TEXTUL ŞI SPECTACOLUL

Un prieten îmi transmite indignarea lui în fața unui spectacol semnat de Ariane Mnouschkine, cu Macbeth, dacă țin bine minte, în care personajul principal vorbeşte dezinvolt la telefonul mobil şi se uită la televizor. După părerea lui, apariția acestor două semne ale modernității sau chiar postmodernității în reprezentarea celebrului text shakespearian era total nejustificată. Mă mir, pentru că, din punctul meu de vedere, apariția telefonului mobil şi a televizorului pe scenă, una dintre primele dăți la Bucureşti în Scrisoarea pierdută a lui Alexandru Tocilescu la naționalul bucureştean, nu mai este demult o noutate şi nu mă mai zguduie, negativ sau pozitiv.
Dar, într-adevăr, de ce să apară aceste ustensile când este vorba despre texte referitoare la vremuri trecute, ba chiar foarte demult trecute? Revolute, cum s-ar fi spus acum nu ştiu câți ani, când acest cuvânt avea un prestigiu politic. Când Tipătescu vorbeşte la mobil cu Zoe, mustrând-o că s-a purtat iresponsabil, „ca o copilă” dacă-mi aduc bine aminte, acesta, telefonul, înlocuieşte o mişcare a personajului de la un domiciliu la altul. Când, în pauza de la întrunirea electorală, cetățenii se uită la o scenă fierbinte dintr-un film celebru cândva, ar exista o justificare: iată care este relația dintre Fănică şi Zoe, cei la care ține Conu’ Zaharia Trahanache. (Vă reamintesc, cam fără legătură cu tema şi ideea acestor rânduri: trahanà egal „aluat frământat cu ouă şi redus în firişoare cari se bagă în supă şTurc. TERHANAț.”apud. Dicționar universal al limbei române de Lazăr Şăineanu, a cincea edițiune, 1925.) De atunci, sau poate dinainte şi nu-mi aduc eu aminte alte apariții ale acestor unelte moderne pe scenă în piese scrise altădată, nu se mai miră nimeni de aşa ceva. Numai că oamenii nu sunt cu toții la fel, nu toți se duc la teatru foarte des şi, când văd asta se oripilează, au tot dreptul, mai ales dacă ei consideră că trebuie să domnească primatul textului.
Nu ştiu dacă să spun din păcate sau din fericire, vremea primatului textului dramatic a cam trecut. Interpreții de azi ai textelor dramatice, vechi sau noi, îşi iau libertăți care altădată ar fi scandalizat nu numai pe autori, ci şi pe spectatori, dar nimeni, sau nu multă lume se mai formalizează de asta. În fapt, textele dramatice au ajuns să servească, adesea, exprimării unor idei ale regizorilor, acestea, ideile vreau să spun, nefiind deloc prezente în mintea şi textul autorilor. Dacă pornim de la ideea că o carte sau o lucrare de oricare altă artă este concepută într-un fel, trimisă într-o anumită direcție în opinia autorului şi deseori ajunge la cititor, critic, privitor, auditoriu sau spectator complet în altă direcție, nu chiar contrarie, dar departe de intenția autorilor, atunci acestă libertate, pe care şi-o iau astăzi regizorii, nu ar mai trebui să scandalizeze. Cu atât mai mult un text dramatic despre care se poate spune cu uşurință că e una la lectură, când personajele sunt mai mult vorbele lor decât prezențe fizice, şi cu totul altceva atunci când este întruchipat de oameni în carne şi oase, acest text se poate supune, în continuare, unui proces de transformare radicală în concepția regizorului. Numai că apariția unui mobil sau a unui televizor în Macbeth sau chiar într-O scrisoare pierdută nu e neapărat trimiterea spectatorului în altă direcție decât aceea dorită de autor. Lasă că la intervalul scurs între viața şi scrierea operei lui Shakespeare ori chiar între ale lui Caragiale şi prezentul nostru („Au prezentul nu ni-i mare!” clamează un Contemporan al celui din urmă) s-au întâmplat atâtea în istorie, încât nu e deloc sigur că mai putem să ne mulăm pe ideile şi intențiile lor. Şi atunci ce să facem? Să renunțăm la textele acelea sau să le aducem mai aproape de noi, fie şi denaturând mesajul lor? Iar introducerea unor unelte ale vieții moderne, mobil, televizor, automobil face parte dintr-un proces de modernizare, fie şi postmodernizare, dintr-unul de a aduce textul mai aproape de omul căruia i se adresează spectacolul. Nu ştiu dacă regizorii se gândesc la asta când efectuează acest tip de modernizare prin anacronicizare (vai ce barbarismizare!), dar dacă-i arăți omului semnele vieții sale, e mai uşor să-i strecori pe urmă vreo idee care, chiar aşa fiind materializată, nu corespunde celor cu care este obişnuit, presupunând că e obişnuit cu vreo idee.
În fond, degeaba ne scandalizăm noi de lumea imaginată de Orwell, cu Ministerul acela teribil al Adevărului, noi înşine facem ceva similar, sigur, în alte scopuri (chiar?) zi de zi şi ceas de ceas, ori, dacă doriți, pas cu pas. Că nici istoria scrisă nu e deloc conformă celei petrecute. Dar mă oprresc aici, ca să nu ajung prea departe. Oricum, ca să mai citez un clasic, „departe griva de iepure” (Al. Odobescu, Pseudokinegheticos).