Regatul indiscreției

Am mai semnalat ?i altădată raportul strâns între bârfă ?i presa de azi. Circuitul nu e într-un singur sens: presa se inspiră de la bârfă ?i bârfitori, dar nici a?tia nu rămân mai prejos, se inspiră ?i ei de la presă. Chiar dacă bârfitorii habar nu au de regulile presei adevărate, ba chiar nici de cele ale presei noastre, ei fac presă în cartierul lor, pe strada lor, în blocul lor, că despre case nu mai prea poate fi vorba în era cutiilor de chibrituri pentru toți.
Probabil că a?a a ?i apărut presa: cineva cu spirit de observație a băgat de seamă că oamenii sunt foarte interesați de ceea ce li se întâmplă vecinilor ori chiar celor mai îndepărtați, în spațiu, de ei. Dar numai în spațiu, neapărat în spațiu, pentru că de timp nu se sinchisesc bârfitorii, nu le pasă adică de cel trecut, ai cărui locuitori sunt deja morți. Despre morți numai bine înseamnă, de fapt, despre morți nimic. Aici, prin urmare, putem ?ti ce a fost mai întâi, oul sau găina. Dacă oul e presa, iar găina bârfa, atunci ?tim sigur că găina a fost mai întâi. Dar numai în cazul acesta, despre celelalte nu pun mâna în foc. Uite, chiar în acest moment am făcut o derogare de la discreția de altădată, cea care cerea ca atunci când afirmi ceva, ca să nu fii prea sigur pe tine, ceea ce era considerat o mitocănie, trebuia să pui verbul la persoana întâi plural, niciodată la singular, cum am făcut eu acum. Ar fi trebuit să spun deci „nu punem mâna în foc”… Or, noua regulă este ca atunci când afirmi ceva, fie ?i ceva de mult gândit ?i făcut public de altcineva, să-ți însu?e?ti proprietatea asta, intelectuală de fapt, ?i să spui eu cred, eu m-am gândit, eu sunt sigur că…
Într-adevăr, pe vremea altor criterii ?i altei lumi, cea croită pe modelul zis aristocratic, de?i valorile sale se propagau ?i dincolo de aristocrație, una dintre valorile de bază ale acesteia era discreția. André Maurois poveste?te, într-un delicios voluma? intitulat Conseils à un jeune français partant pour l’Angleterre, o întâmplare petrecută în acea țară a discreției exagerate. Un tânăr locuitor la țară, în conacul său, este invitat de ni?te vecini la un bal mascat. În seara când ?tie că e balul, se îmbracă în măscărici de curte din perioada elisabetană, cu tichie în două culori ?i tot restul ?i se înfăți?ează la vecinii săi. Ajuns acolo îi dă drumul ?oferului – că era vorba despre oameni bogați cu ma?ină ?i ?ofer la scară – spunându-i să vină a doua zi dimineață. Se miră o clipă că nu vede lumini aprinse la conacul vecinilor săi, dar trece peste asta ?i sună. I se deschide ?i este invitat înăuntru, în bibliotecă, unde se află numai familia gazdelor, joacă ?ah, citesc, îmbrăcați în cel mai banal mod, pe scurt nici urmă de bal mascat. E privit cu seriozitate, invitat la masă, apoi i se arată camera unde să doarmă, căci nu mai avea cum să ajungă acasă în noaptea aceea, iar dimineața, la plecare, e din nou invitat la balul mascat, care va avea loc peste opt zile. În tot acest timp, nici o aluzie la costumul său ciudat, la tichia de pe capul său, la costumul ro?u ?i verde, totul se petrece foarte normal, nici copiii nu se distrează pe seama vizitatorului. Vă puteți imagina a?a ceva la noi, sau în Italia, sau chiar în Franța, Spania, Portugalia? Personal, nu pot concepe o astfel de situație nici măcar în Anglia, dar dacă spune Maurois… Însă asta se întâmpla, dacă se întâmpla, demult, într-o epocă – vorba preferată de limba de lemn comunistă, o vreme – revolută, azi nici Anglia nu mai e ce-a fost. Volumul e editat în 1938, înainte de războiul care a spulberat multe obiceiuri ?i iluzii ale lumii civilizate.
Bârfitorii, după cum se ?tie - ?i să nu ne iluzionăm de tot, nici în Anglia unor timpuri, vai, revolute, nu lipsea această specie, vezi autorii bă?tina?i – pornesc de la însu?i principiul abolirii discreției ?i a intimității, intrând, cum se spune, cu bocancii în viețile cunoscuților sau chiar ale necunoscuților lor, cu o voluptate de natură aproape sexuală sau, în orice caz, înlocuitoare a sexului neprotejat. Sigur, acest obicei exista ?i în lumea ce se credea bună, dar era mai ales apanajul a ceea ce se numea clasele de jos. Or, azi, prin efectul democrației, clasele de jos au dispărut, ori au luat locul celor de sus, iar ceea ce a mai rămas din fosta lume bună nu se mai vede ?i nu mai are nici o influență socială perceptibilă. Nu sunt sigur că toate principiile ?i obiceiurile lumii bune de-atunci erau de invidiat azi, dar discreția ar fi evitat în prezent multe necazuri inutile ?i dăunătoare sănătății, unele cam ca fumatul sau alcoolul. ?i, în ultimă analiză, nu vi se pare că acest obicei, mod de viață chiar, al bârfei generalizate, e o prelungire în viața noastră, în apartamentele noastre, a violenței, tot generalizate, care domne?te pe străzi, în baruri ?i pretutindeni unde se întâlnesc mai mulți indivizi? Oameni noi, nu-i a?a?
Preluarea mo?tenirii trecutului, altă formulă a limbii de lemn trecute, nu prea mai are loc, din moment ce s-a stabilit, tacit e drept, că orice e din trecut nu mai contează pentru noi, sau mai degrabă pentru ei, cei mulți, dictatorii sociali ba chiar ?i politici. Curiozitatea care duce lumea înainte, dacă e vorba de aceea a unor oameni foarte instruiți, cercetători ai lumii fizice sau spirituale, produce efecte dezastruoase atunci când se manifestă la semidocți sau la needucați. ?i cum cei ?apte ani de-acasă se tot mic?orează până la dispariție, întâi prin lipsa unui veritabil acasă, apoi prin preluarea socială a copiilor de la vârste foarte fragede, ce să te mai a?tepți, cine să le dea oamenilor în devenire direcția discreției? ?i cum acasă e teritoriul bârfei, la televizor la fel, ca să nu mai vorbesc de smartfoane ?i de restul de instrumente de tâmpire colectivă, rezultatul e acesta, dispariția absolută aproape a discreției ?i a intimității, oricât ai proteja-o pe aceasta din urmă. În fond, republica e ?i ea un regat: regatul indiscreției.