MATEI VIŞNIEC ŞI IOANA D’ARC ÎN PAGINILE VIEȚII ROMÂNEŞTI

Pe scurt, în scris, despre patru subiecte pe care, la invitația colegilor noştri de la Viața Românească, le-am dezvoltat în intervenția improvizată la decernarea premiilor revistei, pe post de laudatio pentru unul dintre laureați: Matei Vişniec.

Întîi, despre sarcina deloc grea de a-l elogia. Din 1990 încoace, reputația lui Vişniec a crescut într-atît încît el este astăzi cel mai apreciat dramaturg român contemporan, cel mai publicat şi mai reprezentat, şi în țară, şi pe scene din lumea largă. Primele piese le scrisese către mijlocul anilor 1980, însă nu apucase să iasă sub „luminile rampei” înainte de emigrarea în Franța, în 1987. Va „irupe” după căderea regimului comunist, cu stocul consistent de texte care se acumulase, preluate rapid de edituri şi de teatre. A continuat să scrie cu spor, ajungînd astăzi la o operă dramaturgică întinsă şi încă în plină expansiune, în legătură cu care s-au rostit toate superlativele. Dacă există totuşi o dificultate pentru comentatorii săi, atunci ea e de ordin cantitativ: nu ştiu dacă a reuşit vreun critic literar sau dramatic să țină pasul cu atît de alertul ritm în care Vişniec dă la iveală piese noi. Sigur, se poate discuta şi despre natura acestei vaste opere, care a pornit din teatrul absurdului, căutînd ieşiri varii spre alte formule. Despre propunerea cea mai recentă, cea din Ioana şi focul – un pic mai departe.

Al doilea subiect: buna înclinație a Vieții Româneşti de a acorda premii nu doar „onorifice”, pentru merite generale ale autorilor aleşi, care le pot fi recunoscute oricînd şi de către oricine. Sînt destule cazuri în care gazetele noastre culturale ori alte instituții acordă bonificații de acest tip, fără altă justificare proprie decît, eventual, relațiile apropiate dintre redactori şi laureați. Acum, Viața Românească i-a premiat pe venerabilul Mihai Şora, vechi colaborator al revistei, prezent în mai multe numere recente cu noul proiect de editare, împreună cu colaboratoarea sa Luiza Palanciuc, a operelor franceze ale lui B. Fundoianu/Benjamin Fondane, Viața Românească susținîndu-l pe dl Şora în bătăliile sale pentru depăşirea piedicilor care au stat în calea ediției; pe mai-tînărul critic (rămînînd în terminologie Şora!) Antonio Patraş pentru o monografie Ibrăileanu, deci în tradiția „clasicizată” a revistei; şi pe Matei Vişniec pentru Ioana şi focul, piesă publicată în numărul 6-7/2007. O selecție cu motivații aşa-zicînd „specifice”, decurgînd din profilul şi din politica redacțională a publicației care acordă premiile. Un merit – deci – şi al gazdelor, alături de ale celor invitați pentru a fi elogiați.
În al treilea rînd, şi rămînînd la premiul oferit lui Vişniec, opțiunea Vieții Româneşti atrage atenția asupra formulei revistei-gazdă. Ca publicație-caiet, ea îşi permite publicarea de texte ample, imposibil de preluat în gazete cu alte formate. E cazul Ioanei... În plus, redacția a solicitat şi un comentariu de primă lectură, şi anume unei tinere, Daniela Boboiciov Magiaru, despre care aflu că a scris, ca doctorandă, o teză despre Vişniec. Analiza piesei, notele de fundal istoric şi precizările bibliografice ale autorului compun un mic set de texte de escortă. Vasăzică, publicînd textul dramatic, revista-caiet Viața Românească, neîncorsetată de restricții de „spațiu”, a ştiut să schițeze un „grupaj”, a oferit piesei o „montură” care s-o pună mai bine în valoare.

În sfîrşit – dar, de fapt, în primul rînd! – două vorbe şi despre text în sine: o piesă extraordinară şi o nouă propunere a lui Vişniec de ieşire spre alte zone, spre alte formule dramaturgice. Exista de mai de mult în textele sale o dimensiune metateatrală, de reflecție asupra genului şi asupra lumii scenei, de la Angajare de clown la Teatru descompus, cu destule alte exemple. De astă dată, povestea Ioanei d’Arc e reconstituită de o trupă de „actori rătăcitori”, de „comedianți”, care vor prezenta totul ca pe un teatru în teatru, cînd absorbiți de situațiile interpretate, cînd destinşi în jocul actoricesc şi în deconspirarea convenției scenice. Nu lipsesc bufonadele, iar la un moment dat personajele devin schelete şi se lasă dirijate de Moartea însăşi (conform indicațiilor din text, actorii trupei se deghizează ca atare; în montarea Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, sînt folosite şi păpuşi, marionete, măşti). Istoria, destinul, crezul, şansa accesului la absolut, sacrificiul, moartea şi nu în ultimă instanță teatrul însuşi, ca metaforă a existenței şi a tuturor celorlalte – iată temele pe care piesa foarte alertă, foarte ludică a lui Vişniec le atinge, devenind finalmente cutremurătoare, pe măsură ce tragedia Ioanei d’Arc se apropie şi se consumă. Un text de mare valoare, pe care Viața Românească, după ce l-a publicat în premieră, are meritul de a şi-l asuma prin această premiere.
Cum se vede, nu e – într-adevăr – deloc greu să faci o laudatio pentru Matei Vişniec...