Un kabbalist uitat

Atunci când, tot mai rar, istoria filosofiei româneşti aminteşte de Isac Brucăr (1888-1960), primul exeget al filosofiei lui Titu Maiorescu, o ciudată amnezie acoperă preocupările acestuia din domeniul kabbalei, materie pe care filosoful a definit-o, reluând o sintagmă consacrată de Adolph Franck, „o filosofie a religiei evreieşti”(1). Apelul lui Brucăr la Zohar şi la Sefer Iezirah, tratatele fundamentale ale acestei filosofii, începe cu prima lui carte, Încercări şi studii (Cercul Libertatea, Bucureşti, 1919), în care paginile despre kabbală formează o veritabilă carte în carte, cu detalii despre cele două tratate şi o traducere personală din Zohar. Este prima traducere românească din Zohar, Brucăr folosind aici o versiune germană, mai exact, un excerpt zoharic mai puțin ştiut al filosofului Hugo Bergmann pentru almanahul Asociației Studenților Evrei din Praga, „Vom Judentum: ein Sammelbuch” (Leipzig, 1913, p. 274-281). Dincolo însă de efortul de documentare şi de clarificare, Încercări şi studii arată un interes pur filosofic în tratarea acestei materii oculte. Cât despre traducerea Zoharului, aceasta va fi citată de Brucăr până târziu, în, de exemplu, Filosofia lui Spinoza (1930)(2), care este prima încercare românească de readucere a lui Spinoza în cultura iudaică şi o dovadă că preocuparea filosofului român pentru kabbală a rămas o dimensiune constantă a universului său filosofic. Căci, trebuie subliniat, I. Brucăr nu a fost un kabbalist în sensul operativ al cuvântului, ceea ce l-a interesat pe el din acest vast domeniu nu a fost aplicația practică, ci filosofia acestei filosofii oculte, felul în care se poate lărgi orizontului lui intellegere cu ajutorul unui instrument hermeneutic dotat cu autenticitate şi consacrat de dimensiunea transcendentă a misticii iudaice.
Cu instrumentul hermeneutic al kabbalei, Isac Brucăr a sondat filosofia lui Spinoza, demonstrând că „E aici panteism, e Kabbala”(3). Apropierea lui de universul spinozist prin intermediul kabbalei începe în anul 1925, când Brucăr publică un foarte scurt studiu în revista „Puntea de fildeş”, a „scriitorilor evrei-români”, intitulat Dumnezeu în filosofia spinozistă, în care ține să arate „că panteismul este o idee culeasă de Spinoza din filosofia kabalistă, dela sfârşitul evului mediu”(4). Ideea nu era nouă printre filosofi, despre „Spinoza, care era versat în Cabala autorilor națiunii sale”(5), vorbise deja Leibniz, la 1708. Cu doi ani mai înainte, Johann Georg Wachter, demonstrase în cap. 4 din al său Elucidarius cabalisticus (1706) că rădăcinile conceptului spinozist deus sive natura trebuie căutate în interiorul misticii iudaice, arătând lămurit că toate dovezile panteismului său – ca de exemplu, „ordinul şi cuvântul lui Dumnezeu nu sunt decât acțiunea şi ordinea naturii” (Spinoza, Tract. theol.-polit., VI) – nu sunt decât expresia cea mai exactă a panteismului kabbalei. Ce aduce însă nou Brucăr în toată această discuție, neîncheiată nici până astăzi, despre rădăcinile oculte ale panteismului lui Spinoza, este localizarea rădăcinilor panteismului lui Spinoza în paragrafele liminare ale Zohar-ului. Altfel spus, cu cuvintele lui Brucăr: „Prin aceasta el [Spinoza] n’a afirmat decât o idee din cartea Zoharului – lămuritoare a antinomiei dintre subiect şi obiect: cine şi ce. Cine [ebr., mi – n.n.] este începutul începuturilor, este şi nu este, şi e adânc ascuns în numele lui. Însă, deoarece Dumnezeu a voit să se destăinuiască şi să fie chemat pe numele său, s’a dezvelit de haina prețioasă şi strălucitoare a lumei şi a creat aceasta [ebr., eleh] sau ce [ebr., ma]. Astfel s’a unit aceasta cu cine, adică mi cu eleh şi au format numele lui Dumnezeu Elohim. Creatorul şi creatul, sunt una”(6).
Brucăr sintetizează aici un pasaj controversat din Zohar (1b), primul fragment tradus de el în Încercări şi studii (1919, p. 271-273), sub un titlu (Despre obiect şi subiect) împrumutat de la H. Bergman (Subjekt und Objekt der Welt). Este vorba de dialogul dintre Rabbi Şimon Bar Iohai, miticul autor al Zohar-ului, şi fiul său Eleazar, elevul kabbalei, care are ca subiect numele Elohim, considerat de kabbalişti „misterul misterelor”. Glosemul elohim nu este decât, se spune în Zohar, o sintagmă compusă dintr-o veşnică întrebare şi un esențial răspuns: elehi-mi, citit invers mi eleh? ‘cine [a făcut] aceste [lucruri]?’, cu trimitere la întrebarea din Isaia, 40, 26: „Cine a creat aceste lucruri? (mi bara eleh?)”. În accepțiunea lui Brucăr, mi şi ma sunt atributele aceleiaşi divinității, spiritul şi materia, a căror egalitate în divinitate surprinde toată teoria divinei imanențe condensată în adagiul spinozist deus sive natura.
Filosoful adânceşte acest „amănunt, care e un întreg mister”(7), mergând mai departe de „lămuririle filosofiei cabaliste”, şi întrebându-se împreună cu Spinoza dacă nu cumva „Dumnezeu are mai multe atribute decât acele pe cari mintea umană i le-a găsit”? O întrebare care îl conduce pe filosof pe tărâmul iraționalului, pe drumul deschis de un alt concept spinozist împrumutat din misterele kabbalei: amor Dei intellectualis. Sintagmă pe care Brucăr o semnalează ca „esența ultimă a Eticei lui Spinoza”. De remarcat că în toată Etica, mintea are conotații de finitudine, de aceea nu mens, ci amor este chemat de Spinoza să definească relația cu înțelepciunea divină, cu intellectus Dei. De aici şi concluzia lui Brucăr, că misterul lui Dumnezeu nu poate fi nicicând epuizat de mintea umană, cel mult obscurizat sau personalizat prin revelație. De un destin de inepuizare se bucură şi kabbala, materie pe care Brucăr o caracterizează cu atributele „mister”, „filosofie confuză”, „obscuritate”, amintindu-ne astfel de Pico della Mirandola, cel din Conclusiones, care spunea că filosofia ocultă (aici, magia) nu este decât un instrument de adâncire a misterului.
Şi aşa cum filosoful Wachter l-a avut la Amsterdam pe Moses Germanus pentru clarificări şi ipoteze pe marginea panteismului kabbalei, Brucăr l-a avut ca îndrumător în mistica iudaică pe „d. Dr. M. A. Halevy, rabin din Bucureşti”(8). Cei doi, atât filosoful Isac Brucăr, cât şi teologul Meyer Abraham Halevy, au fost membri fondatori ai Institutului de Cultură de pe lângă Templul Coral din Bucureşti, un cerc de studii iudaice care l-a avut pe Rabinul Moses Gaster membru de onoare şi pe Marele Rabin Isaac Niemirower primul preşedinte. Dacă Moses Gaster a dat The Origin of the Kabbalah (1894), Niemirower a dat un Omagiu lui Spinoza din partea unui nespinozist (1933), semn că readucerea lui Spinoza în cultura iudaică a rămas un proces deschis.
Într-o vreme când epistemologia lui Popper făcea apologia „ştiinței eroice” şi promitea umanității „creşterea cunoaşterii”, o mână de erudiți de pe malurile Dâmboviței propuneau nu creşterea, ci adâncirea cunoaşterii prin întoarcerea la o tradiție uitată, ocultă, pe care omul modern o desconsideră ca pe creanga uscată a pomului cunoaşterii. O creangă care însă a hrănit umanitatea cu misterul refuzat de tekhn?, de gândirea pusă în slujba facerii, nu a creației, a posedării, nu a participării. „De acest mister – spune Brucăr, reluându-l aici pe Şestov, cel din Descartes et Spinosa – Spinoza şi-a dat seama. El ştia că cunoştința acestui mister e obscură, ascunsă, abia vizibilă – şi nu întotdeauna – lui Spinoza însuşi şi celorlalți, dar care poate fi simțit în cuprinsul întregii sale filosofii. Nu în acele judecăți clare şi distincte pe cari istoria le-a primit dela el şi pe cari el însuşi le-a primit dela spiritul timpului [cu referire aici la cartezianism – n.n.], ci în acele sunete stranii, misterioase, insesisabile şi scăpând calcului, şi pe cari în limbagiul nostru nici nu poți să le numeşti ‘glasul celor cari strigă în deşert’, dar al căror nume ar fi: sunetele cari nu raționează”(9).
Ca o concluzie, concluzie pe care o punem la îndemâna tot mai puținilor săi exegeți, componenta principală a întregii filosofii a lui I. Brucăr rămâne, în opinia noastră, hermeneutica filosofică. Ea împacă neliniştea spinozistă din fața misterului ontologic cu abilitatea kabbalistului de a locui lumea dincolo de zidul imanenței, printre îngeri şi demoni.