Proză

Notă (p)reparatorie: Domnul Paul Diaconescu este plecat de mulți ani din țară. Atât de mulți, încât nutreşte sentimentul, dacă n-o fi chiar convingerea, unei dureroase pierderi intratabile-ireparabile. În tema desțăratului, exilat „condamnat” la rătăcire şi, în fond, europenitate/globalitate, scrie şi publică în limba română proză de un stil simplu, rafinat, marcat de o foarte distinsă modestie, sapiențială aş zice, şi indicibil-salutar umor. România literară i-a găzduit într-un timp însemnările pe care le regăsim în recent apărutul volum Carnetul unui Pierde–Țară. O carte pe cât de simplă – şi bună ca pâinea caldă! –, neambițioasă ca expresie, pe atât de încărcată de nostalgie, de trăire autentică, într-un cuvânt: de viață; viață în libertate, viață re-trăită pe hârtie limpid, aproape clasic, aşa îi este scrisul, întru bine, adevăr şi frumos. Da, cuvinte ieşite din uzul scriitorului generic de azi, cuvinte ce rezonează, o simt de departe, cu litera şi spiritul acestui autor de nobilă, apusă stirpe. Astfel îl vede G. Dimisianu („Nu se ruşinează, şi bine face, de clasicitate, şi nici de faptul că ne-a putut oferi o atât de ataşantă lectură, în care te cufunzi ca într-un basm”), sau Daniel Cristea-Enache („Spre deosebire de alți prozatori care excelează prin subtilitate, dar nu au suficient material să susțină realismul unei povestiri, autorul explorează în mod inteligent consistente episoade biografice. Nuvelele lui Paul Diaconescu, un scriitor atât de puțin cunoscut, sunt o surpriză foarte plăcută. Asemenea descoperiri fac parte, în fond, din bucuriile cronicii literare.”). Şi ale muncii de redactor, adăugăm. Spre a ilustra cum se cade aceste impresii şi pentru a repara ce este de reparat, chiar dacă după o viață de om, propunem cititorului două secvențe prozastice prefațate de o scrisoare lămuritoare, cu scuze pentru incipitul poate prea apăsat personal, şi totuşi nu, al corespondenței. (M.D)

Dragă domnule Drăghici, prin amabilitatea dvs. şi a bunului meu prieten Prof. Petre Frangopol, am primit ieri ultimul număr al revistei. Vă felicit călduros pentru realizarea „dosarului Marcus” din care am aflat multe lucruri despre sărbătorit, dar şi despre dvs. Textul cu care ați încheiat grupajul e o frumoasă mostră de sinceră admirație şi mărturie simplă, dar profundă şi atât de omenească, a unui vechi amor intellectualis. În ce priveşte mica mea contribuție, vă mulțumesc că mă numiți scriitor – mai am încă dubii – dar nu trăiesc în țara lui Kant, Goethe etc., ci în mica şi mai puțin spirituala Suedie, care m-a adoptat în urmă cu câteva decenii. Amănunte care nu mă deranjează deloc şi nu umbresc cu nimic bucuria de a fi semnat un text în apreciata Viața Românească revistă în care era cât p-aci să debutez cu mult în urmă, dacă rândurile mele ar fi corespuns întru totul cerințelor zilei, explicate mie în redacție de Eugen Jebeleanu şi Veronica Porumbacu. Anno 1952! Acelaşi vechi prieten mi-a transmis invitația dvs. de a vă trimite ceva din ceea ce scriu. Citesc cu interes proza pe care o publicați şi nu ştiu dacă paginile mele consună cu stilul, gustul şi preferințele revistei. Vă trimit, totuşi, mai jos, două scurte piese. Dacă plac şi apar, ar însemna un debut întârziat doar cu 63 de ani. Dacă nu, voi propune altceva. Fiindcă am rămas, din adolescență, cu convingerea că Viața Românească a fost şi a rămas cea mai bună publicație de literatură de la noi.


C A N D L E L I G H T S D I N N E R S
Întorcându-se acasă de la grădiniță, se opri la chioşcul din colțul străzii şi-şi cumpără ziarul. Era o nefirească dimineață însorită, veselă, primăvăratecă. Îşi făcu cafeluța, se aşeză în fotoliul de lângă fereastră, în plin soare, şi deschise ziarul. Cine-ar putea şti de ce în acea dimineață, privirea i se opri tocmai pe pagina „Contact”. Din şapte coloane, patru erau sub rubrica „Doamne caută domni”. Îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas – anunțurile erau tipărite cu caractere mici – şi începu să citească.
Înaltă, blondă, fumătoare, 1,82/79, caut drăgăstos „ursuleț” pensionar, cu brațe mari între care să mă simt mică...
– Ia te uită ! Dânsa e cât uşa dar vrea să se simtă mică... Privirea îi alunecăspre papucii lui îmblăniți şi se gândi că, probabil, nici una dintre femeile cu care avusese o legătură nu se simțise mică în brațele lui. Cu toate că şi ele ar fi vrut, probabil. „Fă-mă să mă pierd în brațele tale!” – îi cerea uneori V ictoria, care era mai înaltă ca el. „Da’ eu nu vreau să te pierd!” – răspundea el, încercând s-o dea pe glumă, căci brațele lui...
Tu, 60+, sentimental şi puternic nu doar în vorbe, capabil să creezi calda comuniune pe care o visez. Din când în când şi un dans în care să ne contopim. Fără droguri, fără studii superioare. Interese: să te cunosc şi atât. Întâlneşte-mă! (148633)
Ridică privirea spre fereastră strâmbând din nas. Nu-i plăceau femeile autoritare. „Întâlneşte-mă!” era un ordin. Dar şi mai amenințător era acel „interes” unic, exclusiv: „să te cunosc şi atât”. Adică: să-ți intru-n suflet ! Tipul de femeie sufocantă ca iperita. Aşa fusese Angelina. Norocul lui că se îndrăgostise de altul. Un tăntălău care o suporta fără să crâcnească. Şi, totuşi – de ce oare? – îl ispiti ideea să telefoneze acestei „148633”. În josul paginii, într-un chenar, redacția explica cum să procedezi. Simplu : formezi numărul de telefon al rubricii Contact, apoi cifrele de la sfârşitul anunțului şi un releu atutomat te cuplează la telefonul doamnei sau domnişoarei care se ascunde sub cele şase cifre.
Telefonul era pe măsuța de lângă fotoliu. Ridică receptorul, formă numărul redacției, apoi cifrele din anunț şi auzi declicul releului automat. Dar telefonul doamnei suna ocupat.
„Mulți singuratici în oraşul nostru – îşi zise cu voce tare. Şi, desigur, singurătatea e şi mai mare, acum, în preajma Sărbătorilor.” Afară începuse să fulguiască. Fulgi mărunți, sclipitori, jucăuşi. Îşi sprijini capul de spătarul fotoliului, uşor amorțit de căldura caloriferului care-i atingea genunchii. Pe sub pleoapele lăsate privi cerul şi printre fulgii tot mai mari i se păru că vede suflete, zeci, sute, mii de suflete plutind, zburând, căutându-se. Îşi luă cu mâna ațipeala de pe ochi, îşi scutură umerii, îşi întinse picioarele şi reluă ziarul.
Doamnă cultivată, prezentabilă, veselă, deschisă, caută domn distins, vital, bine situat, nefumător +/-70 ani, de preferință licențiat, în vederea unei călduroase şi plăcute legături prin împărtăşirea aceloraşi interese : seri la gura sobei, călătorii, muzică, discuții intime, candlelightsdinners etc. (148659)
Tresări citind cuvântul candlelightsdinners. Emana din el un parfum învăluitor, aproape uitat. Erau ultimele luni de studenție, îşi făcea stagiul de viitor profesor de limba engleză într-unul din colegiile de elită din oraş. După câteva ore de practică în clasa unei profesoare renumite pentru calitățile sale pedagogice, fu invitat acasă la ea. Îl primise într-un capot roşu-cardinal, lung până la pământ, şi când s-a aplecat să aprindă sfeşnicele de argint de pe măsuța cu serviciul de ceai, din decolteul ei s-a răspândit acel parfum tare. Avea să afle mai târziu că doamna era, deşi nu părea, cu peste douăzeci de ani mai în vârstă ca el. O chema Cora-Lee, descindea dintr-o mare familie burgheză şi învățase într-un pensionat protestant unde deprinsese vechi şi rare rafinamente. Îşi băuse ceaiul în grabă, frigându-şi buzele, şi plecase repede, aproape fugind. Mai târziu regretase. Mai tâziu se simțise tot mai puternic atras de acea atmosferă ciudată şi ambiguă, care atunci îl intimidase, îl paralizase. Acel salon luminat doar de o veioză şi două lumânări i se păru mai târziu decorul unei ceremonii secrete pe care o ratase.
Candlelightsdinners!Ce putea fi mai frumos acum, de sărbători, decât un dineu la lumina lumânărilor! Luă receptorul, formă numărul redacției, apoi apăsă atent butoanele: 1, 4, 8, 6, 5, 9. Şi... la capătul firului telefonul sună! Un apel, două, trei. Abia la al cincilea îi răspunse o voce feminină.
– Sărutmâinile, stimată doamnă – începu cu vocea lui cea mai distinsă.Vă sun în legătură cu anunțul din ziar...
– Anunțul...? Care anunț?
– Anunțul pe care l-ați dat azi în pagina „Contact”... „...doamnă cultivată,

caut domn distins, vital, bine situat...” În receptor nu se mai auzi nimic.
– Alo! Am fost întrerupți? M-auziți?
– Da... Vă aud. Vă aud şi înțeleg că vreți să vorbiți cu mama.

– Aaa...! Dumneavoastră sunteți fiica... Îmi pare rău că vă deranjez. Eacasă mama?
– Nu e, domnule. Pe mine m-ați găsit aici întâmplător. Am venit să strâng câteva lucruri de care are nevoie la spital.
– La spital!?
– Da, din păcate. Acăzut ieri între scrin şi canapea. Fractură a bazinului. Operație grea la vârsta asta.
– Vai, îmi pare enorm de rău. Sunt dezolat. Dar ce vârstă are?
– Optzeci şi doi.
– Optzeci şi... ați spus?
– Da, domnule. Dar dumneavoastră ce vârstă aveți?
– Şaptezeci. Dar îi arăt, să ştiți.
– Hm – râse uşor – cine se laudă cu bătrânețea nu e chiar bătrân. Eu amşaizeci şi unu. Dar, sincer, nu-i arăt, să ştiți.
– Da, cunosc. Sunteți genul, rar, de femeie discretă...
– Sunteți galant – şi râse iar. Da, domnule, dar să ştiți că am copii mari, sunt divorțată de zece ani şi în vara asta am ieşit la pensie. O înțeleg pe mama. Şi eu mă simt singură. Şi o admir. Eu n-aş fi avut curajul să dau un asemenea anunț. Sunt o timidă.
– De ce, doamnă? Îndrăzniți! Fără puțină îndrăzneală n-am putea trăi.
– O, ce adevăr spuneți! Sunteți şi înțelept, nu doar galant – şi râse. Mi-amintiți de tatăl meu.
– Mă bucur... Dar nu vreau să vă mai rețin. Vă rog să transmiteți mamei dumneavoastră urări de sănătate din partea unui amator de candlelightsdinners.
– Aa, da. E marea ei slăbiciune. Dar nu vreți să-i spuneți asta personal?Mă duc la spital după masă. Nu veniți şi dumneavoastră? Şi după aceea vă invit la mine, la un ceai sau o cafea...
– O, mersi, doamnă, dar nu pot. La vârsta mea...
– Care vârstă? La şaptezeci de ani...
– Vai, doamnă, parcă n-ați şti că şi bărbații îşi au cochetăriile lor. Am şaptezeci şi şase, împliniți.
– Ei şi! Diferența n-ar fi prea mare.
– Ba da, doamnă. E imensă, căci tinerețea mă sperie.

După încă două minute, reuşi să încheie convorbirea. Lăsă receptorul în furcă şi-şi duse mâna la frunte, obosit. Ninsoarea încetase, era senin, soarele strălucea puternic, spre amiază. Era nedumerit. Avea impresia că îmbătrânise fără să înțeleagă mare lucru. Se duse la bucătărie, bău un pahar de apă şi-şi turnă încă o ceaşcă din cafetiera care se răcise. Discuția îl amuzase, dar până la un punct. Se încheiase cu un gust amar, cu o renunțare. Nu, n-avea chiar şaptezeci şi şase. Dar asta-i lipsea lui acum? O relație cu una abia ieşită la pensie!? Le ştia, le văzuse, abia acum se simțeau libere: vara se duceau în short la sala de badminton, iarna dansau latino. Îl bufni râsul. Totul era să nu-şi piardă umorul. De când ieşise la pensie adoptase deviza: „umor, înainte de orice”.Luă din nou ziarul.
Ai 70-75 de ani, îți place să te plimbi, să dansezi, eşti vesel şi nefumător. Oare n-am putea petrece anul nou împreună? (148653)
Ei, da! Simplu, clar, nesofisticat şi direct. Şi fără „interese”. Dar n-apucă să ridice receptorul că țârâi telefonul. Era nepoată-sa. Suna de la serviciu, repezită ca de obicei.
– Ce mi-ai făcut iar, papi-scumpule?! L-ai lăsat p-ăla mic la grădiniță fără căciuliță. Parcă văd că iar ți-ai băgat-o în buzunar după ce l-ai dezbrăcat. Ia caută-te-n palton şi dă fuguța, că m-a sunat educatoarea, că-i scoate afară, la soare...

SAN DIEGO
Ostende, portul. Macaralele desenează cupole imense sub un cer înecat de nori. Un bărbat se plimbă pe chei, priveşte marea cenuşie, apoi se îndreaptă spre o veche străduță pavată cu pietre de râu. Cu un pas nesigur – trotuarul e inegal – intră într-o „café-tabac”, cumpără țigări, comandă o bere pe care o plăteşte imediat şi se aşază greoi la o masă. Bea câteva înghițituri, însetat, se uită la ceas ca şi cum ar aştepta pe cineva, apoi scoate din rucsac un carnet şi se apleacă îndelung pe o pagină plină de cifre: cheltuielile din aceste trei zile de vacanță. După un sfert de oră e din nou în stradă. Trecătorii sunt rari şi grăbiți, doar o pereche de oameni în vârstă merge agale pe trotuarul din față. „Nişte străini” – îşi zice bărbatul, judecând după îmbrăcămintea lor în culori țipătoare.
– Helo, domnu’! Ştiți cumva încotro e primăria? – îl întreabă bătrânulcu o voce puternică şi, parcă, veselă.
– N-am idee. Nu sunt de aici.
– Totul s-a schimbat. Nu mai recunoşti nimic! – exclamă bătrâna, prelungind cuvintele cu un accent ciudat.

„Ce se putea schimba aici?” – se întreabă bărbatul privind strada cu căsuțe vechi, acoperite cu olane înnegrite de ploi de vreo două secole încoace.
– Americani? – întreabă bărbatul, cu țigara în colțul gurii.
– Nu, domnule, belgieni. Dar am plecat în America imediat după război.
– Unde, în America?
– În California.
– La San Diego – precizează bătrâna.

Bărbatul tresări şi-i privi mai atent. Bătrânul i se păru mai înalt, iar ochii lui, limpezi şi vioi, contrastau cu fruntea plină de riduri în vreme ce barba, o barbă gri, tăiată scurt şi drept, se potrivea cu pipa strânsă între dinți.
„San Diego” – repetă bărbatul în sinea lui, şi un elan vechi, aproape uitat îi opri pentru o clipă respirația. Era o coincidență nemaipomenită, era ca un semn. Toată tinerețea, ba chiar şi mai târziu visase să ajungă în California, să trăiască la San Diego, oraşul de pe țărmul Pacificului, cu clima blândă şi plajele nesfârşite. Să rupă cu tot ce făcuse până acum, să reia totul de la zero. „Dacă acest bătrân cu fața bronzată şi încă tânără era un trimis, dacă la el se afla cheia...?”
Briza mirosea a scoici cu cartofi prăjiți. „Dacă le-aş propune un pahar, un petit blanc? Aşa, pretext pentru o scurtă şuetă...” Simți c-ar trebui să încerce, să facă pasul, să-i întrebe, să le spună, să se agațe de ei. Chiar dacă îl vor considera cam într-o ureche. Întotdeauna i-a lipsit acel dram de nebunie care...
Chiar peste drum se afla un mic bistrou, o reclamă de tinichea pentru berea „Stella Artois” se balansa deasupra intrării. Se pregăti să le întindă mâna, să se prezinte, dar se opri brusc, cu zâmbetul încremenit pe față. O femeie cobora strada legănându-se pe tocuri, cu un sac de voiaj într-o mână şi cu o bicicletă de copil în cealaltă. Femeia îi zâmbea fericită şi-i strigă cu o voce victorioasă: „O vezi? Am dat pe ea doar o sută şi ceva. Să nu-ți vină să crezi, nu-i aşa?”
Bărbatul avu o clipă de ezitare. Apoi îi salută pe bătrâni cu un gest nesigur şi porni spre femeie. Îi luă bicicleta din mână fără să spună un cuvânt şi coborâră strada spre un parking improvizat, unde lăsaseră maşina. Se însera deja iar ei mai aveau o bucată de drum până la apartamentul din acea suburbie, la nord de Lille.