DE CE SE DUC FILOSOFII LA PIAȚĂ?

De ce se duc filosofii la piață? Aceasta-i întrebarea, Doamnelor şi Domnilor, cu care mi-am torturat elevii în anii în care jucam rolul „profesoarei rele”, într-un liceu cu profil pedagogic, din Bârlad. Elevii în situația de corigență, ca să fiu mai aproape de adevăr. Şi ei nu pricepeau din toată situația decât că au în față un profesor nebun care le adresează o întrebare absurdă. Nu primeam, oricâtă răbdare aş fi avut, niciun răspuns inteligent, ori măcar adevărat. Se uitau la mine tot mai tâmp şi privirea lor îmi spunea fără glas: „de ce se pot parcă duce filosofii la piață, doar şi filosoful tot om e, el să nu mănânce, să nu poftească la o piersică, la un harbuz, că tot suntem în sezon?”
Putea fi dat, de fapt, un răspuns simplu, desprins dintr-un text pitagoreic ce încerca o definiție a filosofului, şi filosofiei implicit, pe care-l aveau cu toții în manualul de clasa a XII-a şi pe care-l interpretasem cu pathos (eu, nu ei), în timpul vreunei ore. Ieşeam din clasă dezgustată după fiecare „şedință de meditație” care se dovedea până la capăt solitară, şi o lăsam şi eu aşa, pe marginea întrebării „de ce se duc filosofii la piață?” Cu cât mă gândesc mai mult la acel trecut, cu atât mă încredințez că am făcut bine că mi-am dat demisia pentru că n-am primit în cei şase ani un răspuns la acea întrebare. Şi, deşi nu o mai adresez oamenilor de atunci, în minte ea mi se formulează de fiecare dată când cineva are o atitudine similară corigenților mei de la filosofie.
Vă veți întreba poate unde vreau să ajung ori de ce a fi corigent la filosofie poate fi o tragedie? De filosofie are nevoie lumea asta? Vă voi da cel mai banal răspuns: da, de filosofie, adică de oameni care să gândească singuri, nu laolaltă. Nu mai spun demult că a fi filosof e ceva ieşit din comun, ceva mai presus de orice statut uman. Altădată, întrețineam credința aceasta şi nu mi-e ruşine acum pentru atâta lucru. Dacă nu mai cred azi, nu e pentru că filosofia nu mai înseamnă destul pentru mine, ci pur şi simplu pentru că o iubesc de prea multă vreme, ca să nu o accept cu tot cu neajunsurile ei. Ea poate fi, din unghiul privirii noastre, ceva mai sus sau ceva mai jos de alte domenii, de alte practici, de alte experiențe de viață, dar fără să o cunoşti îndeajuns şi fără să-i fii fidel o vreme, nu poți să vezi dincolo de învelişul ei prețios, şi nici dincoace de „prețiozitatea” care o face ridicolă în ochii celor mulți.
Unii spun că pasiunea pentru idei, pentru filosofie este în om sau nu este. Filosofia nu este pentru toți, ci trebuie, dacă îi acordăm credit lui Wittgenstein, să ai instinctul filosofiei (cel mai puternic între instincte) şi atunci vei merge negreşit pe drumul ei. Alții spun că filosofii sunt înfumurați, dar nu ştiu destui că sunt pe atât de naivi. Şi sunt la fel de „înalți” în gânduri pe cât de „împiedicați” în realitate, aşa de serioşi în demersul ideilor, că-ți vine să pufneşti în râs cât de tare se depărtează de simplitatea trăirii. Fără să-i citeşti, fără să-i frecventezi însă, nu vei vedea nicicum „contradicția” lor, ci numai „dincoacele” filosofiei, cel luat adesea în batjocură.
Şi, ca să nu iau numele filosofiei în deşert, trei gânduri mai vechi:

Filosoful naiv

Mă întreb adesea cui se adresează filosofii? Dacă misterul creației lor nu se identifică de fapt cu sensul vieții proprii şi, poate, se mai regăsesc în el nişte cititori. Scriu pentru şi despre creatori, scriu pentru şi despre „spirituali”, scriu pentru şi despre oamenii conştienți de singularitatea destinului lor. Dar cine ne sunt creatorii, spiritualii, îndrăgostiții de destin din cele şapte miliarde de oameni care locuiesc Pământul? Despre cine vorbesc filosofii, despre cei asemenea lor? Când declară Berdiaev că numai prin actul creator omul îi poate răspunde lui Dumnezeu, nu înseamnă din start că puțini oameni ajung la El ori sunt pe placul Lui? Să ne mai mirăm atunci de surzenia umană la cele divine? Câți au într-adevăr darul creației, câți au curajul şi forța să facă din viața lor un act creator? Şi ce ne facem cu credincioşii simpli, cei cu inima? Îmi închipui un Dumnezeu care strâmbă din nas pentru că omul nu se prezintă în fața Lui cum se cuvine, că nu a pictat destul de frumos, că nu a scris o capodoperă în literatură sau filosofie, pentru că nu suntem cu toții un Nietzsche, un Beethoven, un Picasso sau un Dostoievski. Un Dumnezeu pretențios, căruia nu-i ajunge curățenia sufletului.

Filosoful neputincios

Personajul cocoşat, dintr-un roman semnat cu pseudonim de Makine, nu se înşela. Nicăieri în paginile filosofilor nu vom găsi măcar o frază despre acel tânăr infirm care visează în zadar la iubirea unei femei frumoase. Nicăieri nici despre stinghereala de după orgasm a unui cuplu tânăr, care tocmai s-a iubit în strada Saint-Denis din Paris. Şi unde e femeia cu sânii mari ce pune o plantă la fereastră şi zâmbeşte dorinței adolescentului cocoşat? Filosofia nu rezolvă nimic din viața noastră afectivă, ea poate doar ajută să uităm de problemele ei. Filosofia nu mângâie obrazul nimănui, ea numai ne scoate pentru câteva clipe din neajunsuri, din dureri, din obsesii, prin abstractizare, prin triumful efemer şi iluzoriu al gândirii. Filosofia ne poate salva, în ultimă instanță, de nebunie, amintindu-ne în cea mai cumplită disperare că suntem totuşi ființe raționale şi că, fie şi cu un fir fragil, ne putem încă agăța de mama-logică. Aşa cum îmi caut eu cursurile de logică formalizată de fiecare dată când simt că pot să cad în depresie sau că viața mea o ia razna cu mine laolaltă. Fac nişte exerciții şi revin în echilibru.

Filosoful „prețios”

De ce simt filosofii nevoia să se exprime încurcat, folosindu-se de diverse sisteme de notație? Răspunsul lui Wittgenstein, din Caietul albastru: filosoful, ne spune el, nu este un om care şi-a pierdut judecata, şi, deci, e incapabil să privească faptele ca toți ceilalți. Pe de altă parte, despărțirea sa de gândirea comună nu se bazează nici pe faptul că are o cunoaştere mai subtilă a realității, pe care o revendică oamenii de ştiință. El are doar o exprimare mai încurcată, şi asta din pricina faptului că exprimarea obişnuită îl nemulțumeşte. În alte cuvinte, limbajul comun ne ține mintea într-o singură poziție, rigidă de altfel, iar unii resimt „crampele” acestei înțepeniri şi vor, pur şi simplu, să încerce şi alte variante. Astfel, filosoful recurge la un limbaj simbolic, sau la diferite sisteme de notație care sunt menite să pună mai bine în evidență o realitate decât o face limbajul comun, sau țin să dea realității interpretări diverse pentru a răspunde nevoilor umane felurite.
În alt sens, înțelegerea unui fragment din Kant sau a unei propoziții din Wittgenstein îți dă sentimentul superior al unei inițieri. Şi, când te superi pe oameni, poți spune, asemenea lui Cioran, că măcar filosofia e inaccesibilă bucătăreselor şi coafezelor şi ai la nevoie unde să te adăposteşti de mahalaua generalizată a acestei lumi.

Mă întorc la discursul meu inițial, în final, şi, totuşi, aş schimba întrebarea veche cu una nouă: oare se mai duc astăzi filosofii la piață şi pentru altceva decât pentru a cumpăra zarzavaturi? Poate Chiricuță, corigentul meu-arhetip, e fericit acum. Trăim într-o lume de corigenți la filosofie... Şi în lumea aceasta, din când în când, se mai rătăceşte câte unul asemenea mie, care n-a uitat de întrebarea veche şi încă mai aşteaptă un răspuns la ea...
Între privirea sfredelitoare a lui Nietzsche şi privirea extatică a lui Ungaretti, între butoiul lui Diogene şi „cuptorul” lui Descartes, mi se plimbă şi mi se rotesc gândurile, uneori lin, alteori sfâşiat, dar de fiecare dată cu bucurie. Filosofia e „acasă”. Şi oricâte „prețiozități” aş găsi în cărțile filosofilor, o anume sensibilitate îi va salva întotdeauna în lăuntrul meu. Cum să rezişti unui Walter Benjamin care pleca din Moscova plângând, cu valiza încărcată de jucării ruseşti şi de manuscrisele proprii? Voi chiar nu simțiți pe limbă gustul pur al metafizicii?