ÎN INIMA BRAZILIEI

Mie, ca multor locuitori ai Terrei, când spun Brazilia, primele lucruri care îmi vin în minte sunt soare tropical, plajă, ritmuri de samba, oameni de toate rasele cu fizionomii atletice, veseli, zgomotoşi, în ținută de plajă, fotbal, eventual jungle virgine populate de triburi de amerindieni uitate de vreme şi de civilizație. Excelentul film al lui Fernando Meirelles, Cidade de deus, a completat tabloul cu imaginea favelelor mizere în care s-a instaurat temeinic fărădelegea, iar copiii de 12-14 ani sunt deja criminali cu sânge rece, capabili să te lase fără suflare pentru câțiva dolari. Pentru cei mai mulți dintre noi, locuitorii acestui capăt de Europa, Brazilia este ținutul de la capătul lumii, un loc visat, dar inaccesibil, teritoriu torid al bucuriei solare de a trăi, veşnica promisiune a unei vacanțe efervescente, perfecte, despre care ştiu însă că nu vor avea parte niciodată.
Cunoscutul critic şi istoric literar Mihai Zamfir a avut şansa de a fi vreme de cinci ani (2007-2012) Ambasadorul României în Brazilia. Sau poate că a fost şansa Braziliei de a fi găzduit vreme de cinci ani un ambasador cu acuitatea privirii, puterea de înțelegere şi harul scrisului precum Mihai Zamfir. Au mai fost ambasadori români şi până la el, cu siguranță vor mai urma alții, dar niciunul nu ne-ar putea oferi o cale mai agreabilă de a cunoaşte Brazilia profundă, sufletul acestei țări ascuns călătorului întâmplător, decât a făcut-o Mihai Zamfir prin excelenta sa carte de notații şi amintiri.
Tropice surâzătoare (aşa cum este uşor de bănuit şi o mărturiseşte chiar autorul, titlul este parafrazarea unui titlu al vestitului antropolog Claude Lévi-Strauss, Tristes tropiques) este un volum alcătuit din textele publicate de Mihai Zamfir în rubrica sa săptămânală din revista „România literară”. Ordinea publicării textelor în volum respectă cu strictețe cronologia textelor în hebdomadarul literar (de altfel, data apariției este precizată explicit), fapt ce transformă întreaga carte într-un soi de jurnal inedit („indirect”, îl numeşte Mihai Zamfir), care indică precis parcursul intelectual şi sentimental al autorului, paşii concreți făcuți de acesta pentru cunoaşterea profundă a realității braziliene de ieri şi de azi, dilemele şi revelațiile sale față de țara care îl găzduise vreme de cinci ani. În mod firesc, în perioada de început, pentru est-europeanul ajuns într-o țară, la prima vedere, atât de ex-centrică, curiozitățile sale vizează mai degrabă aspecte exterioare, insolite, care țin de percepțiile sale directe. Este uimit de clima tropicală a Braziliei, care, contrar impresiei formate în țară, unde, în timpul marilor canicule, se vorbeşte, inclusiv la nivelul specialiştilor în meteorologie, de „zile şi nopți tropicale”, este mult mai prietenoasă decât s-ar putea crede, cu temperaturi care depăşesc rar 30 de grade Celsius. Descrie relieful țării, spectacolul străzii cu amestecul unic de rase umane, behaviorismul localnicilor, inclusiv pe vestitele plaje, face incursiuni în istoria acestui stat-continent, calculează vitezele şi timpul necesar portughezilor pentru a străbate cu regularitate distanța în diverse perioade ale istoriei, nu pierde din ochi specificul arhitectonic. Pe măsură ce se familiarizează cu locul, Mihai Zamfir devine tot mai preocupat de axa verticală a oamenilor locului, de sufletul brazilian, analizează dimensiunea culturală a țării, scriitorii importanți şi specificul creației în diferitele epoci. Scriind despre diversele aspecte ale vieții braziliene, eseistul nu scapă nicio secundă din ochi țara sa natală, România. Adâncindu-se în istoria Braziliei, autorul nu uită niciodată să amintească ce se întâmpla în Țările Române în aceeaşi unitate de timp. La fel, produsele literare ale scriitorilor marcanți ai Braziliei sunt puse în relație tematică şi estetică cu cele realizate exact în vremea respectivă la 10.000 de kilometri depărtare, în țara de la gurile Dunării. În felul acesta, cititorul român parcurge pas cu pas evoluția Braziliei spre modernitate, înțelege mai exact decalajele şi similitudinile în dezvoltare cu ceea ce s-a întâmplat în istoria României.
Fiind vorba despre o carte construită din eseuri publicate într-o revistă săptămânală, fiecare text este o istorie în sine, cu cap şi coadă. El poate fi luat şi analizat separat, fără să fie pus în relație cu integritatea volumului. Cartea lui Mihai Zamfir poate fi citită ca un jurnal brazilian, dar şi pe sărite, la întâmplare, aşa cum Alexandru Paleologu mărturisea că ținea în permanență în buzunar un volum al lui Montaigne pe care, în clipele de răgaz îl deschidea la întâmplare şi citea eseul care îi cădea sub ochi bucurându-se de spiritul renascentistului. Neexistând o continuitate obligatorie de conținut (ea poate fi însă lesne construită pe baza ordinii cronologice a textelor), voi privilegia în comentariul de față grila „aleatorie”, de lectură, deşi selecția exemplelor, cum se va vedea, nu este deloc rodul hazardului.
Autorul Tropice-lor surâzătoare desființează senin, cu umor candid, locurile comune care definesc astăzi brand-ul Brazilia în ochii turiştilor din întreaga lume. Iată, de pildă, cum este văzut, de foarte aproape, vestitul Carnaval de la Rio: „Carnavalul (...) reprezintă, cred, unul dintre cele mai triste spectacole cu putință. Sărbătoare a bucuriei codificate, el stârneşte dorința de a te comporta măcar câteva zile în mod iresponsabil; în Brazilia însă, divertismentul programat şi întins pe trei zile atinge absurdul prin dorința de a provoca veselia cu orice preț: veselia obligatorie este orice în afară de veselie” (p.122). Carnavalul este o iluzie, un spectacol grandios, regizat până la cele mai mici detalii. Mult kitsch grandios, dublat de o explozie de exuberanță atent calculată. O dezlănțuire de ritmuri, forme şi culori înghițită cu aviditate de telespectatorii de pe tot globul, dar a cărei substanță reală este departe de lumea virtuală, zămislită de imaginația celor fascinați la mii de kilometri depărtare de spectacolul ținutelor abia schițate. Scrie Mihai Zamfir, cu realismul omului încercat la fața locului: „Dacă zeci de mii de oameni din întreaga lume fac sacrificii materiale considerabile pentru a veni la Rio de Janeiro cu ocazia Carnavalului, iar alte zeci de milioane visează doar să vină, cea mai mare parte a turiştilor nu ştiu însă ce-i aşteaptă: ei speră să petreacă trei zile de beție, la propriu şi la figurat, combinată cu amor dezlănțuit; cei care ajung totuşi la fața locului găsesc însă frumusețile mai inaccesibile decât oriunde şi o atmosferă neaşteptat de sportivă” (p. 124). Până la urmă vestitul Carnaval de la Rio este un spectacol grandios, dar redundant. Cu variații minime, aceleaşi scene de frumusețe intensă sunt reproduse aproape identic de zeci de ori, ceea ce, inevitabil, provoacă o stare de saturație, sfârşeşte prin a obosi şi plictisi spectatorul. Dansatoarele nu sunt, aşa cum s-ar putea crede privind cele câteva secunde de imagini tv, disperate să se ofere primului venit, întreaga atmosferă feerică este regizată cap-coadă de regizori celebri de operă, diferența dintre spectacolul de la Rio şi orice cabaret parizian constă până la urmă doar în dimensiunile evenimentului în locul său de desfăşurare şi în durata evenimentului. Cu mult umor şi cu o autoironie abia întrezărită (marca înregistrată a stilului lui Mihai Zamfir), autorul rezumă, uşor sarcastic, experiența sa legată de Carnavalul de la Rio, pe care ceva mă face să cred că nu a mai repetat-o în anii următori din mandatul său de ambasador: „Prima şcoală ce trece prin fața tribunei e tortul cu fructe şi frişcă. Nu mai vrei o felie de tort? E excelent! Urmează a doua, a treia, a patra şcoală şi tot aşa. Câte felii de tort poate îngurgita cineva, chiar dacă n-a mai mâncat nimic toată ziua? Suita de care alegorice şi de corpuri minunate e fără sfârşit, ajungi să bănuieşti că dansatorii din primul grup s-au ascuns cine ştie unde, au schimbat costumele şi iată, defilează acum tot ei din nou (...). Şi ți se face rău de atâta frumusețe, te pândeşte ceva asemănător comei diabetice, după îngurgitarea unui tort întreg. E un fel de comă existențială însă, contra căreia nu poți face mare lucru” (pp. 125-126).
Am insistat puțin asupra acestui text despre Carnavalul de la Rio, pentru că el este reprezentativ pentru privirea critic-candidă aruncată de autor asupra unui „mit urban” brazilian (probabil cel mai celebru), dar şi pentru stilul narativ al lui Mihai Zamfir, țesătură fină de umor şi realism dus până în pragul cinismului. Să nu se înțeleagă însă greşit că Mihai Zamfir este un demolator al brand-ului Brazilia. Dimpotrivă, în cele mai multe dintre cazuri privirea sa este una încărcată de admirație, plină de înțelegere umană, irigată adesea de un soi de sentimentalism bine temperat. Atîta doar că valorile Braziliei se află în altă parte decât acolo unde este lumea obişnuită să le caute. Iar autorul român are puterea şi inteligența să le găsească şi să le pună în evidență. Cu siguranță, scriind această carte, Mihai Zamfir a făcut un mare serviciu Braziliei, cunoaşterii profunde a specificității acestei țări cu un popor pe cât de original, din punctul de vedere al metisajului rasial, pe atât de inventiv şi plin de vitalitate.
Un text al acestei cărți, care mie mi-a plăcut mult este cel intitulat Zâmbetul brazilian. Citindu-l, mi-a venit în minte instantaneu o pledoarie pentru zâmbet făcută de Mihai Şora pe la sfârşitul anilor ’90. Ceea ce venerabilul filosof de azi deplângea la oamenii primului deceniu al tranziției româneşti de la comunism la capitalism (pierderea deprinderii interbelice de a zâmbi, inclusiv necunoscuților cu care ți se întretaie calea, chipurile schimonosite, înrăite sau indiferente), regăseşte plin de bucurie eseistul Mihai Zamfir la brazilienii de azi. Este primul şoc al călătorului care calcă pe pământ brazilian. Toată lumea zâmbeşte plină de amabilitate, de la funcționarii din aeroport, la şoferii de taxi, personalul din hoteluri şi restaurante, inclusiv necunoscuții din stradă care te văd pentru prima dată. Este modul lor de a fi, sincer, lipsit de ipocrizie şi de răutatea care ne face de multe ori de nesuportat viața în România. Zâmbetul brazilian este, spune Mihai Zamfir, un semn al candorii, al începutului, care nu s-a pierdut nici măcar în condiții de viață uneori foarte dure. Scrie autorul în finalul superbului său eseu: „Un astfel de popor întruchipează, probabil, copilăria umanității – nu pe o scară istorică, ci pe una ideală. Vor trebui să treacă secole până când aici, la Tropice, inocența copilăriei să fie înlocuită de angoasele adolescenței. Dar până atunci e încă mult timp, iar această tristă schimbare nu ne va mai interesa”. Splendid spus!
În urmă cu nişte ani, o prietenă din Canada, care vizitase aproape întreaga lume, mi-a mărturisit că locul de care se ataşase cel mai tare, singurul care a făcut-o să plângă, la propriu, în ziua reîntoarcerii în țara ei, fără să identifice vreun motiv anume pentru această stare emoțională extremă, a fost Brazilia. Citind excelenta carte a lui Mihai Zamfir am sentimentul că intuiesc ceva din aerul locului care poate produce călătorului venit de pe alt continent asemenea trăiri intense.
Tropice surâzătoare, cel mai recent volum al lui Mihai Zamfir, este o mică enciclopedie subiectivă a unei țări aflate la capătul lumii, pe care autorul a descoperit-o lent, dar temeinic, pas cu pas, cu ochii larg deschişi, dar şi cu sufletul şi mintea. O carte în care acribia informației face casă bună cu rafinamentul scrisului necomplexat, gata să-şi exhibe trăirile autentice, mirările şi încântările, în fața revelațiilor care răsar de peste tot, atunci când te aştepți mai puțin. O lectură excelentă pentru noi toți cei care visăm la Brazilia, fără speranța de a ajunge vreodată acolo.