cuvinte”. El e atent la „pîlpîitul cuvintelor” şi la starea aceea cînd „numai clătinarea cuvintelor te mai leagănă”. Şi îți va spune că „este nevoie să citeşti cuvintele mele cu linişte, nu cu inteligență”. Şi te va avertiza: „Cuvintele sînt extrem de periculoase, ele întind curse la tot pasul, ele pot uneori, cînd suspectarea lor devine mai puțin atentă, ucide. Înapoia fiecărui cuvînt stă totdeauna CELĂLALT CUVÎNT şi aproape totdeauna acesta din urmă este cel adevărat. Ele au trădat destui poeți, au făcut de nenumărate ori oratorii să se mire ei înşişi de cele ce spun în fața mulțimilor frenetice şi a textului bine plasat sub lampă, în care se scria totdeauna ALTCEVA”.
„Cuvintele desfigurează ideile, ideile devorează cuvintele. Nu trebuie să ne oprim aici.”
De ce să scrii? Poate pentru că se creează „un enigmatic ritm al clătinării/ în centrul manuscrisului printre cuvinte negre”, pentru că doar aşa te legi de „cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri”, pentru că doar aşa „faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte”, pentru că doar aşa „cuvintele hrănesc lucrurile, semințele”, pentru că doar aşa „cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se strînge se întinde indiferentă la ea însăşi”. În sfîrşit, pentru un poet, cine nu ştie, nu cuvintele pur şi simplu sînt importante. Cu totul altceva „ar putea urzi copacul absolut strălucitor sau pe noi înşine/ fără nevoie de cuvinte”. ALTCEVA, adică ceea „ce ne înconjoară din/ năuntru şi ne leagă avînd amploarea şi puterea de a ne desprinde” („vorbesc fireşte ca o piatră sau ca o plantă oarecare despre legături pierdute [...]/ uşor active încă/ oricum capabile să regăsească mireasa chimică şi ea pierdută”).
Jocuri şi cuvinte
Ieri, pe 1 august, am fost, ca de obicei – de cînd i-am cunoscut pe Lygia şi pe Gellu Naum – la Comana, la casa lor minunată de vacanță. De ani de zile se-adună acolo prieteni, admiratori, asemănători, cititori sau doar curioşi. Am fost şi după ce a rămas doar Lygia, şi după ce a plecat şi ea pe Partea Cealaltă.
Ieri, s-au făcut 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum. Am fost mai mulți ca oricînd la Comana. Prietena mea Brînduşa D. (care a terminat un doctorat despre Gellu Naum) a adus într-o pungă de hîrtie verde o grămadă de pachețele în care erau mici jucării frumos ambalate. Ce urma să facem cu pachețelele? Trebuia să ne vină o idee. Am hotărît să-i întrebăm pe fiecare dintre cei prezenți dacă ar dori să citească două rînduri dintr-o poezie de Gellu Naum. Unii au spus „Da, de ce nu?” şi au aflat că nu trebuie să citească în public nimic, că e doar un joc, că vor primi, pentru bunăvoință, o jucărie. Alții au spus „Nu” pe diverse tonuri şi cu diverse grimase. Au aflat şi ei că e un joc, că dacă ar fi spus „Da” ar fi primit o jucărie! Aşa, n-or s-o primească! Cum în casă se asculta muzică tuaregă, unii dintre noi am desprins nişte tingiri şi clopoței de bronz de pe nişte polițe şi am făcut muzica noastră tuaregă, pornind prin grădină, printre oaspeți şi copaci, spre amuzamentul tuturor (aproape). Apoi, Andrei O., care adusese cu el volumul de poezie din Opere, a început să citească tare de la balconul din fața cămăruței unde lucra domnu’ Gellu. A continuat cu cîteva poezii o actriță cunoscută care stătea lîngă el. Şi, nu ştiu cum, s-a dat drumul la joc. Au urcat, pe rînd, în sunete de clopoței şi tingiri, mai mulți dintre cei prezenți, aproape toți, chiar şi dintre cei care au spus hotărît la început că n-ar citi - nu, nu - două rînduri din Gellu Naum. Unii au citit chiar şi o poezie întreagă, deschizînd cartea la întîmplare. Poate că momentul cel mai impresionat a fost al celor doi tineri gemeni belgieni, unul avocat, altul cineast, despre care am aflat că au făcut de curînd împreună un film artistic interesant (low buget). Fiecare a citit cîte un rînd într-o românească perfectă, deşi de vorbit n-o vorbesc, mişcîndu-se natural între engleză şi franceză. Toată lumea a primit, la sfîrşit, jucării. Mulți pinguini! Chiar şi cei care n-au citit au primit jucării! Nu ştiu dacă le-ar fi plăcut Lygiei şi lui Gellu Naum spectacolul mai degrabă dadaist decît suprarealist, dacă le-ar fi plăcut lecturile, dar ştiu că prețuiau ludicul şi că-i priveau cu simpatie pe copilăroşi, preferați celor rezervați sau de-a dreptul sobri (sombri, sumbri). Apoi, pînă seara tîrziu s-a jucat mimă şi un alt joc în care trebuia să ghiceşti ce personaj reprezinți (personaj încredințat o dată cu un bilețel cu un nume, lipit pe frunte, pe care-l vedeau toți) doar punînd întrebări celorlalți (eu, de pildă, am fost Mîşkin).
Acolo am promis să scriu un text de ieri pînă azi despre Gellu Naum. Despre ce? Totul a pornit de la jocul de mimă, de la felul în care oamenii comunică un singur cuvînt prin atîtea gesturi, scene, întrebări şi răspunsuri din mîini şi din priviri. Şi de la jocul de-a cititul de versuri, cînd ascultam cu atenție, în ciuda veseliei înconjurătoare, cum îi ieşeau poetului de 100 de ani cuvintele din gura noastră - ca să parafrazez versul: „cum ne ieşeau cuvintele din gura lui” (cînd mi-a venit rîndul, ele sunau aşa: „Şi cresc pe lume plante atotputernice biruitoare/ o lume vegetală ne priveşte de departe ne trimite ilustrate ventilatoare/ în arşița care nu ține de nici o eră/ o arşiță totală [...]/ şi noi ne existăm şi totul/ e un singur lucru”) şi terminînd cu jocul pe care să-l numim acum tot naumian „altul din fiecare”. Tot legat de cuvinte, să adaug că tot ieri am ajuns absolut întîmplător, tot la Comana, într-un loc care se numeşte Moara de hîrtie şi unde se fac pagini poroase de hîrtie şi apoi se tipăresc pe ele texte frumoase. Ajutată de Dana şi Ionuț, proprietarii locului, am imprimat la o mică maşină tipografică din alt secol, pe hîrtie confecționată din deşeuri macerate amestecate cu fire de iarbă, frunze şi petale de flori, un fragment din Calea Şearpelui. Era acolo plin de litere de metal aranjate frumos în sertăraşe, era plin de cuvinte puse invers pentru tipar, de citate din cărți atîrnate, coborînd pe un fir de sfoară de sus, iar pe o masă lungă de lemn, lîngă o carte de poezii de Gellu Naum, cuvinte scrise mare pe cîte-un cartonaş dreptunghiular: linişte, frumusețe, prietenie, dragoste. Cuvinte pentru Gellu Naum, printre fire albastre de levănțică.
Multă vreme nu mi-au plăcut poeziile în care venea vorba despre cuvinte. Cînd apăreau cuvintele „cuvînt” sau „cuvinte”, mi se părea că poezia s-a oprit, pentru că nu urma nimic despre ce e dincolo de ele, cuvintele. M-am bucurat cînd am dat peste Cuvintele şi lucrurile a lui Michel Foucault, în care era vorba despre amîndouă. “Not Ideas About the Thing but the Thing Itself”, spunea un poet american, Wallace Stevens. “No Ideas But in Things”, spunea un altul, William Carlos Williams. Parafrazînd, not words but in things, no words but the thing itself. Care „the thing itself”? Vorbim despre lucrul/cuvîntul cel „identic şi felurit”, desigur, ştim despre asta de la Gellu Naum! Felurit lucrul, căci îl tot schimbă folosirea cuvîntului. Simți din cînd în cînd că „nu mai există cuvinte iar şoaptele ei şlui, lorț sînt lucruri care se aşează pretutindeni umplînd tăcerea”. Altfel, există şi „cuvinte fără lucruri ca vederea orbilor”. Şi se pot asculta şi „cuvintele rostite de lucruri”, iar ele „au nevoie de urechea mea ca să fie auzite”. Şi-a mea!
L’usage du monde e un alt titlu care sună aşa bine! Îi aparține lui Nicolas Bouvier. Rostul lumii, cum a fost tradus. Modul ei de folosire. „L’usage du monde” care e atît de legat de „l’usage des mots”. Rostul lucrurilor depinde de felul în care folosim cuvintele, pe care le tot umplem de conținuturi, prin extindere sau suprimare, multiplicare sau tăiere (ca într-o poezie a lui Gellu Naum, în care cuvintele sînt tăiate pe-o masă).
Poeții pe care-i citesc eu sînt aceia care reuşesc să mişte lucrurile din lume – cea reală, cea a ideilor sau a sentimentelor, din lumea „interior-exterioară”. Ei recurg şi la limba care se vorbeşte „în gînd” (care poate fi şi ”cumplită”). Cuvintele, ca şi copacul animal dintr-o poezie, sînt un regn aparte, viu, fremătător – ele sînt micile transparențe care-l alcătuiesc pe Marele Transparent (despre care vorbea André Breton).
În viață, întocmai ca în poezia lui Gellu Naum, se rostesc „cuvinte feminine masculine şi neutre”, există acele „cîteva cuvinte mototolite în ochiul drept”, „cuvinte hexagonale”, „cuvinte patetice uşor întredeschise”, „cuvinte imaculate”, „obscurele cuvinte ale celor înnobilați de marginile noastre pierdute”, „cuvinte țesute din cristale”, „cuvinte de sîrmă”, „cuvinte fără sunet”. În cuvintele fiecăruia curg „alte ape” („şi în cuvintele mele curgeau alte ape”) şi, după cum se ştie, în anumite situații spui ce se cuvine fiecăruia şi eventual te ridici şi pleci („Le-am adresat celor în drept cuvintele ce se cuvin apoi m-am ridicat şi am plecat”). Şi mai există „galaxii de cuvinte incandescente”, cuvintele „cu densitatea lor înspăimîntătoare/ ca nişte vuiete”, „noaptea neagră a cuvintelor”, ca o încrengătură în care te pierzi. Dar şi cuvinte ca nişte coşciuge, în care unii, rostindu-le, se-ntind. Uneori „poți să auzi cuvintele din cuvinte” sau poți să simți cînd „cuvintele, de multă vreme nu mai fraternizau”. Să amintim şi de ritualul „care ne împarte în stări şi ne desparte în cuvinte”. Undeva, într-o sobă, în Athanor, „cuvintele trosnesc uşor”, iar în lumea fiecăruia dintre noi apar „cîteva cuvinte care nu mai legau nimic dezlegau tot” – şi e foarte bine aşa. Se întîmplă că uneori ştim cuvintele dar le uităm semnificația, cum găsim într-o poezie. Adesea ne întîlnim cu acea realitate de fapt (de vorbă) pe care o cunoaştem atît de bine, cînd „fiecare vorbea independent toți vorbeau în acelaşi timp şi din răsputeri”. Şi cine nu s-a simțit „ca unii oameni maturi siliți să gîndească în limba lor şi să vorbească în alta”...? Şi-atunci... Şi-atunci vorbeşti, dar nu mai spui („Vorbesc dar nu mai spun”).
Pentru un poet, dar şi pentru cel care-i seamănă, fundamental este ce se întîmplă „înainte ca stările să devină cuvinte” – şi unii îşi amintesc cuvintele, „dar au pierdut starea”. Poetul munceşte din greu ca să interzică cuvintelor „să devină sentimente” sau curăță „vaxul de pe cuvinte”. El e atent la „pîlpîitul cuvintelor” şi la starea aceea cînd „numai clătinarea cuvintelor te mai leagănă”. Şi îți va spune că „este nevoie să citeşti cuvintele mele cu linişte, nu cu inteligență”. Şi te va avertiza: „Cuvintele sînt extrem de periculoase, ele întind curse la tot pasul, ele pot uneori, cînd suspectarea lor devine mai puțin atentă, ucide. Înapoia fiecărui cuvînt stă totdeauna CELĂLALT CUVÎNT şi aproape totdeauna acesta din urmă este cel adevărat. Ele au trădat destui poeți, au făcut de nenumărate ori oratorii să se mire ei înşişi de cele ce spun în fața mulțimilor frenetice şi a textului bine plasat sub lampă, în care se scria totdeauna ALTCEVA”.
„Cuvintele desfigurează ideile, ideile devorează cuvintele. Nu trebuie să ne oprim aici.”
De ce să scrii? Poate pentru că se creează „un enigmatic ritm al clătinării/ în centrul manuscrisului printre cuvinte negre”, pentru că doar aşa te legi de „cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri”, pentru că doar aşa „faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte”, pentru că doar aşa „cuvintele hrănesc lucrurile, semințele”, pentru că doar aşa „cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se strînge se întinde indiferentă la ea însăşi”. În sfîrşit, pentru un poet, cine nu ştie, nu cuvintele pur şi simplu sînt importante. Cu totul altceva „ar putea urzi copacul absolut strălucitor sau pe noi înşine/ fără nevoie de cuvinte”. ALTCEVA, adică ceea „ce ne înconjoară din/ năuntru şi ne leagă avînd amploarea şi puterea de a ne desprinde” („vorbesc fireşte ca o piatră sau ca o plantă oarecare despre legături pierdute [...]/ uşor active încă/ oricum capabile să regăsească mireasa chimică şi ea pierdută”).
Jocuri şi cuvinte
Ieri, pe 1 august, am fost, ca de obicei – de cînd i-am cunoscut pe Lygia şi pe Gellu Naum – la Comana, la casa lor minunată de vacanță. De ani de zile se-adună acolo prieteni, admiratori, asemănători, cititori sau doar curioşi. Am fost şi după ce a rămas doar Lygia, şi după ce a plecat şi ea pe Partea Cealaltă.
Ieri, s-au făcut 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum. Am fost mai mulți ca oricînd la Comana. Prietena mea Brînduşa D. (care a terminat un doctorat despre Gellu Naum) a adus într-o pungă de hîrtie verde o grămadă de pachețele în care erau mici jucării frumos ambalate. Ce urma să facem cu pachețelele? Trebuia să ne vină o idee. Am hotărît să-i întrebăm pe fiecare dintre cei prezenți dacă ar dori să citească două rînduri dintr-o poezie de Gellu Naum. Unii au spus „Da, de ce nu?” şi au aflat că nu trebuie să citească în public nimic, că e doar un joc, că vor primi, pentru bunăvoință, o jucărie. Alții au spus „Nu” pe diverse tonuri şi cu diverse grimase. Au aflat şi ei că e un joc, că dacă ar fi spus „Da” ar fi primit o jucărie! Aşa, n-or s-o primească! Cum în casă se asculta muzică tuaregă, unii dintre noi am desprins nişte tingiri şi clopoței de bronz de pe nişte polițe şi am făcut muzica noastră tuaregă, pornind prin grădină, printre oaspeți şi copaci, spre amuzamentul tuturor (aproape). Apoi, Andrei O., care adusese cu el volumul de poezie din Opere, a început să citească tare de la balconul din fața cămăruței unde lucra domnu’ Gellu. A continuat cu cîteva poezii o actriță cunoscută care stătea lîngă el. Şi, nu ştiu cum, s-a dat drumul la joc. Au urcat, pe rînd, în sunete de clopoței şi tingiri, mai mulți dintre cei prezenți, aproape toți, chiar şi dintre cei care au spus hotărît la început că n-ar citi - nu, nu - două rînduri din Gellu Naum. Unii au citit chiar şi o poezie întreagă, deschizînd cartea la întîmplare. Poate că momentul cel mai impresionat a fost al celor doi tineri gemeni belgieni, unul avocat, altul cineast, despre care am aflat că au făcut de curînd împreună un film artistic interesant (low buget). Fiecare a citit cîte un rînd într-o românească perfectă, deşi de vorbit n-o vorbesc, mişcîndu-se natural între engleză şi franceză. Toată lumea a primit, la sfîrşit, jucării. Mulți pinguini! Chiar şi cei care n-au citit au primit jucării! Nu ştiu dacă le-ar fi plăcut Lygiei şi lui Gellu Naum spectacolul mai degrabă dadaist decît suprarealist, dacă le-ar fi plăcut lecturile, dar ştiu că prețuiau ludicul şi că-i priveau cu simpatie pe copilăroşi, preferați celor rezervați sau de-a dreptul sobri (sombri, sumbri). Apoi, pînă seara tîrziu s-a jucat mimă şi un alt joc în care trebuia să ghiceşti ce personaj reprezinți (personaj încredințat o dată cu un bilețel cu un nume, lipit pe frunte, pe care-l vedeau toți) doar punînd întrebări celorlalți (eu, de pildă, am fost Mîşkin).
Acolo am promis să scriu un text de ieri pînă azi despre Gellu Naum. Despre ce? Totul a pornit de la jocul de mimă, de la felul în care oamenii comunică un singur cuvînt prin atîtea gesturi, scene, întrebări şi răspunsuri din mîini şi din priviri. Şi de la jocul de-a cititul de versuri, cînd ascultam cu atenție, în ciuda veseliei înconjurătoare, cum îi ieşeau poetului de 100 de ani cuvintele din gura noastră - ca să parafrazez versul: „cum ne ieşeau cuvintele din gura lui” (cînd mi-a venit rîndul, ele sunau aşa: „Şi cresc pe lume plante atotputernice biruitoare/ o lume vegetală ne priveşte de departe ne trimite ilustrate ventilatoare/ în arşița care nu ține de nici o eră/ o arşiță totală [...]/ şi noi ne existăm şi totul/ e un singur lucru”) şi terminînd cu jocul pe care să-l numim acum tot naumian „altul din fiecare”. Tot legat de cuvinte, să adaug că tot ieri am ajuns absolut întîmplător, tot la Comana, într-un loc care se numeşte Moara de hîrtie şi unde se fac pagini poroase de hîrtie şi apoi se tipăresc pe ele texte frumoase. Ajutată de Dana şi Ionuț, proprietarii locului, am imprimat la o mică maşină tipografică din alt secol, pe hîrtie confecționată din deşeuri macerate amestecate cu fire de iarbă, frunze şi petale de flori, un fragment din Calea Şearpelui. Era acolo plin de litere de metal aranjate frumos în sertăraşe, era plin de cuvinte puse invers pentru tipar, de citate din cărți atîrnate, coborînd pe un fir de sfoară de sus, iar pe o masă lungă de lemn, lîngă o carte de poezii de Gellu Naum, cuvinte scrise mare pe cîte-un cartonaş dreptunghiular: linişte, frumusețe, prietenie, dragoste. Cuvinte pentru Gellu Naum, printre fire albastre de levănțică.