Istorie şi literatură
Florin Manolescu
SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
HORIA STAMATU — CEL MAI IMPORTANT POET AL EXILULUI ROMÂNESC?
Abia-abia înregistrat de Călinescu în Istoria sa din 1941, în care, după ce i-a citit volumul Memnon (pentru care, totuşi, autorul obținuse în 1934 Premiul Scriitorilor Tineri, acordat de Fundația pentru literatură şi artă „Regele Carol II“), a semnalat „imitarea sau pastişarea“ lui Jean Cocteau şi Pierre Reverdy, Horia Stamatu (Stamatopol, 9 septembrie 1912, Vălenii de Munte – 8 iulie 1989, Freiburg im Breisgau) devine pentru Eugen Ionescu, aproximativ patru decenii mai tîrziu, unul dintre cei mai importanți poeți ai românilor. În exil, va scrie Ionescu în primul număr al revistei Agora (I, nr. 1, 1987), „la litérature roumaine […] continue dans sa propre langue et je n’ai qu’à citer Horia Stamatu qui est certainement un des plus grands poètes que son peuple a conçus“.
Nici Vintilă Horia nu s-a lăsat mai prejos cu elogiile. După apariția volumului intitulat Jurnal (1976), el a susținut că ar fi vorba de „una din puținele capodopere poetice ale exilului, asemănătoare până la un punct cu acele celebre fragmentarii ale lui Novalis şi Leopardi, deşi acestea din urmă au fost scrise în proză“.
Între timp, exilatul apucase să se manifeste (din R.F. Germania, din Franța, din Spania şi din nou din Germania) ca un deosebit de activ gazetar sau eseist şi reuşise să publice mai multe volume de versuri scrise în limba română şi doar incidental traduse în spaniolă sau în germană. În publicațiile periodice ale exilului, mai toate aceste volume au fost recenzate elogios (pe lista admiratorilor absoluți ai poeziei lui Stamatu putînd fi adăugați Paul Miron, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan sau Basarab Nicolescu), iar un alt exilat, Ioan Petru Culianu, i-a consacrat poetului, în revista editată de Sorin Alexandrescu la Amsterdam, International Journal of Rumanian Studies (nr. 3/4, 1980), un prim studiu mai amplu, însă extrem de sofisticat, „Some considerations on the works of Horia Stamatu“. Concluzia (destul de prudentă) a lui Culianu? „H.S. (sic) is, undoubtedly, one of the most interesting Rumanian poets nowadays and certainly the one who is the lest known to the greater public.“
Cine ştie cum ar fi arătat cu adevărat acest studiu, dacă Virgil Ierunca n-ar fi intervenit ca să tempereze spiritul critic al tînărului Culianu, aşa cum reiese dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o la 6 octombrie 1978: „Eu nu-mi îngădui să-ți dau niciun sfat. Îți spun, doar, ceea ce ți-am mai spus: că Horia Stamatu e cel mai important poet al exilului şi că o «dărâmare» a lui tocmai de către dumneata ar însemna un gest greu de înțelesuri. Ți-e greu să renunți la acest articol?“. În orice caz, cîțiva ani mai tîrziu, amintindu-şi într-unul din foiletoanele sale din Lumea liberă („O şansă unică“, în nr. 105, 6 octombrie 1990) de analiza pe care i-a consacrat-o în 1980 lui Stamatu, acelaşi Culianu a fost mult mai tranşant: „Singurul lucru care m-a frapat în poezia lui S. (sic) a fost imaturitatea. Pe lângă banalități atroce, conține şi bucăți al căror început, mijloc sau (rareori) sfârşit e decent sau chiar memorabil. Din păcate, aceste părți nu se află niciodată într-un singur poem. […] În articolul meu despre S. foloseam cele mai noi şi mai avansate metode de analiză pentru a nu spune nimic […]. Textul meu era cu totul de neînțeles, chiar pentru mine însumi […].“
Cu limba lui ascuțită, Ştefan Teodorescu (un personaj pitoresc, înzestrat cu un remarcabil cap teoretic, dar rămas fără operă după ce a început ca student al lui Heidegger şi a sfîrşit ca incisiv vorbitor din oficiu la colocvii, simpozioane şi petreceri) a comentat şi el într-un rînd frecvența redusă a reuşitelor lui Stamatu — „un mistreț ce îşi bagă rîtul prin iarbă, scoțînd de toate din pămînt... Cînd nu te aştepți, îl vezi că a găsit nişte trufe delicioase“.
Mai puțin în exil, dar cu siguranță în România comunistă, destinul poeziei lui Stamatu a fost subordonat în întregime trecutului său legionar. A intrat aici activitatea lui de prim-redactor la oficiosul Mişcării Legionare, Buna Vestire, la care a început să colaboreze în 1938 cu articole de o violență ieşită din comun (citați printre alții, Sadoveanu devine un „mongol dezrădăcinat şi tîmp“, Rebreanu, un „degenerat singular“, iar Arghezi, un individ „primejdios întrucît serveşte pe vrăjmaşii noştri“). A urmat fuga în Germania lui Hitler, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, sau prestația de crainic la Radio „Donau“, din august 1944 pînă în mai 1945, un post de emisiuni propagandistice, pus de nazişti la dispoziția Guvernului Național de la Viena, condus de Horia Sima. Ca atare, la Bucureşti Stamatu a fost inclus într-un lot al criminalilor de război şi condamnat în februarie 1946 la închisoare pe viață. În anii care au urmat, Securitatea l-a monitorizat în permanență, Glasul patriei l-a trecut printre „deraiații“ exilului, iar ca scriitor a fost unul dintre cei cărora cenzura le-a aplicat damnarea memoriei, în integralitate. N-a fost „grațiat“ nici în perioada aşa-zisei liberalizări de care s-a bucurat cultura română, timp de cîțiva ani, după decesul lui Dej. Introducerea lui Horia Stamatu (dar şi a lui Radu Gyr) într-o antologie a poeziei române interbelice, publicată de Nicolae Manolescu în 1969, a determinat retragerea ei din librării. Ceva mai tîrziu, la mijlocul anilor ’70, nici măcar abilul Crohmălniceanu n-a reuşit să-l introducă în istoria sa literară, consacrată literaturii române dintre cele două războaie mondiale.
După 1989, opiniile formulate în România pe marginea poeziilor lui Stamatu au fost mult mai contradictorii. Convingerea lui Alex Ştefănescu, de exemplu, e că am avea de a face cu un „poet fără mare talent, dar cu o intensă, dramatică conştiință de poet, ataşat, din cauza sentimentalismului său exaltat, de mitul românismului […]“. Dimpotrivă, pentru Gheorghe Grigurcu, decis să modifice cu orice preț canonul „oficios“ al literaturii române, „Horia Stamatu e un poet puternic, dintre cei capabili a contribui la îmbogățirea actualei epoci a literelor româneşti.“ Aşa încît „autorii favorizați ai ierarhiei lirismului românesc contemporan, ierarhie adesea încă stînjenitor de oficioasă, se cuvine a-şi strînge rîndul pentru a-i face loc“.
Ca de obicei în astfel de situații, adevărul (oricum, relativ) e plasat undeva la mijloc. Iar probele sînt de căutat mai ales în volumul antologic Kairos, publicat la Madrid în 1974 şi reeditat în România în 1995. De ce un volum antologic? Pentru că, aşa cum se precizează într-o notă bibliografică ataşată primei ediții, textele selectate de autor „au fost scrise între anii 1945 şi 1973“, iar din cele „145 de poeme câte cuprinde culegerea, 68 sunt inedite“. Editele fiind publicate inițial în mai toate revistele importante ale exilului, înşirate şi ele la bibliografie (Luceafărul, Libertatea românească, Înşir’te Mărgărite, Fapta, Caete de dor, Destin, Revista Scriitorilor Români, Prodromos sau Limite). Este vorba, prin urmare, de o selecție severă, de vreme ce din cele trei volume anterioare (Memnon, Recitativ şi Punta Europa), Horia Stamatu nu a mai reținut nimic.
A doua surpriză, după cea a selecției, este să constatăm că titlul grecesc al volumului, Kairós, cu principala lui semnificație filosofico-religioasă (de moment potrivit pentru a lua o anumită decizie) nu acoperă decît în parte semnificația poemelor din cuprins. Tonul lor general nu este dat de satisfacția de a fi nimerit conjunctura magică în care totul (inclusiv resurecția Domnului Iisus Hristos) devine posibil, ci de stilul confesiv al evangheliştilor biblici sau al oracolelor antichității, transformat de poet în bolboroseală criptică :
La tatăl tatălui
alt tată
în largul veacului
de niciodată
din totdeauna
răstignit
aşteaptă
TIMP ÎMPLINIT
deşteaptă-se
a ciripit
din văi de oase
TIMP SOCOTIT
dar altă clipă
a clipit
se înfiripă
TIMP FERICIT
timp spălat
de moartea toată
răsfățat
şi fără pată
nici noapte nici zi
din rana ştirii
e timp să fii
în firea firii.
(Kairós)
Stilul acesta întortochiat-vernacular devine caracteristica prin care se individualizează poezia lui Horia Stamatu, şi el sare în ochi pînă şi în ciclul Peisagiilor, plasate la mare distanță estetică de Pastelurile coerente ale veşnic tînărului Alecsandri sau chiar de Peizajele agresiv-bolovănoase ale
încrîncenatului Arghezi :
Despărțirea e rece înainte de-a’i fi
despărțirea e tot ce putea să fie
niciodată nu se termină tot ce putea
să fie a fost şi nu va mai
fi despărțire când totul va fi
numai a fost nu va mai cădea
ghilotina cuvintelor noastre tae
ce niciodată nu poate fi tăiat
cu steaua alb trăznită rămâne
la când nu s’a despărțit aer
de ape şi restul e tot împreună
bour cu stema alb trăznită. E.
(Peisagiu ghilotina)
În mulțimea acestor versuri pline de ermetisme scrîşnite sînt încrustate şi destule pietricele prețioase (sau mici citate emblematice, împrumutate de la alți poeți). Însă oricît de informate filosofic sau teologic ar fi poeziile lui Horia Stamatu (un recenzent, de exemplu, teolog el însuşi, a identificat în expresia „firea firii“, din finalul poemului Kairós, un superlativ din poezia ebraică veche, cu trimitere la Iisus Hristos), intermitența cu care acestea strălucesc estetic nu justifică desemnarea lui drept cel mai important poet român din exil, într-o serie care îi cuprinde pe Aron Cotruş, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, Ştefan Baciu, plus avangardiştii exilului regal, Tzara, Gherasim Luca, Voronca, Fundoianu (care deşi au ieşit din limba română, au rămas fixați în evreitatea lor românească) sau pe Ion Caraion, Ilie Constantin şi Mihai Ursachi, din exilul republican.
§ Pentru a ne face o idee cît mai exactă despre ele, ar trebui reeditate în cîte un volum traducerile lui Stamatu din San Juan de la Cruz / Sfîntul Ioan al Crucii, cu atît mai mult cu cît acesta a devenit pentru el un model esențial : („La San Juan de la Cruz am găsit o culme, în sensul că « sunetul » ține loc de « imagine ». […] Prin studiu şi traducere am ajuns la esența uneia dintre cele mai pure poezii, şi aceasta m-a ajutat la propria poezie în sensul celui mai sever auto-control“), şi eseurile răspîndite în revistele exilului. Mai ales cele interesate de problemele de filosofie a culturii şi a istoriei româneşti („Câteva note asupra gândirii româneşti“, în Destin, caiet aniversar, nr. 11, 1959 ; „« Umorul negru » şi « absurdul » în literatura română, cultă şi populară“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972 ; „Umorul negru şi absurdul în literatura cultă şi folclor“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 12, 1973 ; „Cum este « românesc » Crăciunul la Români ?“, în Cuvântul românesc, nr. 83, mar. 1983 ; „La o nouă « Întemeere » românească“, în Cuvântul românesc, nr. 91, noi. 1983 ; „Rostul « istoriei » la români“, în Cuvântul românesc, nr. 105, ian. 1985 ; „Religia românilor“, în Cuvântul românesc, nr. 109, mai 1985 ; „Istorie şi mit“, în Cuvântul românesc, nr. 126, oct. 1986). Dar şi cele consacrate unor scriitori („Mircea Vulcănescu şi generația lui“, în Prodromos, nr. 5, 1966; „Ciprian şi Urmuz“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 6, 1967 ; „Dan Botta, exponent liric al unei generații“, în Prodromos, nr. 7, 1967 ; „Ioan Budai-Deleanu, poet–gânditor al vremurilor noi“, în Colecția Destin, Madrid, 1968 ; „Câteva lămuriri cu privire la Nae Ionescu“, în Cuvântul românesc, nr. 47, mar. 1980). Într-un astfel de volum ar putea să intre şi traducerea unui studiu de peste 150 de pagini, publicat de Horia Stamatu în Saeculum XVI, Heft 2/3, 1965 (Editura Karl Albert, Freiburg şi München). Intitulat „Die «Revolución» — und die Literatur Mexicos im 20. Jahrhundert“, acest studiu aminteşte, prin perspectiva lui de Kulturwandel, de eseul lui Mircea Eliade despre Portugalia. Aici (în Portugalia) ca şi acolo (în Mexic) frapează cîteva posibile analogii cu starea generală a României la începutul secolului XX.
§ Notabilă este şi corespondența abundentă a lui Horia Stamatu, cu numeroşi destinatari (Virgil Ierunca, Mircea Popescu, Paul Miron, Cicerone Poghirc, Dumitru Țepeneag, Ioan Petru Culianu, Ilina Gregori etc.), dar publicată deocamdată doar în mică parte. O mostră : cele 58 de scrisori, plus două cărți poştale, adresate în 1968–1974 Sandei Stolojan, intrate apoi în poesesia lui Matei Cazacu şi publicate în cele din urmă în Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg, serie nouă, vol. II, XXIII, 2015). Sînt scrisorile unui moralist inflamat, plasat la mare distanță de ipocrizia corectitudinii politice şi extrem de sever atît cu adversarii pe care îi pomeneşte, cît şi cu prietenii, dar mai ales cu cei care în exil sau în țară fac jocul autorităților comuniste de la Bucureşti (un George Uscătescu, de exemplu, care importă tractoare de la Braşov şi aclamă în interviuri libertatea de creație din R.S.R., sau un Nicu Caranica, pentru că „susține cu «dezinteres» regimul comunist“).
Temele abordate sînt mai ales politice şi morale (invazia sovietică din Cehoslovacia, în august 1968, farsa schimbării la față a comunismului, odată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, eroarea celor care, în exil, interesat sau nu, s-au lăsat păcăliți de această farsă), dar şi literare. La acest din urmă capitol sînt judecați cu severitate Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ioan Cuşa, Constantin Amăriuței sau D. Amzăr, exilați la fel ca el, sau Marin Preda, Petru Dumitriu şi Adrian Marino.
Ca un adevărat cavaler fără de pată şi prihană, Horia Stamatu le indică mai întîi incriminaților vina, după care urmează un rechizitoriu necruțător, întins uneori pe cîte o pagină întreagă şi reluat în mai multe scrisori, însă cu treceri rapide de la operă la viața autorilor, sau invers. Cîteva exemple :
Pentru că „în afară de potcovarul țigan, în « Moromeții » toți ceilalți sunt nişte ne- şi sub-oameni“ şi pentru că „toți românii şi româncele vorbesc acolo ca țiganii“, Marin Preda e țigan.
Petru Dumitriu „a venit în Occident cu misiunea de a arăta cât de « putred e Occidentul »“, după ce în țară a avut, la fel ca Marin Preda, „drept misiune să nege esența românească alcătuită din lege-normă“.
Cazul lui Virgil Ierunca e şi mai complicat. Pentru că a avut o ieşire nervoasă într-o şedință a cenaclului găzduit de Leonid Mămăligă la Paris, în noiembrie 1969, cînd, după lectura unei nuvele de Horia Stamatu, i-ar fi făcut pe toți cei de față tîmpiți („Deodată a sărit Ierunca, parcă înțepat cu o sulă pe sub scaun, ca să decreteze fără vreo reală argumentare, că nuvela e proastă […], că în sfârşit, de fapt suntem toți nişte tâmpiți […]“ ), criticul nu numai că nu e critic („Ăsta nu e nici un « critic », e o găină. […] Când e vorba de Eliade sau de Ionel Jianu, sau acum de Sorescu, cotcodăceşte de parcă ar fi făcut un ou cât ăl de struț, iar când e vorba de noi cârâie“), dar scrie interesat :
În genere, are o mare admirație pentru profesori sau miniştri. Toate „opiniile“ lui, cotcodăcite sau cârâite, sunt expresia pură a interesului, a lui „ce pică“ sau „nu pică“. Ce să-i pice de la noi ?
Totul sprijinit pe un citat din Cantemir, Descrierea Moldovei, despre ieruncă, o pasăre „proastă şi surdă din firea ei“.
Acelaşi scenariu în cazul lui Eugen Ionescu, vinovat că în Présent passé, passé présent i-ar fi ponegrit pe români :
Cum poate scrie aşa ceva un om care datorează viața României „monarho-fasciste“, cum zic comuniştii ? În loc să-l trimită pe front, cu gradul de soldat de infanterie pe care-l avea, l-au trimis ataşat cultural la Vichy, în vreme ce „fasciştii“ erau în închisori […]. În România, Antonescu a trimis la închisoare sute de elevi de liceu […] şi perspectiva de „reabilitare“ oferită „fasciştilor“ a fost să formeze cu ei adevărate „batalioane de sinucidere“, luându-le în prealabil la toți gradele pe care le aveau. […] Eugen ne face „balcanici“, dar românii iată că au avut parte de-un real balcanic care să devină celebru. Să fie sănătos, el e balcanic, nu noi.
Cum se explică radicalismul acesta ? Ne-o spune la un moment dat chiar Horia Stamatu, pentru a răspunde, probabil, unor reproşuri facute de Sanda Stolojan : „Într-o vreme absurdă, numai judecățile extreme te ajută sa ajungi la realitate. E o chestiune de metodă.“ Nu e de mirare, deci, că în contrapartidă cu negația categorică (gen : Macedonski, „cel mai absolut anti-poet din limba română“ sau „cel mai a-poetic făcător de versuri“) vom descoperi pagini elogioase (dar la fel de categorice) despre Mircea Eliade („cel mai corect dintre toți românii sau foştii români care şi-au făcut un nume cu prestigiu în Occident“), despre Dan Botta, pe care l-a cunoscut în tinerețe („este urmaşul legitim al lui Eminescu“), sau (ce surpriză !) chiar despre Virgil Ierunca, la numai un an şi ceva de la data la care criticul a fost pus sub semnul lipsei de profesionalism şi al oportunismului interesat :
Ierunca […] este un om profund onest. Greşeli facem toți, socoteli anapoda putem face toți, dar aşa cum şi eu când mi-abate pe unul sau altul o fac onest, adică fără nicio „planificare“, şi Ierunca, atunci când face greşeli, le face onest. Nici el, nici Monica [Lovinescu], nu fac niciodată potlogării, şi admiră, sau nu admiră întotdeauna sincer […].
În schimb, extrem de aplicate sînt considerațiile despre cele „trei vorbiri“ din Miorița, prima, „a corului“ („în care se prezintă locul, personajele şi intriga dramei“, şi care este „distantă, sintetică, chiar hieratică, aşa cum vedem în tragedia veche“), a doua, „familiară“ („dialogul între păstor şi mioriță“) şi a treia, „patetică“ („sobru, țărăneşte, nu patetic-hugolian“). La fel, un fragment dintr-o scrisoare datată 9 martie 1968, echivalent cu o mică artă poetică personală :
Ți-aduci aminte ce spunea Ştefan Teodorescu, la Roma, comentând scurta mea comunicare : nu cumva omul a căzut din grație când Orfeu a fost înlocuit de Homer, când „muzica“, mijloc imdiat de comunicare, a fost înlocuită de „logos“, mijloc „mediat“ de comunicare? N-a fost cumva, putem întreba, o „cădere din rai“ când în loc să „îngânăm“ am început a „vorbi“? La drept vorbind, nu este chiar aici miezul mitului „căderii din Rai“, pe care-l retrăim fiecare din noi, dar cum spuneam, mai intens : misticii, poeții, contemplativii? Ce tot căutăm în poezie, decât o apropiere, cât de cât, de această stare pro-logos? Şi care este diferența dintre „poezie“ şi „proză“, decât încercarea de a fi prin poezie cât mai aproape de „ingenuitatea pre-logică“ şi prin proză cât mai aproape de sistemul „logic“?
Memnon, Bucureşti, 1934 ; Acatistul Moța–Marin, Bucureşti, 1937 ; Juvavum, 1945 ; Râul, Libertatea, Caiet 7, Madrid, 1953 ; Din spusa celor patru vânturi, Libertatea, Caiet 10, Madrid, 1955 ; Por las calzadas de Punta Europa, 1956 ; La juventud hoy (eseuri), Editura Punta Europa, Madrid, 1960 ; Enjambre de oro, Punta Europa, Caiet 61, Madrid, 1961 ; Twist 1963 (în limba franceză), Arena, Caiet 11, Londra, 1963 ; Recitativ, Colecția Destin, Madrid, 1963 ; Dialoguri, Colecția Destin, Madrid, 1964 (traducere în limba germană de Marianne Stamatu-Reinke, note şi postfață de Paul Miron, Editura Horst Heiderhoff, Frankfurt pe Main, 1968; traducere şi note în limba spaniolă de Aurel Răuță, Editura Asociación Cultural Hispano-Rumana, Salamanca, 1971) ; Acatistul sfântului necunoscut, Prodromos, Caiet 5, Paris, 1965 ; „Die « Revolucion » und die Literatur Mexikos im 20. Jahrhundert“, extras din volumul Probleme des Kulturwandels im 20. Jahrhundert, Editura Herder, Freiburg im Breisgau, 1965 ; 7 Poeme, Prodromos, Caiet 5, Paris, 1966 ; Pendul ibero-dacic, Editura Revista Scriitorilor Români, München, 1967 ; Punta Europa, Colecția Destin, Madrid, 1970 ; Kairos, Caietele Inorogului, Paris, 1974 (Bucureşti, 1995, postfață de Gheorghe Grigurcu) ; Jurnal (versuri), Asociación Cultural Hispano-Rumana, Salamanca, 1976; Imperiul, Editura Ioan Cuşa Ethos, Paris, 1981 (Bucureşti, 1996); Cantata Învierii, 1982; Rugăciune de ziua Mariannei, 1983; Cartea Regilor şi Împăraților, 1984; Ego Zenovius... (eseuri ; ediție şi cuvînt înainte de Nicolae Florescu), Bucureşti, 2001. Vezi şi 47 de scrisori de la Horia Stamatu (prefață de Paul Miron), Bucureşti, 2005 ; Paul Miron, În corespondență cu Horia Stamatu, Bucureşti, 2007.
Referințe : Titu Popescu, Poetul Horia Stamatu, Printed in Germany, München, 1993 ; Matei Albastru, O viață în exil. Horia Stamatu, Bucureşti, 1998. V. şi Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1993 (Timişoara, 1998) ; Ştefan Baciu, „Adio, Horia Stamatu“, în volumul Însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996 ; Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002 ; Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, vol. X, Bucureşti, 2011.
Abia-abia înregistrat de Călinescu în Istoria sa din 1941, în care, după ce i-a citit volumul Memnon (pentru care, totuşi, autorul obținuse în 1934 Premiul Scriitorilor Tineri, acordat de Fundația pentru literatură şi artă „Regele Carol II“), a semnalat „imitarea sau pastişarea“ lui Jean Cocteau şi Pierre Reverdy, Horia Stamatu (Stamatopol, 9 septembrie 1912, Vălenii de Munte – 8 iulie 1989, Freiburg im Breisgau) devine pentru Eugen Ionescu, aproximativ patru decenii mai tîrziu, unul dintre cei mai importanți poeți ai românilor. În exil, va scrie Ionescu în primul număr al revistei Agora (I, nr. 1, 1987), „la litérature roumaine […] continue dans sa propre langue et je n’ai qu’à citer Horia Stamatu qui est certainement un des plus grands poètes que son peuple a conçus“.
Nici Vintilă Horia nu s-a lăsat mai prejos cu elogiile. După apariția volumului intitulat Jurnal (1976), el a susținut că ar fi vorba de „una din puținele capodopere poetice ale exilului, asemănătoare până la un punct cu acele celebre fragmentarii ale lui Novalis şi Leopardi, deşi acestea din urmă au fost scrise în proză“.
Între timp, exilatul apucase să se manifeste (din R.F. Germania, din Franța, din Spania şi din nou din Germania) ca un deosebit de activ gazetar sau eseist şi reuşise să publice mai multe volume de versuri scrise în limba română şi doar incidental traduse în spaniolă sau în germană. În publicațiile periodice ale exilului, mai toate aceste volume au fost recenzate elogios (pe lista admiratorilor absoluți ai poeziei lui Stamatu putînd fi adăugați Paul Miron, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan sau Basarab Nicolescu), iar un alt exilat, Ioan Petru Culianu, i-a consacrat poetului, în revista editată de Sorin Alexandrescu la Amsterdam, International Journal of Rumanian Studies (nr. 3/4, 1980), un prim studiu mai amplu, însă extrem de sofisticat, „Some considerations on the works of Horia Stamatu“. Concluzia (destul de prudentă) a lui Culianu? „H.S. (sic) is, undoubtedly, one of the most interesting Rumanian poets nowadays and certainly the one who is the lest known to the greater public.“
Cine ştie cum ar fi arătat cu adevărat acest studiu, dacă Virgil Ierunca n-ar fi intervenit ca să tempereze spiritul critic al tînărului Culianu, aşa cum reiese dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o la 6 octombrie 1978: „Eu nu-mi îngădui să-ți dau niciun sfat. Îți spun, doar, ceea ce ți-am mai spus: că Horia Stamatu e cel mai important poet al exilului şi că o «dărâmare» a lui tocmai de către dumneata ar însemna un gest greu de înțelesuri. Ți-e greu să renunți la acest articol?“. În orice caz, cîțiva ani mai tîrziu, amintindu-şi într-unul din foiletoanele sale din Lumea liberă („O şansă unică“, în nr. 105, 6 octombrie 1990) de analiza pe care i-a consacrat-o în 1980 lui Stamatu, acelaşi Culianu a fost mult mai tranşant: „Singurul lucru care m-a frapat în poezia lui S. (sic) a fost imaturitatea. Pe lângă banalități atroce, conține şi bucăți al căror început, mijloc sau (rareori) sfârşit e decent sau chiar memorabil. Din păcate, aceste părți nu se află niciodată într-un singur poem. […] În articolul meu despre S. foloseam cele mai noi şi mai avansate metode de analiză pentru a nu spune nimic […]. Textul meu era cu totul de neînțeles, chiar pentru mine însumi […].“
Cu limba lui ascuțită, Ştefan Teodorescu (un personaj pitoresc, înzestrat cu un remarcabil cap teoretic, dar rămas fără operă după ce a început ca student al lui Heidegger şi a sfîrşit ca incisiv vorbitor din oficiu la colocvii, simpozioane şi petreceri) a comentat şi el într-un rînd frecvența redusă a reuşitelor lui Stamatu — „un mistreț ce îşi bagă rîtul prin iarbă, scoțînd de toate din pămînt... Cînd nu te aştepți, îl vezi că a găsit nişte trufe delicioase“.
Mai puțin în exil, dar cu siguranță în România comunistă, destinul poeziei lui Stamatu a fost subordonat în întregime trecutului său legionar. A intrat aici activitatea lui de prim-redactor la oficiosul Mişcării Legionare, Buna Vestire, la care a început să colaboreze în 1938 cu articole de o violență ieşită din comun (citați printre alții, Sadoveanu devine un „mongol dezrădăcinat şi tîmp“, Rebreanu, un „degenerat singular“, iar Arghezi, un individ „primejdios întrucît serveşte pe vrăjmaşii noştri“). A urmat fuga în Germania lui Hitler, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, sau prestația de crainic la Radio „Donau“, din august 1944 pînă în mai 1945, un post de emisiuni propagandistice, pus de nazişti la dispoziția Guvernului Național de la Viena, condus de Horia Sima. Ca atare, la Bucureşti Stamatu a fost inclus într-un lot al criminalilor de război şi condamnat în februarie 1946 la închisoare pe viață. În anii care au urmat, Securitatea l-a monitorizat în permanență, Glasul patriei l-a trecut printre „deraiații“ exilului, iar ca scriitor a fost unul dintre cei cărora cenzura le-a aplicat damnarea memoriei, în integralitate. N-a fost „grațiat“ nici în perioada aşa-zisei liberalizări de care s-a bucurat cultura română, timp de cîțiva ani, după decesul lui Dej. Introducerea lui Horia Stamatu (dar şi a lui Radu Gyr) într-o antologie a poeziei române interbelice, publicată de Nicolae Manolescu în 1969, a determinat retragerea ei din librării. Ceva mai tîrziu, la mijlocul anilor ’70, nici măcar abilul Crohmălniceanu n-a reuşit să-l introducă în istoria sa literară, consacrată literaturii române dintre cele două războaie mondiale.
După 1989, opiniile formulate în România pe marginea poeziilor lui Stamatu au fost mult mai contradictorii. Convingerea lui Alex Ştefănescu, de exemplu, e că am avea de a face cu un „poet fără mare talent, dar cu o intensă, dramatică conştiință de poet, ataşat, din cauza sentimentalismului său exaltat, de mitul românismului […]“. Dimpotrivă, pentru Gheorghe Grigurcu, decis să modifice cu orice preț canonul „oficios“ al literaturii române, „Horia Stamatu e un poet puternic, dintre cei capabili a contribui la îmbogățirea actualei epoci a literelor româneşti.“ Aşa încît „autorii favorizați ai ierarhiei lirismului românesc contemporan, ierarhie adesea încă stînjenitor de oficioasă, se cuvine a-şi strînge rîndul pentru a-i face loc“.
Ca de obicei în astfel de situații, adevărul (oricum, relativ) e plasat undeva la mijloc. Iar probele sînt de căutat mai ales în volumul antologic Kairos, publicat la Madrid în 1974 şi reeditat în România în 1995. De ce un volum antologic? Pentru că, aşa cum se precizează într-o notă bibliografică ataşată primei ediții, textele selectate de autor „au fost scrise între anii 1945 şi 1973“, iar din cele „145 de poeme câte cuprinde culegerea, 68 sunt inedite“. Editele fiind publicate inițial în mai toate revistele importante ale exilului, înşirate şi ele la bibliografie (Luceafărul, Libertatea românească, Înşir’te Mărgărite, Fapta, Caete de dor, Destin, Revista Scriitorilor Români, Prodromos sau Limite). Este vorba, prin urmare, de o selecție severă, de vreme ce din cele trei volume anterioare (Memnon, Recitativ şi Punta Europa), Horia Stamatu nu a mai reținut nimic.
A doua surpriză, după cea a selecției, este să constatăm că titlul grecesc al volumului, Kairós, cu principala lui semnificație filosofico-religioasă (de moment potrivit pentru a lua o anumită decizie) nu acoperă decît în parte semnificația poemelor din cuprins. Tonul lor general nu este dat de satisfacția de a fi nimerit conjunctura magică în care totul (inclusiv resurecția Domnului Iisus Hristos) devine posibil, ci de stilul confesiv al evangheliştilor biblici sau al oracolelor antichității, transformat de poet în bolboroseală criptică :
La tatăl tatălui
alt tată
în largul veacului
de niciodată
din totdeauna
răstignit
aşteaptă
TIMP ÎMPLINIT
deşteaptă-se
a ciripit
din văi de oase
TIMP SOCOTIT
dar altă clipă
a clipit
se înfiripă
TIMP FERICIT
timp spălat
de moartea toată
răsfățat
şi fără pată
nici noapte nici zi
din rana ştirii
e timp să fii
în firea firii.
(Kairós)
Stilul acesta întortochiat-vernacular devine caracteristica prin care se individualizează poezia lui Horia Stamatu, şi el sare în ochi pînă şi în ciclul Peisagiilor, plasate la mare distanță estetică de Pastelurile coerente ale veşnic tînărului Alecsandri sau chiar de Peizajele agresiv-bolovănoase ale
încrîncenatului Arghezi :
Despărțirea e rece înainte de-a’i fi
despărțirea e tot ce putea să fie
niciodată nu se termină tot ce putea
să fie a fost şi nu va mai
fi despărțire când totul va fi
numai a fost nu va mai cădea
ghilotina cuvintelor noastre tae
ce niciodată nu poate fi tăiat
cu steaua alb trăznită rămâne
la când nu s’a despărțit aer
de ape şi restul e tot împreună
bour cu stema alb trăznită. E.
(Peisagiu ghilotina)
În mulțimea acestor versuri pline de ermetisme scrîşnite sînt încrustate şi destule pietricele prețioase (sau mici citate emblematice, împrumutate de la alți poeți). Însă oricît de informate filosofic sau teologic ar fi poeziile lui Horia Stamatu (un recenzent, de exemplu, teolog el însuşi, a identificat în expresia „firea firii“, din finalul poemului Kairós, un superlativ din poezia ebraică veche, cu trimitere la Iisus Hristos), intermitența cu care acestea strălucesc estetic nu justifică desemnarea lui drept cel mai important poet român din exil, într-o serie care îi cuprinde pe Aron Cotruş, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, Ştefan Baciu, plus avangardiştii exilului regal, Tzara, Gherasim Luca, Voronca, Fundoianu (care deşi au ieşit din limba română, au rămas fixați în evreitatea lor românească) sau pe Ion Caraion, Ilie Constantin şi Mihai Ursachi, din exilul republican.
§ Pentru a ne face o idee cît mai exactă despre ele, ar trebui reeditate în cîte un volum traducerile lui Stamatu din San Juan de la Cruz / Sfîntul Ioan al Crucii, cu atît mai mult cu cît acesta a devenit pentru el un model esențial : („La San Juan de la Cruz am găsit o culme, în sensul că « sunetul » ține loc de « imagine ». […] Prin studiu şi traducere am ajuns la esența uneia dintre cele mai pure poezii, şi aceasta m-a ajutat la propria poezie în sensul celui mai sever auto-control“), şi eseurile răspîndite în revistele exilului. Mai ales cele interesate de problemele de filosofie a culturii şi a istoriei româneşti („Câteva note asupra gândirii româneşti“, în Destin, caiet aniversar, nr. 11, 1959 ; „« Umorul negru » şi « absurdul » în literatura română, cultă şi populară“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972 ; „Umorul negru şi absurdul în literatura cultă şi folclor“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 12, 1973 ; „Cum este « românesc » Crăciunul la Români ?“, în Cuvântul românesc, nr. 83, mar. 1983 ; „La o nouă « Întemeere » românească“, în Cuvântul românesc, nr. 91, noi. 1983 ; „Rostul « istoriei » la români“, în Cuvântul românesc, nr. 105, ian. 1985 ; „Religia românilor“, în Cuvântul românesc, nr. 109, mai 1985 ; „Istorie şi mit“, în Cuvântul românesc, nr. 126, oct. 1986). Dar şi cele consacrate unor scriitori („Mircea Vulcănescu şi generația lui“, în Prodromos, nr. 5, 1966; „Ciprian şi Urmuz“, în Revista Scriitorilor Români, nr. 6, 1967 ; „Dan Botta, exponent liric al unei generații“, în Prodromos, nr. 7, 1967 ; „Ioan Budai-Deleanu, poet–gânditor al vremurilor noi“, în Colecția Destin, Madrid, 1968 ; „Câteva lămuriri cu privire la Nae Ionescu“, în Cuvântul românesc, nr. 47, mar. 1980). Într-un astfel de volum ar putea să intre şi traducerea unui studiu de peste 150 de pagini, publicat de Horia Stamatu în Saeculum XVI, Heft 2/3, 1965 (Editura Karl Albert, Freiburg şi München). Intitulat „Die «Revolución» — und die Literatur Mexicos im 20. Jahrhundert“, acest studiu aminteşte, prin perspectiva lui de Kulturwandel, de eseul lui Mircea Eliade despre Portugalia. Aici (în Portugalia) ca şi acolo (în Mexic) frapează cîteva posibile analogii cu starea generală a României la începutul secolului XX.
§ Notabilă este şi corespondența abundentă a lui Horia Stamatu, cu numeroşi destinatari (Virgil Ierunca, Mircea Popescu, Paul Miron, Cicerone Poghirc, Dumitru Țepeneag, Ioan Petru Culianu, Ilina Gregori etc.), dar publicată deocamdată doar în mică parte. O mostră : cele 58 de scrisori, plus două cărți poştale, adresate în 1968–1974 Sandei Stolojan, intrate apoi în poesesia lui Matei Cazacu şi publicate în cele din urmă în Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg, serie nouă, vol. II, XXIII, 2015). Sînt scrisorile unui moralist inflamat, plasat la mare distanță de ipocrizia corectitudinii politice şi extrem de sever atît cu adversarii pe care îi pomeneşte, cît şi cu prietenii, dar mai ales cu cei care în exil sau în țară fac jocul autorităților comuniste de la Bucureşti (un George Uscătescu, de exemplu, care importă tractoare de la Braşov şi aclamă în interviuri libertatea de creație din R.S.R., sau un Nicu Caranica, pentru că „susține cu «dezinteres» regimul comunist“).
Temele abordate sînt mai ales politice şi morale (invazia sovietică din Cehoslovacia, în august 1968, farsa schimbării la față a comunismului, odată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, eroarea celor care, în exil, interesat sau nu, s-au lăsat păcăliți de această farsă), dar şi literare. La acest din urmă capitol sînt judecați cu severitate Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ioan Cuşa, Constantin Amăriuței sau D. Amzăr, exilați la fel ca el, sau Marin Preda, Petru Dumitriu şi Adrian Marino.
Ca un adevărat cavaler fără de pată şi prihană, Horia Stamatu le indică mai întîi incriminaților vina, după care urmează un rechizitoriu necruțător, întins uneori pe cîte o pagină întreagă şi reluat în mai multe scrisori, însă cu treceri rapide de la operă la viața autorilor, sau invers. Cîteva exemple :
Pentru că „în afară de potcovarul țigan, în « Moromeții » toți ceilalți sunt nişte ne- şi sub-oameni“ şi pentru că „toți românii şi româncele vorbesc acolo ca țiganii“, Marin Preda e țigan.
Petru Dumitriu „a venit în Occident cu misiunea de a arăta cât de « putred e Occidentul »“, după ce în țară a avut, la fel ca Marin Preda, „drept misiune să nege esența românească alcătuită din lege-normă“.
Cazul lui Virgil Ierunca e şi mai complicat. Pentru că a avut o ieşire nervoasă într-o şedință a cenaclului găzduit de Leonid Mămăligă la Paris, în noiembrie 1969, cînd, după lectura unei nuvele de Horia Stamatu, i-ar fi făcut pe toți cei de față tîmpiți („Deodată a sărit Ierunca, parcă înțepat cu o sulă pe sub scaun, ca să decreteze fără vreo reală argumentare, că nuvela e proastă […], că în sfârşit, de fapt suntem toți nişte tâmpiți […]“ ), criticul nu numai că nu e critic („Ăsta nu e nici un « critic », e o găină. […] Când e vorba de Eliade sau de Ionel Jianu, sau acum de Sorescu, cotcodăceşte de parcă ar fi făcut un ou cât ăl de struț, iar când e vorba de noi cârâie“), dar scrie interesat :
În genere, are o mare admirație pentru profesori sau miniştri. Toate „opiniile“ lui, cotcodăcite sau cârâite, sunt expresia pură a interesului, a lui „ce pică“ sau „nu pică“. Ce să-i pice de la noi ?
Totul sprijinit pe un citat din Cantemir, Descrierea Moldovei, despre ieruncă, o pasăre „proastă şi surdă din firea ei“.
Acelaşi scenariu în cazul lui Eugen Ionescu, vinovat că în Présent passé, passé présent i-ar fi ponegrit pe români :
Cum poate scrie aşa ceva un om care datorează viața României „monarho-fasciste“, cum zic comuniştii ? În loc să-l trimită pe front, cu gradul de soldat de infanterie pe care-l avea, l-au trimis ataşat cultural la Vichy, în vreme ce „fasciştii“ erau în închisori […]. În România, Antonescu a trimis la închisoare sute de elevi de liceu […] şi perspectiva de „reabilitare“ oferită „fasciştilor“ a fost să formeze cu ei adevărate „batalioane de sinucidere“, luându-le în prealabil la toți gradele pe care le aveau. […] Eugen ne face „balcanici“, dar românii iată că au avut parte de-un real balcanic care să devină celebru. Să fie sănătos, el e balcanic, nu noi.
Cum se explică radicalismul acesta ? Ne-o spune la un moment dat chiar Horia Stamatu, pentru a răspunde, probabil, unor reproşuri facute de Sanda Stolojan : „Într-o vreme absurdă, numai judecățile extreme te ajută sa ajungi la realitate. E o chestiune de metodă.“ Nu e de mirare, deci, că în contrapartidă cu negația categorică (gen : Macedonski, „cel mai absolut anti-poet din limba română“ sau „cel mai a-poetic făcător de versuri“) vom descoperi pagini elogioase (dar la fel de categorice) despre Mircea Eliade („cel mai corect dintre toți românii sau foştii români care şi-au făcut un nume cu prestigiu în Occident“), despre Dan Botta, pe care l-a cunoscut în tinerețe („este urmaşul legitim al lui Eminescu“), sau (ce surpriză !) chiar despre Virgil Ierunca, la numai un an şi ceva de la data la care criticul a fost pus sub semnul lipsei de profesionalism şi al oportunismului interesat :
Ierunca […] este un om profund onest. Greşeli facem toți, socoteli anapoda putem face toți, dar aşa cum şi eu când mi-abate pe unul sau altul o fac onest, adică fără nicio „planificare“, şi Ierunca, atunci când face greşeli, le face onest. Nici el, nici Monica [Lovinescu], nu fac niciodată potlogării, şi admiră, sau nu admiră întotdeauna sincer […].
În schimb, extrem de aplicate sînt considerațiile despre cele „trei vorbiri“ din Miorița, prima, „a corului“ („în care se prezintă locul, personajele şi intriga dramei“, şi care este „distantă, sintetică, chiar hieratică, aşa cum vedem în tragedia veche“), a doua, „familiară“ („dialogul între păstor şi mioriță“) şi a treia, „patetică“ („sobru, țărăneşte, nu patetic-hugolian“). La fel, un fragment dintr-o scrisoare datată 9 martie 1968, echivalent cu o mică artă poetică personală :
Ți-aduci aminte ce spunea Ştefan Teodorescu, la Roma, comentând scurta mea comunicare : nu cumva omul a căzut din grație când Orfeu a fost înlocuit de Homer, când „muzica“, mijloc imdiat de comunicare, a fost înlocuită de „logos“, mijloc „mediat“ de comunicare? N-a fost cumva, putem întreba, o „cădere din rai“ când în loc să „îngânăm“ am început a „vorbi“? La drept vorbind, nu este chiar aici miezul mitului „căderii din Rai“, pe care-l retrăim fiecare din noi, dar cum spuneam, mai intens : misticii, poeții, contemplativii? Ce tot căutăm în poezie, decât o apropiere, cât de cât, de această stare pro-logos? Şi care este diferența dintre „poezie“ şi „proză“, decât încercarea de a fi prin poezie cât mai aproape de „ingenuitatea pre-logică“ şi prin proză cât mai aproape de sistemul „logic“?
Memnon, Bucureşti, 1934 ; Acatistul Moța–Marin, Bucureşti, 1937 ; Juvavum, 1945 ; Râul, Libertatea, Caiet 7, Madrid, 1953 ; Din spusa celor patru vânturi, Libertatea, Caiet 10, Madrid, 1955 ; Por las calzadas de Punta Europa, 1956 ; La juventud hoy (eseuri), Editura Punta Europa, Madrid, 1960 ; Enjambre de oro, Punta Europa, Caiet 61, Madrid, 1961 ; Twist 1963 (în limba franceză), Arena, Caiet 11, Londra, 1963 ; Recitativ, Colecția Destin, Madrid, 1963 ; Dialoguri, Colecția Destin, Madrid, 1964 (traducere în limba germană de Marianne Stamatu-Reinke, note şi postfață de Paul Miron, Editura Horst Heiderhoff, Frankfurt pe Main, 1968; traducere şi note în limba spaniolă de Aurel Răuță, Editura Asociación Cultural Hispano-Rumana, Salamanca, 1971) ; Acatistul sfântului necunoscut, Prodromos, Caiet 5, Paris, 1965 ; „Die « Revolucion » und die Literatur Mexikos im 20. Jahrhundert“, extras din volumul Probleme des Kulturwandels im 20. Jahrhundert, Editura Herder, Freiburg im Breisgau, 1965 ; 7 Poeme, Prodromos, Caiet 5, Paris, 1966 ; Pendul ibero-dacic, Editura Revista Scriitorilor Români, München, 1967 ; Punta Europa, Colecția Destin, Madrid, 1970 ; Kairos, Caietele Inorogului, Paris, 1974 (Bucureşti, 1995, postfață de Gheorghe Grigurcu) ; Jurnal (versuri), Asociación Cultural Hispano-Rumana, Salamanca, 1976; Imperiul, Editura Ioan Cuşa Ethos, Paris, 1981 (Bucureşti, 1996); Cantata Învierii, 1982; Rugăciune de ziua Mariannei, 1983; Cartea Regilor şi Împăraților, 1984; Ego Zenovius... (eseuri ; ediție şi cuvînt înainte de Nicolae Florescu), Bucureşti, 2001. Vezi şi 47 de scrisori de la Horia Stamatu (prefață de Paul Miron), Bucureşti, 2005 ; Paul Miron, În corespondență cu Horia Stamatu, Bucureşti, 2007.
Referințe : Titu Popescu, Poetul Horia Stamatu, Printed in Germany, München, 1993 ; Matei Albastru, O viață în exil. Horia Stamatu, Bucureşti, 1998. V. şi Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1993 (Timişoara, 1998) ; Ştefan Baciu, „Adio, Horia Stamatu“, în volumul Însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996 ; Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002 ; Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, vol. X, Bucureşti, 2011.