Schiță de portret
Daniel Cristea-Enache
D.R. POPESCU 80
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Dacă, de regulă, aniversările scriitorilor no?tri importanți trec neobservate ori sunt marcate exclusiv prin contribuțiile speciali?tilor, într-o arie restrânsă, în cazul lui D.R. Popescu, proaspăt octogenar, nu a fost a?a. Ar fi fost prea de tot.
În cele mai importante publicații culturale s-a scris frumos ?i adevărat despre marele scriitor, fără utilizarea unui regim encomiastic ?i fără acele cuvinte ?i sintagme emfatice care, prin chiar găuno?enia lor, nu fac altceva decât să-?i discrediteze obiectul. DRP este nu numai un autor citat, ci ?i, realmente, unul citit, impresionanta lui operă de prozator, dramaturg ?i eseist intersectându-se cu lectori din mai multe generații ?i de diferite afilieri.
Un cititor din unghi tradiționalist, unul modernist, unul postmodernist ?i un cititor pur ?i simplu (dincolo de aceste compartimentări, niciodată etan?e) găsesc în proza lui DRP, ca ?i în teatrul lui, perspectiva la care el însu?i aderă ?i materialul epic ori dramatic produs prin ea. Pluralitatea artistică a literaturii lui DRP depă?e?te cu mult o receptare simplă ?i univocă. Această operă ne provoacă nu numai prin întindere, ci ?i prin uimitoarea manifestare a autorului ei în registre diferite, dincolo ?i dincoace de ceea ce noi ?tiam că ar trebui să fie proză, că s-ar cuveni să fie teatru.
Libertatea artistică a lui DRP a fost ?i a rămas nelimitată, ceea ce nu e neobi?nuit în epoca democratică, postrevoluționară, dar este cu totul frapant pentru cea totalitară. Scriitorul acum octogenar ?i-a luat cam toate riscurile literare, fie alegând subiecte neconvenabile sau chiar tabu, fie făcând parabole transparente. Însă dincolo de selecția tematică, esențială a fost mereu, la DRP, problematizarea tuturor aspectelor într-o epică mai densă decât epoca. „Banalul” din proza sau din teatrul lui este altceva decât banalul existenței cotidiene în comunism: e chiar o formă de a-l devoala ?i a-l disloca, punând în loc o subrealitate marca DRP.
La această complexitate a viziunii artistice ?i a lumilor ficționale născute prin ea putem adăuga un arsenal intimidant de procedee, tehnici, strategii literare. Ele nu sunt pentru DRP ni?te simple mijloace, ni?te instrumente cu care se face proza ori teatrul. Un scriitor cu o con?tiință literară extrem de avansată, DRP le face să țină de însă?i structura lumii ficționale create prin ele. Mijloacele au devenit scopuri în această operă prin excelență corintică, termenul lui Manolescu din Arca lui Noe indicând, pentru lectorul avizat, nu atât talentul literar al scriitorului, cât vârsta scrisului său. Adevărul acesta este: în plină „Epocă de Aur” a celui mai rudimentar ceau?ism, literatura română a dat unele dintre cele mai importante ?i mai novatoare cărți ale ei - iar operele lui D.R. Popescu intră pe raftul întâi.
Restul, poate mai puțin relevant pentru scrisul lui DRP, dar definitoriu pentru comportamentul său, a însemnat ajutorul dat constant mai tinerilor autori ?i efortul de a rezista prin literatură unei ideologii unice tot mai sufocante. Cine a făcut mai mult ?i mai bine decât DRP, în acest sens, înainte de 1990, ne poate semnala contribuția sa.
La 80 de ani, îl văd pe scriitor parcurgând cu o amuzată curiozitate rândurile aniversare care i s-au dedicat, ?i apoi întorcându-se firesc, ca ?i cum nu ar fi vorba despre el, la scrisul său, adică la literatura care ne-a salvat în epoca trecută ?i care o va face încă o dată, în aceasta.
În cele mai importante publicații culturale s-a scris frumos ?i adevărat despre marele scriitor, fără utilizarea unui regim encomiastic ?i fără acele cuvinte ?i sintagme emfatice care, prin chiar găuno?enia lor, nu fac altceva decât să-?i discrediteze obiectul. DRP este nu numai un autor citat, ci ?i, realmente, unul citit, impresionanta lui operă de prozator, dramaturg ?i eseist intersectându-se cu lectori din mai multe generații ?i de diferite afilieri.
Un cititor din unghi tradiționalist, unul modernist, unul postmodernist ?i un cititor pur ?i simplu (dincolo de aceste compartimentări, niciodată etan?e) găsesc în proza lui DRP, ca ?i în teatrul lui, perspectiva la care el însu?i aderă ?i materialul epic ori dramatic produs prin ea. Pluralitatea artistică a literaturii lui DRP depă?e?te cu mult o receptare simplă ?i univocă. Această operă ne provoacă nu numai prin întindere, ci ?i prin uimitoarea manifestare a autorului ei în registre diferite, dincolo ?i dincoace de ceea ce noi ?tiam că ar trebui să fie proză, că s-ar cuveni să fie teatru.
Libertatea artistică a lui DRP a fost ?i a rămas nelimitată, ceea ce nu e neobi?nuit în epoca democratică, postrevoluționară, dar este cu totul frapant pentru cea totalitară. Scriitorul acum octogenar ?i-a luat cam toate riscurile literare, fie alegând subiecte neconvenabile sau chiar tabu, fie făcând parabole transparente. Însă dincolo de selecția tematică, esențială a fost mereu, la DRP, problematizarea tuturor aspectelor într-o epică mai densă decât epoca. „Banalul” din proza sau din teatrul lui este altceva decât banalul existenței cotidiene în comunism: e chiar o formă de a-l devoala ?i a-l disloca, punând în loc o subrealitate marca DRP.
La această complexitate a viziunii artistice ?i a lumilor ficționale născute prin ea putem adăuga un arsenal intimidant de procedee, tehnici, strategii literare. Ele nu sunt pentru DRP ni?te simple mijloace, ni?te instrumente cu care se face proza ori teatrul. Un scriitor cu o con?tiință literară extrem de avansată, DRP le face să țină de însă?i structura lumii ficționale create prin ele. Mijloacele au devenit scopuri în această operă prin excelență corintică, termenul lui Manolescu din Arca lui Noe indicând, pentru lectorul avizat, nu atât talentul literar al scriitorului, cât vârsta scrisului său. Adevărul acesta este: în plină „Epocă de Aur” a celui mai rudimentar ceau?ism, literatura română a dat unele dintre cele mai importante ?i mai novatoare cărți ale ei - iar operele lui D.R. Popescu intră pe raftul întâi.
Restul, poate mai puțin relevant pentru scrisul lui DRP, dar definitoriu pentru comportamentul său, a însemnat ajutorul dat constant mai tinerilor autori ?i efortul de a rezista prin literatură unei ideologii unice tot mai sufocante. Cine a făcut mai mult ?i mai bine decât DRP, în acest sens, înainte de 1990, ne poate semnala contribuția sa.
La 80 de ani, îl văd pe scriitor parcurgând cu o amuzată curiozitate rândurile aniversare care i s-au dedicat, ?i apoi întorcându-se firesc, ca ?i cum nu ar fi vorba despre el, la scrisul său, adică la literatura care ne-a salvat în epoca trecută ?i care o va face încă o dată, în aceasta.