Sărbătoarea celor Două Iulii

În fiecare an, la începutul lunii iulie – mai exact, chiar pe 2 iulie – are loc la Câmpina – mai exact, la Castelul Iulia Hasdeu – comemorarea, devenită tradițională, a celor două purtătoare a acestui prenume, din familia Hasdeu. Iulia – mama (fostă Faliciu) şi Iulia – fiica, mult mai celebră ca scriitoare (a folosit şi pseudonimul Camille Armand), dar, mai ales, ca destin (s-a stins la vârsta de doar 19 ani, atinsă de tuberculoză). De altfel, drama familiei – petrecută în 29 septembrie 1888 – nu doar că a schimbat complet starea de sănătate a părinților, dar a marcat un viraj sever în opera savantulul Bogdan Petriceicu Hasdeu şi în conținutul preocupărilor sale. Din filologul aplecat cu acribie asupra unui proiect ambițios (Etymologicum Magnum Romaniae – Dicționarul Enciclopedic al Limbii Române) – la care a lucrat peste două decenii – sau autorul celui mai complet şi performant studiu asupra stratului arhaic al limbii române (Cuvente den bătrâni) nu a mai rămas, după moartea scumpei sale fiice, decât un bătrân cu apucături ciudate şi preocupat mai mult de ştiințele oculte şi de spiritism. Iată ce scria el, cu aceeaşi neostoită durere, în prologul lucrării sale, Sic cogito (1891): „Cum? nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simții deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu. Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.”. Apoi, şi gestul de a pune să se construiască – spre a comemora amintirea fiicei prematur dispărute – Castelul Iulia Hasdeu, unde bătrânul savant cu mințile rătăcite credea că se adăposteşte spiritul fiicei sale (cu care pretinde că a avut şi câteva întâlniri, în cadrul unor şedințe de spiritism!), este trecut de opinia publică tot în registrul comportamentului bizar al unui părinte zdrobit de pierderea unicului şi excepționalului său copil. Uimitoarea operă a Iuliei Hasdeu (care a fost un copil supradotat, la 8 ani neîmpliniți, a absolvit clasele primare, la 11 ani - Colegiul Național Sf. Sava din Bucureşti, în paralel, urmând cursurile Conservatorului de Muzică, iar la 16 ani a fost admisă la Sorbona, uimindu-şi profesorii cu sagacitatea ei prematură, fiind, de altfel, prima româncă intrată în celebra instituție de învățământ pariziană!) a fost, în cea mai mare parte, postumă, tatăl ei ocupându-se cu religiozitate de destinul fiecărui rând ieşit de sub pana fiicei sale. Iulia Hasdeu a scris preponderent poezie, dar şi piese de teatru, poveşti şi povestiri, fiind o scriitoare de expresie franceză, prezența ei în capitala Franței fiind marcată printr-o placă de bronz, comemorativă, instalată pe zidul clădirii din 28, rue de Saint-Sulpice. A ținut şi un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la Bucureşti, denotă un fin intelectual, o conştiință a epocii sale, precum şi o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d’Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes. Sărbătoarea de la Câmpina, a celor Două Iulii, organizată exemplar de Muzeul Castelul Iulia Hasdeu (prin eforturile considerabile ale directorului acestuia, d-na dr. Jenica Tabacu) şi desfăşurată sub auspiciile verdelui impresionant din curtea castelului, a însemnat atât un omagiu adus celor două purtătoare ale aceluiaşi nume din familia savantului Hasdeu, cât şi un act de recuperare simbolic-spirituală a memoriei unui geniu, din păcate, prematur dispărut: Iulia Hasdeu.