Aniversări
Mihaela-Adelina Chisăr-Viziru
GEORGE BĂLĂI?Ă: RESUREC?IA RECEPTĂRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Opera lui George Bălăiță stă sub semnul fast al diversității, oferind o panoramă narativă cu inflexiuni insolite care culminează cu romanul Lumea în două zile (1975). Valorizat de criticii literari încă de la apariție, volumul din 1975 a devenit un punct terminusal operei, un apogeu al creației în funcție de care întreaga scriitură a lui Bălăiță a fost receptată. Pentru a elimina, de la bun început, orice suspiciuni sau neînțelegeri, apreciem că, incontestabil, Lumea… rămâne una dintre operele de referință ale literaturii române, o dovadă a talentului scriitoricesc al lui George Bălăiță. Cu o influență covâr?itoare asupra imaginii scriitorului, acest volum i-a determinat ascensiunea în viața literară, dar a produs, în interiorul operei, o segregare, astfel că armătura Lumii…poate – prin plasarea într-o inechitabilă comparație – diminua sau chiar anula, valoarea unui alt text scris de George Bălăiță. În afara oricărei subliminale intenții polemice, în acest sens, concludentă este aserțiunea lui Nicolae Manolescu conform căreia „după aproape zece ani de la exercițiile de digitație literară din Conversând despre Ionescu (1966), (alte volume, unul de literatură pentru copii, nu prezintă decât un interes bibliografic), George Bălăiță publică un extraordinar roman, substanțial, modern, ironic ?i totodată plin de poezie, de un realism minuțios, abundent, întors în marea viziune fantastică, Lumea în două zile (1975)?(1). Afirmația lui Manolescu apare într-un articol din 1975, publicat în România literară ?i este reluată în Istoria… din 2008, indicând persistența unei convingeri căreia i se impun, totu?i, nuanțări.
Dacă în optica restrictivă a lui Nicolae Manolescu, ghidată de conformația inedită a romanului din 1975, celelalte volume, scrise înaintea acestuia, nu interesează decât sub aspect bibliografic, indicându-le caracterul bruionar prin utilizarea sintagmei exerciții de digitație literară, propunem un punct de vedere derivat dintr-o cercetare de tip monografic, demers cu tendințe exhaustive, concretizat în prezentarea cât mai coerentă a imaginii pe care opera lui George Bălăiță o are în ansamblul literaturii române. În logica unei asemenea abordări, avem în vedere analiza fiecărui volum semnat de George Bălăiță, evidențiindu-i particularitățile ?i dovedind că este o parte integrantă a unui laborator de creație cu vocația pluriperspectivei. O astfel de structură, preponderent descriptivă, dar dublată de o lucidă viziune critică, nu implică o supraevaluare a textelor, ci urmează scopul stabilit, demonstrând că profilul de romancier al scriitorului George Bălăiță este completat de un prealabil – a?a-zis – exercițiu al prozei scurte, care relevă preferința pentru registre narative cu accente diverse - ludice, ironice, confesive – subordonate ficționalului. Fără a avea pretenția de a gândi romane grandioase de la primele pagini scrise, George Bălăiță se dovede?te întâi de toate un ingenios ucenic al prozei scurte, pe care o practică cu preocuparea unui profesionist, atent la detaliile textuale. Debutează cu acest tip de proză – volumul Călătoria (1964) – ?i continuă, publicând cel de-al doilea volum – Conversând despre Ionescu(1966) - exersând arta prozei în texte reduse ca dimensiune, dar care se rețin prin substanța epicului concentrat pe fapte aparent banale, cu infiltrații de natură psihologică ?i cu subtile observații vădind capacitatea scriitorului de a surprinde amănuntul.
O abordare completă care prive?te literatura lui George Bălăiță nu poate omite primul volum oferit tiparului, în 1964, intitulat Călătoria ?i cuprinzândnouă texte: Culesul dintâi; Călătoria; Pragul; Într-o vară, gândurile; În a?teptare; Zăpezile rămân curate; Tatăl, băiatul ?i o zână de lut; Ploaia; Un om ?i lucrurile sale. Prefața elogioasă a volumului, semnată de Eugen Barbu, reprezintă o primă direcție de comprehensiune a unei proze plasată între reviviscență ?i cli?eu, în contextul istoric al regimului comunist limitativ. Intuind potențialul scriitorului, observațiile lui Barbu fac să transpară conturul unui tip de proză în care lirismul este voalat în aparenta banalitate a faptului mărunt. Mai precis, este subliniat faptul că „proza lui George Bălăiță ascunde un poet nedeclarat, un îndrăgostit de faptul mărunt, dar plin de lirism, un aspru pictor al naturii, dezvăluit rar, pregnant, în pasteluri sobre, delicate paradoxal, dar sugerând un peisaj dur, care presimte ?i acompaniază conflictele etice cele mai ascuțite?(2). Evident că înțelegem aprecierile lui Eugen Barbu în contextul menționat, dar nu putem neglija nici mențiunile care sondează magma epică a volumului, esențială rămânând observația conform căreia „ocolind proza seacă, George Bălăiță merge către o privire complexă a universului țărănesc din zilele noastre (din care nu lipsesc, desigur, mici bizarerii) sau către studiul minuțios al universului infantil, domeniu în care căderea într-o «copilărie substanțială» este absolut obligatorie pentru a nu rămâne la infantilismul epic?(3). O remarcă structurală, a?adar, dar care, analizată atent, include, prin plasarea lumii epice în zilele noastre, recte perioada regimul comunist, o trimitere subtilă la ceea ce numim poncifeale epocii.
Chiar dacă are inerente limitări ale începutului, volumul este o componentă, liminară, a literaturii lui Bălăiță. De altfel, autorul î?i asumă cu franchețe toate sincopele ?i oscilațiile, mărturisind că „oricum, toate erorile ?i confuziile din primele povestiri îmi aparțin în exclusivitate! Nu aveam un program estetic «personal», mi?carea literară a timpului, ea însă?i nu avea unul clar. Ceea ce se teoretiza era în general fals. «Moralmente» eram un om al timpului meu. Am vrut să fiu mereu un om al timpului, să epuizez toate experiențele cu putință. Am înțeles destul de târziu că, dacă literatura nu ia na?tere organic (?i cu specificul ei care omologhează realitatea, dar e altceva), din experiența trăită total, asimilată, ?i nu înghițită în silă, ?ansele ei scad considerabil… «Estetice?te» nu prea ?tiam ce vreau. Dar aveam instincte bune?(4). Nu este o încercare de a se discupla, ci o manieră de a începe călătoriaîn literatură pe un drum neanunțat de preocupările anterioare ?i pentru care cel mai bun ghid este talentul său, dar ?i lectura. Plăcerea cititului devine, a?adar, plăcerea scrisului, George Bălăiță înțelegând, peste ani, că tot ce rămâne din primele povestiri publicate este „[…] ideea că un tânăr talentat ?i sărac nu s-a temut să ia taurul de coarne. Chiar dacă a făcut-o ca somnambulul care habar nu are că merge pe creasta acoperi?ului?(5).
Resurecție receptării pe care o propunem în legătură cu acest volum înseamnă o revenire asupra textelor în afara opiniilor critice, fie ele juste sau mai puțin juste, fie obiective sau contextuale, deoarece singurele analize viabile pentru specificul operei lui Bălăiță sunt cele textuale concrete, nu cele care inventariază exegeze (evident, poate fi întreprins un atare demers, dar miza lui este alta!).În acest scop, vom supune analizei – în limitele prezentei abordări - câteva dintre textele incluse în volum, cu mențiunea că am optat pentru acele narațiuni mai puțin exploatate de exegeză. Astfel, Culesul dintâi, textul care deschide volumul, prezintă imaginea de ansamblu a unei comunități săte?ti, surprinse în momentul în care se împart roadele câmpului pe care toți îl munciseră (transparentă fiind referința la procesul comunist al colectivizării). Incipitul abrupt, intruziunea bruscă în lumea rurală atentă la mi?cările socotitorului Torică - devenit un centru al ei ?i care „adâncit în lucru, socotea, calcula cu tot ce avea la îndemână: frunte, sprâncene, buze, ochi, degete?(6) - dezvăluie bizareriile satului în plină metamorfoză. Chiar dacă tematica textului impune actanții, fiind prezentată o galerie de personaje puternic ancorate social, având schițe de portret fizic ?i moral din care detaliile tâ?nesc în fluxul narațiunii alcătuind veritabile insule descriptive, Bălăiță reu?e?te să eludeze un atare tipar, prin Florea Inu. Cu tendință meditativă, personajul pare a fi construit numai din gândurile sale de care se lasă absorbit ?i printre care „u?or, strecurat subțire, se ivi, nechemat, un gând vechi: încercase ?i altă dată s-o acopere, ?i nu izbutise. Ajuns acolo, îi era greu s-o facă. ?i se petrecu astfel, ca ?i atunci, ca de fiecare dată, abia acum văzu asta: îi veni în minte, întreagă, povestea fântânii, în care erau amestecate neamurile ?i pământul. Cu un fel de u?urare pe care el ?i-o dorea de mult, ?i crezu că a găsit-o acum, î?i spuse repede: «Am să curăț numaidecât fântâna, o adâncesc, o scot eu din morți!»?(7) Cu o complexitate recunoscută, simbolistica fântânii angrenează în înțelegerea textului semnificații profunde ?i ambivalente, întrucât planul lui Florea Inu de a reînvia izvorul se va transforma într-o suprimare a acestuia. Fântâna va fi acoperită de pământ negru ca ?i cum nici n-ar fi avut cândva apă, închizând în sine pove?ti ?i neamuri, adică un timp cu toate ale sale. Fără a fi o pasti?ă, scena fântânii este similară cu cea a salcâmului din Moromeții lui Preda, reiterând imaginea unui capitol existențial încheiatsub privirea omului care „[…]se miră ca de un cal cu coarne, fără noimă?(8). Dincolo de reprezentările ?ablonarde ale epocii, esențială rămâne dimensiunea structurală a textului în care narațiunea glisează, acaparând mai multe planuri narative, surprinzând simultan cadrul exterior – câmpul ?i masa amorfă de țărani nerăbdători să î?i primească roadele muncii, femeile curioase ?i copiii jucău?i - ?i interiorul personjelor, dezvăluind naturi fruste, dar nu mai puțin vibrante.
Titlul volumului – Călătoria – este ?i al unuia dintre texte, o narațiune marcată de Nona, copila devenită reprezentanta universului infantil, care a generat una dintre dimensiunile prozei lui George Bălăiță - dimensiunea ludică - (care excedează catalogarea fermă făcută de exegeză: literatură pentru copii). Copiii ?i umbrele lor alcătuiesc imaginea inaugurală a textului, un joc care oferă cadre duplicitare urmărite cu inocență de făpturile curioase ?i nerăbdătoare: „Jocul era ciudat: era vorba de umbrele pe care le aruncau făpturile scurte ale copiilor, de o batistă ?i un cântec legănat ?i de fuga oarbă a copiilor vii în jurul umbrelor, de fapt despre asta era vorba, fiindcă batista ?i cântecul nu însemnau mare lucru. Soarele îi ajuta: înainte de căderea lui potrivea ca nimeni altul umbrele pentru acest joc?(9). Curiozitatea Nonei este cea care va determina călătoria, una neobi?nuită, către undeva. Dacă benzinarul Lică Macea, cu mâini murdare de ulei ?i mirosind a benzină, nu înțelege dorința fetiței, Dospinescu, ?oferul unui camion, îi va arăta, până târziu,împrejurimile, motivând, cu nevinovăția unui copil, față de tatăl îngrijorat al Nonei, că linia dreaptă ?i ademenitoare a ?oselei este de vină: „- Stai, bre nea Fane, ce, parcă mata nu ?tii cum e ?oseaua asta? Dreaptă ?i fără capăt, te duce singură, zău a?a. Să vezi ora?ul din vârful pantei, ai ce vedea, nea Fane. Eu sunt vinovat, dacă-i vorba; lasă copilul?(10). De remarcat este aici, alături de singura imagine notabilă de la început, cea a jocului cu umbre, preferința pentru personaje cu o precisă apartenență socială, fiind asimilate facil ca oameni ai muncii.
În prozele din volumul Călătoria predomină personajele copii, caracterizate de o neobi?nuită dorință de a cunoa?te, de a explora cu inocența caracteristică vârstei. Asemenea Nonei, un băieța?, protagonistul textului Ploaia, va fi urmărit în încercările sale de a-?i descoperi universul. Primul obiect care îi atrage atenția este ceasul „?i acum întinse mâna - era un om care trebuia să înțeleagă totul - ?i, cu degetele făcute pentru apucat, voi să oprească mersul acela rotund, fără capăt. Dar întâlni în calea lui sticla rece, lunecoasă, prin care nu putea pătrunde. Să vezi cum sub ochii tăi se petrece minunea, să n-o ajungi, de?i te afli aproape, e un lucru greu de înțeles. Vreme lungă privi băieța?ul, ?i el nu ?tia că timpul curge, rotund, în jurul lui. Apoi râse, râs viguros, lipsit de grijă: omul nu e dator să creadă atunci când nu înțelege?(11). Este o formă a cunoa?terii plasată sub acela?i semn al curiozității infantile, dar care comportă o nevinovată gâlceavă cu timpul ?i curgerea lui, într-o înțelegere atât comică, cât ?i tragică. Micimea ființei care explorează lumea este stabilită prin raportare la uria?ele obiecte din jur, deasupra cărora stăvilarul imaculat este de neatins, pentru că, „bineînțeles, tavanul alb e prea departe, nu te poți gândi la el?(12). Traversând camera cu pa?i ?ovăielnici, „[…] căci e greu să ai sub talpă pământ rotund ?i să mergi bine, chiar când nu ?tii nimic de asta?(13), băieța?ul observă o altă (micro)lume, în apa verzuie a acvariului, doi pe?ti, dar experiența sa va culmina cu momentul în care va auzi sunetul ploii: „Asculta acum o muzică de la mari depărtări, care îl făcu să cerceteze odaia în toate colțurile: sub masă, sub pat, peste tot unde s-ar fi putut ascunde sunetele acelea moi, necunoscute, pline de taină, ele nu semănau cu nimic din ce auzise până acum. Dar muzica nu venea de nicăieri, sălă?luia înlăuntrul copilului, se plăsmuise o dată cu el; de unde să ?tie omul asta? El continuă să caute ceea ce nu era de găsit. După ce se întristă iară?i, râse; omul nu se putea înfrico?a de ce el însu?i nu văzuse. ?i atunci ploaia se înteți, încât băiatul îi văzu fuga zăludă, piezi?ă, prin fereastră. […] Alergă la u?ă. Odaia era mare în spatele lui. Toate mai mari ca el, neînsuflețite, nepăsătoare, îl lasă singur. ?i disprețuiesc lupta lui cu u?a. Clanța e sus ?i, iată, acum vine vremea omului. El ia un scaun. Îl urcă. Întâi în genunchi. Apoi în picioare. ?i acum e altul; clanța, fier prost, rece, nu mai are nici o putere. În odaie, băieța?ul va fi de-acum înainte stăpânul?(14). Dominând lucrurile reci ?i misterioase, dovedind că poate trece peste ele pentru a ajunge afară, copilul devine stăpânul camerei, al universului până acum necunoscut ?i imposibil. Întâlnirea cu stropii este o importantă izbândă avârstei, care relevă o candidă plăcere, pentru că ploaia era încă o parte din universul supus prin cunoa?tere: „Mergea acum prin ploaie, mers nepoticnit, călca prin băltoacele proaspete, printre picioarele ploii, mult mai sigur de el. Ridică ochii, îi coborî să vadă începutul ?i sfâr?itul ploii, dar nu le văzu. Frunzele pomilor erau vii, grele, ude, gardurile - negre, umflate, pietrele căpătaseră viață, florile cre?teau în fața lui; mare ?i minunată era lumea?(15). Bălăiță surprinde lumea prin ochii unui copil, capabil să înțeleagă bucuria lucrului mărunt, transfigurând prin inocență ?i prin prospețimea simțurilor, un lucru banal într-o minune a naturii. Mare ?i minunată, lumea i se oferă copilului, se lasă descoperită, satisfăcând apetența acestuia pentru cunoa?tere, numai că apariția mamei îi opre?te aventura, transformând, cu fireasca îngrijorare maternă, bucuria explorării într-un moment de panică. Ceea ce copilul trăise cu intensitate mama nu observă, gândindu-se doar că stropii reci ai ploii ar putea afecta micuța făptură. Plânsetul băieța?ului este înțeles de mamă ca un scâncet de durere, din cauza căruia acesta aruncă blesteme asupra ploii, convinsă că i-a făcut rău. În fond, plânsetul era unul de despărțire, dar pe care mama nu îl poate deslu?i. Personajul copil este expresia dorinței de a cunoa?te, de a explora universul, dar maniera în care este transpusă de Bălăiță atrage atenția prin acuratețea trăirilor redate, prin autenticitatea acestora, dovedind o capacitate imensă de a traduce sensibilitatea unei vârste caracterizate de gânduri fără formă, adică de inocență.
Substanțială este însă ?i proza Pragul, susținută de abile digresiuni ale sugestiei, pendulând între realitate ?i închipuirea fetei, personajul prin ochii căruia strada pustie este prezentată amănunțitcu bordurile tocite, cu ceasul mare care indica din inelul său de nichel că se apropia ora opt. Acțiunea este plasată vara, într-un mediu citadin, a cărui monotonie este spulberată de o figură masculină, capabilă să tulbure firea fetei, aceasta resimțind între gândurile salegoluri adânci. Schimbul de priviri insinuante dintre cei doi culminează cu finalul alegoric al textului care dovede?te transformarea subtilă a fetei într-o tânără capabilă de sentimente pentru un bărbat: „[…] porumbii albi ?i ro?cați se lăsară cu țipete de dragoste pe statuia din mijlocul bazinului. Fata întoarse capul ?i se privi în apă. Porumbii zburau. O fereastră se deschise la etajul al doilea. O femeie tânără se aplecă peste pervaz ?i rămase a?a. Fata tresări, parcă o cuno?tea. Iară?i se privi în apa bazinului. Când ridică ochii, femeia dispăruse, dar fereastra continua să fie deschisă. «Era o femeie tânără», î?i spuse fata, ?i deodată i se păru că ea stă în fereastră ?i prive?te piața. Se ridică. Ziua de vară ardea?(16). Este o prefacere lăuntrică expusă cu tenuitate în legătură cu care se justifică titlul textului: o metaforă a (trans)formării, delimitând existența tinerei de cea a fetei, un hotar între lumea ei mică pe care o vedea din patul de fată ?i lumea mare a străzii cu borduri tocite în aerul arzător al verii. Zăpezile rămân curate este un text care poate fi plasat în acela?i conxtext cu Pragul, urmărind, de data, aceasta un personaj masculin. Cadrul exterior îl constituie un eveniment nupțial transformat într-un spectacol al satului care, dincolo de dimensiunea etnografică, concentrează imaginea tânărului Viluță mărturisind unui prieten o experiență personală a cărei protagonistă fusese Păuna, o tânără femeie din comunitate: „- Tomo, măi Tomo, am văzut-o când se la, măi. Eu eram un plod atunci, ea nu se măritase cu acesta. Era o beznă mare, ?i am nimerit nu ?tiu cum, veneam din Cruci, în spatele casei ei. Are acolo un chiler, un ochi de geam care dă în grădină…?(17). În discuția celor doi sunt intercalate pasaje referitoare la nuntă, cele două planuri alternând mereu ?i culminând cu schimbul de priviri dintre Viluță ?i Păuna, care, la început, este acceptat de femeie, dar, în cele din urmă, o sperie, dându-?i seama că tânărul devenise bărbat. Păuna îi înțelege gândurile ?i i-o prezintă pe Valeria, sora miresei, dojenindu-l: „- Prostule, pe ea o a?tepți. Ce tot umbli după cai verzi? Se vede că e?ti necopt. Flăcăii trebuie să joace cu fetele?(18). Zăpezile rămân curate este o transparentă trimitere la puritate, păstrând mesaje subliminale. De altfel, pe parcursul narațiunii referile la zăpadă sunt relativ puține, aceasta accentuând cadrul festiv prilejuit de evenimentul nupțial trecut într-un plan secund pentru reliefarea unui incipient proces de maturizare, optând pentru un puternic joc al sugestiei în finalul căruia tânăra Valeria i se va înfăți?a lui Viluță „[…] cuprinsă între beznă ?i zăpadă?(19), acceptând rolul impus de Păuna. Subordonată unui anume climat cultural, narațiunea comportă inconvenientul de a reda un episod tributar epocii, astfel că o scenă - cea a zestrei - care valorificată în sine, ar fi putut trece drept una etnografică, este convertită într-un obicei nou ?i bun al colectivei.
Acelea?i resorturi sunt exploatate, cu o altă miză, ?i în textul Într-o vară, gândurile, unde este prezentată o scenă domestică ai cărei actanți sunt Aritina ?i soțul ei: femeia întindea rufele, iar bărbatul era, la gura ?opronului, căzut pe gânduri. Între cei doi există o stare conflictuală latentă, un diferend pe baza căruia autorul le sondează interiorul, descoperindu-l pe bărbat înrobit de gândurile sale ?i de nelini?tea crescândă în preajma femeii. De?i reprimă tot ceea ce simte, în cele din urmă, „[…] bărbatul se simți lipsit de puteri, rămase întins pe spate. ?inea ochii închi?i. La adăpostul pleoapelor vru să stea singur, î?i căuta în fel ?i chip lini?tea; ?i nu era de loc u?or. Se privea în oglindă, într-un fel de oglindă, ?i recunoscându-se pe el, vedea că nu-?i seamănă. Privea mereu, stăruitor: era întreg, dar lipsea ceva, cu neputință de găsit. Încercă să doarmă, ?i tocmai asta îl ținu treaz. Î?i dădu seama că lucrul ocolit până acum cu atâta grijă de el era de neînlăturat. Cu toate acestea, chemă, iară?i timpul în ajutor?(20). Deznădăjduit sub apăsarea suspiciunilor, bărbatului i se opune Aritina, stăpână pe sine, pentru că intuise gândurile soțului căruia îi urmăre?te fiecare mi?care. Femeia este pregătită să se apere, ?tie ce are soțul ei de spus, dar nu îl lasă să o facă, strigându-?i disculparea ?i aruncând întreaga vină asupra slăbiciunii bărbatului: „- Nu te mai uita, ce te uiți a?a, ce vrei, tu e?ti vinovat, fiindcă tu e?ti de vină…?(21). Frământările celor două personaje, gândurile reprimate ?i temerile se convertesc într-un abil joc prezumtiv, generând o tensiune psihologică între Aritina ?i soțul ei. Subiectul narațiunii este concentrat în jurul gândurilor, dar subtilele intervenții ale autorului care surprind mai multe unghiuri cu o neobi?nuită con?tiință a detaliului, conturează două paliere narative, alternând focalizarea cadrului extern al acțiunii cu interiorul personajelor. Sunt ecourile unui tip de proză cu accente reflexive, completate de amănunte aparent banale, toate condensateîntr-un cadru ficțional căruia îi imprimă autenticitate.
În a?teptare, o altă proză pe care o include volumul Călătoria, valorifică imaginea contrastantă a unui personaj copil – băieța?ul – imprimată din primele rânduri de replica auzită adesea de acesta: „Nu te mai uita a?a, cară-te, cu ochii ă?tia ai să dai de dracu?(22). Pe malul unei ape, cu un soare arzător deasupra, copilul „mu?că pripit coada pe?telui ?i o scuipă jos; retează la fel capul, apoi înghiți restul, fără să-l mestece aproape, cu ochii în iarba malului. Oasele erau moi, nu-i înțepau limba. Abia acum foamea năvăli din toate părțile. Carnea crudă întârzia în cerul gurii, era amăruie, caldă?(23). Este un resort al instinctualității contrabalansat de candoarea cu care copilul se joacă ulterior, potrivindu-?i pa?ii printre lespezile trotuarului în a?a fel încât să nu le calce. Cadrul narațiunii sugerează apropierea de urbea natală a scriitorului, fiind o reverberație a acesteia: „în cartierul unde locuia băieța?ul, străzile erau scurte. Dădeau una într-alta, se tăiau una pe alta. El ?tia numele străzilor, fiindcă îi aminteau locuri bătute în fiecare zi: râul, câmpul, bariera?(24). O astfel de reminiscență este ?i experiența războiului, pentru că, la doar ?apte ani, băieța?ul cunoa?te absența tatălui plecat pe front ?i îngrijorarea mamei. Oricât de simplă în esență, narațiunea transmite o încărcătură emoțională aparte, prin fragilitatea ?i inocența băieța?ului, anulate de a?teptarea apăsătoare sub impulsul căreia, alături de mamă, încearcă să caute o speranță în fiecare zgomot de tun auzit departe.
Catalizând traiectul biografic al lui Bălăiță, Lumea în două zile a imprimat nota dominantă în portretul scriitorului, acesta trecând drept un atent artizan al tehnicilor narative utilizate într-un edifiu epic pluridimensionat. Cu toate acestea, incursiunea în proza de început relevă o parte a imaginii scriitorului care, în baza exegezelor consacrate, este una fragmentară ?i inautentică, suprimând momente liminare, dar esențiale pentru ceea ce înseamnă traiectul literaturii sale. Volumul Călătoria, dincolo de oscilații ?i imputări, rămâne o etapă esențială în desăvâr?irea lui George Bălăiță ca scriitor, conținând in nuce profilul unei proze cu particularități inedite, care se concretizează în structuri epice explorând dimensiuni ale naturii umane.
Dacă în optica restrictivă a lui Nicolae Manolescu, ghidată de conformația inedită a romanului din 1975, celelalte volume, scrise înaintea acestuia, nu interesează decât sub aspect bibliografic, indicându-le caracterul bruionar prin utilizarea sintagmei exerciții de digitație literară, propunem un punct de vedere derivat dintr-o cercetare de tip monografic, demers cu tendințe exhaustive, concretizat în prezentarea cât mai coerentă a imaginii pe care opera lui George Bălăiță o are în ansamblul literaturii române. În logica unei asemenea abordări, avem în vedere analiza fiecărui volum semnat de George Bălăiță, evidențiindu-i particularitățile ?i dovedind că este o parte integrantă a unui laborator de creație cu vocația pluriperspectivei. O astfel de structură, preponderent descriptivă, dar dublată de o lucidă viziune critică, nu implică o supraevaluare a textelor, ci urmează scopul stabilit, demonstrând că profilul de romancier al scriitorului George Bălăiță este completat de un prealabil – a?a-zis – exercițiu al prozei scurte, care relevă preferința pentru registre narative cu accente diverse - ludice, ironice, confesive – subordonate ficționalului. Fără a avea pretenția de a gândi romane grandioase de la primele pagini scrise, George Bălăiță se dovede?te întâi de toate un ingenios ucenic al prozei scurte, pe care o practică cu preocuparea unui profesionist, atent la detaliile textuale. Debutează cu acest tip de proză – volumul Călătoria (1964) – ?i continuă, publicând cel de-al doilea volum – Conversând despre Ionescu(1966) - exersând arta prozei în texte reduse ca dimensiune, dar care se rețin prin substanța epicului concentrat pe fapte aparent banale, cu infiltrații de natură psihologică ?i cu subtile observații vădind capacitatea scriitorului de a surprinde amănuntul.
O abordare completă care prive?te literatura lui George Bălăiță nu poate omite primul volum oferit tiparului, în 1964, intitulat Călătoria ?i cuprinzândnouă texte: Culesul dintâi; Călătoria; Pragul; Într-o vară, gândurile; În a?teptare; Zăpezile rămân curate; Tatăl, băiatul ?i o zână de lut; Ploaia; Un om ?i lucrurile sale. Prefața elogioasă a volumului, semnată de Eugen Barbu, reprezintă o primă direcție de comprehensiune a unei proze plasată între reviviscență ?i cli?eu, în contextul istoric al regimului comunist limitativ. Intuind potențialul scriitorului, observațiile lui Barbu fac să transpară conturul unui tip de proză în care lirismul este voalat în aparenta banalitate a faptului mărunt. Mai precis, este subliniat faptul că „proza lui George Bălăiță ascunde un poet nedeclarat, un îndrăgostit de faptul mărunt, dar plin de lirism, un aspru pictor al naturii, dezvăluit rar, pregnant, în pasteluri sobre, delicate paradoxal, dar sugerând un peisaj dur, care presimte ?i acompaniază conflictele etice cele mai ascuțite?(2). Evident că înțelegem aprecierile lui Eugen Barbu în contextul menționat, dar nu putem neglija nici mențiunile care sondează magma epică a volumului, esențială rămânând observația conform căreia „ocolind proza seacă, George Bălăiță merge către o privire complexă a universului țărănesc din zilele noastre (din care nu lipsesc, desigur, mici bizarerii) sau către studiul minuțios al universului infantil, domeniu în care căderea într-o «copilărie substanțială» este absolut obligatorie pentru a nu rămâne la infantilismul epic?(3). O remarcă structurală, a?adar, dar care, analizată atent, include, prin plasarea lumii epice în zilele noastre, recte perioada regimul comunist, o trimitere subtilă la ceea ce numim poncifeale epocii.
Chiar dacă are inerente limitări ale începutului, volumul este o componentă, liminară, a literaturii lui Bălăiță. De altfel, autorul î?i asumă cu franchețe toate sincopele ?i oscilațiile, mărturisind că „oricum, toate erorile ?i confuziile din primele povestiri îmi aparțin în exclusivitate! Nu aveam un program estetic «personal», mi?carea literară a timpului, ea însă?i nu avea unul clar. Ceea ce se teoretiza era în general fals. «Moralmente» eram un om al timpului meu. Am vrut să fiu mereu un om al timpului, să epuizez toate experiențele cu putință. Am înțeles destul de târziu că, dacă literatura nu ia na?tere organic (?i cu specificul ei care omologhează realitatea, dar e altceva), din experiența trăită total, asimilată, ?i nu înghițită în silă, ?ansele ei scad considerabil… «Estetice?te» nu prea ?tiam ce vreau. Dar aveam instincte bune?(4). Nu este o încercare de a se discupla, ci o manieră de a începe călătoriaîn literatură pe un drum neanunțat de preocupările anterioare ?i pentru care cel mai bun ghid este talentul său, dar ?i lectura. Plăcerea cititului devine, a?adar, plăcerea scrisului, George Bălăiță înțelegând, peste ani, că tot ce rămâne din primele povestiri publicate este „[…] ideea că un tânăr talentat ?i sărac nu s-a temut să ia taurul de coarne. Chiar dacă a făcut-o ca somnambulul care habar nu are că merge pe creasta acoperi?ului?(5).
Resurecție receptării pe care o propunem în legătură cu acest volum înseamnă o revenire asupra textelor în afara opiniilor critice, fie ele juste sau mai puțin juste, fie obiective sau contextuale, deoarece singurele analize viabile pentru specificul operei lui Bălăiță sunt cele textuale concrete, nu cele care inventariază exegeze (evident, poate fi întreprins un atare demers, dar miza lui este alta!).În acest scop, vom supune analizei – în limitele prezentei abordări - câteva dintre textele incluse în volum, cu mențiunea că am optat pentru acele narațiuni mai puțin exploatate de exegeză. Astfel, Culesul dintâi, textul care deschide volumul, prezintă imaginea de ansamblu a unei comunități săte?ti, surprinse în momentul în care se împart roadele câmpului pe care toți îl munciseră (transparentă fiind referința la procesul comunist al colectivizării). Incipitul abrupt, intruziunea bruscă în lumea rurală atentă la mi?cările socotitorului Torică - devenit un centru al ei ?i care „adâncit în lucru, socotea, calcula cu tot ce avea la îndemână: frunte, sprâncene, buze, ochi, degete?(6) - dezvăluie bizareriile satului în plină metamorfoză. Chiar dacă tematica textului impune actanții, fiind prezentată o galerie de personaje puternic ancorate social, având schițe de portret fizic ?i moral din care detaliile tâ?nesc în fluxul narațiunii alcătuind veritabile insule descriptive, Bălăiță reu?e?te să eludeze un atare tipar, prin Florea Inu. Cu tendință meditativă, personajul pare a fi construit numai din gândurile sale de care se lasă absorbit ?i printre care „u?or, strecurat subțire, se ivi, nechemat, un gând vechi: încercase ?i altă dată s-o acopere, ?i nu izbutise. Ajuns acolo, îi era greu s-o facă. ?i se petrecu astfel, ca ?i atunci, ca de fiecare dată, abia acum văzu asta: îi veni în minte, întreagă, povestea fântânii, în care erau amestecate neamurile ?i pământul. Cu un fel de u?urare pe care el ?i-o dorea de mult, ?i crezu că a găsit-o acum, î?i spuse repede: «Am să curăț numaidecât fântâna, o adâncesc, o scot eu din morți!»?(7) Cu o complexitate recunoscută, simbolistica fântânii angrenează în înțelegerea textului semnificații profunde ?i ambivalente, întrucât planul lui Florea Inu de a reînvia izvorul se va transforma într-o suprimare a acestuia. Fântâna va fi acoperită de pământ negru ca ?i cum nici n-ar fi avut cândva apă, închizând în sine pove?ti ?i neamuri, adică un timp cu toate ale sale. Fără a fi o pasti?ă, scena fântânii este similară cu cea a salcâmului din Moromeții lui Preda, reiterând imaginea unui capitol existențial încheiatsub privirea omului care „[…]se miră ca de un cal cu coarne, fără noimă?(8). Dincolo de reprezentările ?ablonarde ale epocii, esențială rămâne dimensiunea structurală a textului în care narațiunea glisează, acaparând mai multe planuri narative, surprinzând simultan cadrul exterior – câmpul ?i masa amorfă de țărani nerăbdători să î?i primească roadele muncii, femeile curioase ?i copiii jucău?i - ?i interiorul personjelor, dezvăluind naturi fruste, dar nu mai puțin vibrante.
Titlul volumului – Călătoria – este ?i al unuia dintre texte, o narațiune marcată de Nona, copila devenită reprezentanta universului infantil, care a generat una dintre dimensiunile prozei lui George Bălăiță - dimensiunea ludică - (care excedează catalogarea fermă făcută de exegeză: literatură pentru copii). Copiii ?i umbrele lor alcătuiesc imaginea inaugurală a textului, un joc care oferă cadre duplicitare urmărite cu inocență de făpturile curioase ?i nerăbdătoare: „Jocul era ciudat: era vorba de umbrele pe care le aruncau făpturile scurte ale copiilor, de o batistă ?i un cântec legănat ?i de fuga oarbă a copiilor vii în jurul umbrelor, de fapt despre asta era vorba, fiindcă batista ?i cântecul nu însemnau mare lucru. Soarele îi ajuta: înainte de căderea lui potrivea ca nimeni altul umbrele pentru acest joc?(9). Curiozitatea Nonei este cea care va determina călătoria, una neobi?nuită, către undeva. Dacă benzinarul Lică Macea, cu mâini murdare de ulei ?i mirosind a benzină, nu înțelege dorința fetiței, Dospinescu, ?oferul unui camion, îi va arăta, până târziu,împrejurimile, motivând, cu nevinovăția unui copil, față de tatăl îngrijorat al Nonei, că linia dreaptă ?i ademenitoare a ?oselei este de vină: „- Stai, bre nea Fane, ce, parcă mata nu ?tii cum e ?oseaua asta? Dreaptă ?i fără capăt, te duce singură, zău a?a. Să vezi ora?ul din vârful pantei, ai ce vedea, nea Fane. Eu sunt vinovat, dacă-i vorba; lasă copilul?(10). De remarcat este aici, alături de singura imagine notabilă de la început, cea a jocului cu umbre, preferința pentru personaje cu o precisă apartenență socială, fiind asimilate facil ca oameni ai muncii.
În prozele din volumul Călătoria predomină personajele copii, caracterizate de o neobi?nuită dorință de a cunoa?te, de a explora cu inocența caracteristică vârstei. Asemenea Nonei, un băieța?, protagonistul textului Ploaia, va fi urmărit în încercările sale de a-?i descoperi universul. Primul obiect care îi atrage atenția este ceasul „?i acum întinse mâna - era un om care trebuia să înțeleagă totul - ?i, cu degetele făcute pentru apucat, voi să oprească mersul acela rotund, fără capăt. Dar întâlni în calea lui sticla rece, lunecoasă, prin care nu putea pătrunde. Să vezi cum sub ochii tăi se petrece minunea, să n-o ajungi, de?i te afli aproape, e un lucru greu de înțeles. Vreme lungă privi băieța?ul, ?i el nu ?tia că timpul curge, rotund, în jurul lui. Apoi râse, râs viguros, lipsit de grijă: omul nu e dator să creadă atunci când nu înțelege?(11). Este o formă a cunoa?terii plasată sub acela?i semn al curiozității infantile, dar care comportă o nevinovată gâlceavă cu timpul ?i curgerea lui, într-o înțelegere atât comică, cât ?i tragică. Micimea ființei care explorează lumea este stabilită prin raportare la uria?ele obiecte din jur, deasupra cărora stăvilarul imaculat este de neatins, pentru că, „bineînțeles, tavanul alb e prea departe, nu te poți gândi la el?(12). Traversând camera cu pa?i ?ovăielnici, „[…] căci e greu să ai sub talpă pământ rotund ?i să mergi bine, chiar când nu ?tii nimic de asta?(13), băieța?ul observă o altă (micro)lume, în apa verzuie a acvariului, doi pe?ti, dar experiența sa va culmina cu momentul în care va auzi sunetul ploii: „Asculta acum o muzică de la mari depărtări, care îl făcu să cerceteze odaia în toate colțurile: sub masă, sub pat, peste tot unde s-ar fi putut ascunde sunetele acelea moi, necunoscute, pline de taină, ele nu semănau cu nimic din ce auzise până acum. Dar muzica nu venea de nicăieri, sălă?luia înlăuntrul copilului, se plăsmuise o dată cu el; de unde să ?tie omul asta? El continuă să caute ceea ce nu era de găsit. După ce se întristă iară?i, râse; omul nu se putea înfrico?a de ce el însu?i nu văzuse. ?i atunci ploaia se înteți, încât băiatul îi văzu fuga zăludă, piezi?ă, prin fereastră. […] Alergă la u?ă. Odaia era mare în spatele lui. Toate mai mari ca el, neînsuflețite, nepăsătoare, îl lasă singur. ?i disprețuiesc lupta lui cu u?a. Clanța e sus ?i, iată, acum vine vremea omului. El ia un scaun. Îl urcă. Întâi în genunchi. Apoi în picioare. ?i acum e altul; clanța, fier prost, rece, nu mai are nici o putere. În odaie, băieța?ul va fi de-acum înainte stăpânul?(14). Dominând lucrurile reci ?i misterioase, dovedind că poate trece peste ele pentru a ajunge afară, copilul devine stăpânul camerei, al universului până acum necunoscut ?i imposibil. Întâlnirea cu stropii este o importantă izbândă avârstei, care relevă o candidă plăcere, pentru că ploaia era încă o parte din universul supus prin cunoa?tere: „Mergea acum prin ploaie, mers nepoticnit, călca prin băltoacele proaspete, printre picioarele ploii, mult mai sigur de el. Ridică ochii, îi coborî să vadă începutul ?i sfâr?itul ploii, dar nu le văzu. Frunzele pomilor erau vii, grele, ude, gardurile - negre, umflate, pietrele căpătaseră viață, florile cre?teau în fața lui; mare ?i minunată era lumea?(15). Bălăiță surprinde lumea prin ochii unui copil, capabil să înțeleagă bucuria lucrului mărunt, transfigurând prin inocență ?i prin prospețimea simțurilor, un lucru banal într-o minune a naturii. Mare ?i minunată, lumea i se oferă copilului, se lasă descoperită, satisfăcând apetența acestuia pentru cunoa?tere, numai că apariția mamei îi opre?te aventura, transformând, cu fireasca îngrijorare maternă, bucuria explorării într-un moment de panică. Ceea ce copilul trăise cu intensitate mama nu observă, gândindu-se doar că stropii reci ai ploii ar putea afecta micuța făptură. Plânsetul băieța?ului este înțeles de mamă ca un scâncet de durere, din cauza căruia acesta aruncă blesteme asupra ploii, convinsă că i-a făcut rău. În fond, plânsetul era unul de despărțire, dar pe care mama nu îl poate deslu?i. Personajul copil este expresia dorinței de a cunoa?te, de a explora universul, dar maniera în care este transpusă de Bălăiță atrage atenția prin acuratețea trăirilor redate, prin autenticitatea acestora, dovedind o capacitate imensă de a traduce sensibilitatea unei vârste caracterizate de gânduri fără formă, adică de inocență.
Substanțială este însă ?i proza Pragul, susținută de abile digresiuni ale sugestiei, pendulând între realitate ?i închipuirea fetei, personajul prin ochii căruia strada pustie este prezentată amănunțitcu bordurile tocite, cu ceasul mare care indica din inelul său de nichel că se apropia ora opt. Acțiunea este plasată vara, într-un mediu citadin, a cărui monotonie este spulberată de o figură masculină, capabilă să tulbure firea fetei, aceasta resimțind între gândurile salegoluri adânci. Schimbul de priviri insinuante dintre cei doi culminează cu finalul alegoric al textului care dovede?te transformarea subtilă a fetei într-o tânără capabilă de sentimente pentru un bărbat: „[…] porumbii albi ?i ro?cați se lăsară cu țipete de dragoste pe statuia din mijlocul bazinului. Fata întoarse capul ?i se privi în apă. Porumbii zburau. O fereastră se deschise la etajul al doilea. O femeie tânără se aplecă peste pervaz ?i rămase a?a. Fata tresări, parcă o cuno?tea. Iară?i se privi în apa bazinului. Când ridică ochii, femeia dispăruse, dar fereastra continua să fie deschisă. «Era o femeie tânără», î?i spuse fata, ?i deodată i se păru că ea stă în fereastră ?i prive?te piața. Se ridică. Ziua de vară ardea?(16). Este o prefacere lăuntrică expusă cu tenuitate în legătură cu care se justifică titlul textului: o metaforă a (trans)formării, delimitând existența tinerei de cea a fetei, un hotar între lumea ei mică pe care o vedea din patul de fată ?i lumea mare a străzii cu borduri tocite în aerul arzător al verii. Zăpezile rămân curate este un text care poate fi plasat în acela?i conxtext cu Pragul, urmărind, de data, aceasta un personaj masculin. Cadrul exterior îl constituie un eveniment nupțial transformat într-un spectacol al satului care, dincolo de dimensiunea etnografică, concentrează imaginea tânărului Viluță mărturisind unui prieten o experiență personală a cărei protagonistă fusese Păuna, o tânără femeie din comunitate: „- Tomo, măi Tomo, am văzut-o când se la, măi. Eu eram un plod atunci, ea nu se măritase cu acesta. Era o beznă mare, ?i am nimerit nu ?tiu cum, veneam din Cruci, în spatele casei ei. Are acolo un chiler, un ochi de geam care dă în grădină…?(17). În discuția celor doi sunt intercalate pasaje referitoare la nuntă, cele două planuri alternând mereu ?i culminând cu schimbul de priviri dintre Viluță ?i Păuna, care, la început, este acceptat de femeie, dar, în cele din urmă, o sperie, dându-?i seama că tânărul devenise bărbat. Păuna îi înțelege gândurile ?i i-o prezintă pe Valeria, sora miresei, dojenindu-l: „- Prostule, pe ea o a?tepți. Ce tot umbli după cai verzi? Se vede că e?ti necopt. Flăcăii trebuie să joace cu fetele?(18). Zăpezile rămân curate este o transparentă trimitere la puritate, păstrând mesaje subliminale. De altfel, pe parcursul narațiunii referile la zăpadă sunt relativ puține, aceasta accentuând cadrul festiv prilejuit de evenimentul nupțial trecut într-un plan secund pentru reliefarea unui incipient proces de maturizare, optând pentru un puternic joc al sugestiei în finalul căruia tânăra Valeria i se va înfăți?a lui Viluță „[…] cuprinsă între beznă ?i zăpadă?(19), acceptând rolul impus de Păuna. Subordonată unui anume climat cultural, narațiunea comportă inconvenientul de a reda un episod tributar epocii, astfel că o scenă - cea a zestrei - care valorificată în sine, ar fi putut trece drept una etnografică, este convertită într-un obicei nou ?i bun al colectivei.
Acelea?i resorturi sunt exploatate, cu o altă miză, ?i în textul Într-o vară, gândurile, unde este prezentată o scenă domestică ai cărei actanți sunt Aritina ?i soțul ei: femeia întindea rufele, iar bărbatul era, la gura ?opronului, căzut pe gânduri. Între cei doi există o stare conflictuală latentă, un diferend pe baza căruia autorul le sondează interiorul, descoperindu-l pe bărbat înrobit de gândurile sale ?i de nelini?tea crescândă în preajma femeii. De?i reprimă tot ceea ce simte, în cele din urmă, „[…] bărbatul se simți lipsit de puteri, rămase întins pe spate. ?inea ochii închi?i. La adăpostul pleoapelor vru să stea singur, î?i căuta în fel ?i chip lini?tea; ?i nu era de loc u?or. Se privea în oglindă, într-un fel de oglindă, ?i recunoscându-se pe el, vedea că nu-?i seamănă. Privea mereu, stăruitor: era întreg, dar lipsea ceva, cu neputință de găsit. Încercă să doarmă, ?i tocmai asta îl ținu treaz. Î?i dădu seama că lucrul ocolit până acum cu atâta grijă de el era de neînlăturat. Cu toate acestea, chemă, iară?i timpul în ajutor?(20). Deznădăjduit sub apăsarea suspiciunilor, bărbatului i se opune Aritina, stăpână pe sine, pentru că intuise gândurile soțului căruia îi urmăre?te fiecare mi?care. Femeia este pregătită să se apere, ?tie ce are soțul ei de spus, dar nu îl lasă să o facă, strigându-?i disculparea ?i aruncând întreaga vină asupra slăbiciunii bărbatului: „- Nu te mai uita, ce te uiți a?a, ce vrei, tu e?ti vinovat, fiindcă tu e?ti de vină…?(21). Frământările celor două personaje, gândurile reprimate ?i temerile se convertesc într-un abil joc prezumtiv, generând o tensiune psihologică între Aritina ?i soțul ei. Subiectul narațiunii este concentrat în jurul gândurilor, dar subtilele intervenții ale autorului care surprind mai multe unghiuri cu o neobi?nuită con?tiință a detaliului, conturează două paliere narative, alternând focalizarea cadrului extern al acțiunii cu interiorul personajelor. Sunt ecourile unui tip de proză cu accente reflexive, completate de amănunte aparent banale, toate condensateîntr-un cadru ficțional căruia îi imprimă autenticitate.
În a?teptare, o altă proză pe care o include volumul Călătoria, valorifică imaginea contrastantă a unui personaj copil – băieța?ul – imprimată din primele rânduri de replica auzită adesea de acesta: „Nu te mai uita a?a, cară-te, cu ochii ă?tia ai să dai de dracu?(22). Pe malul unei ape, cu un soare arzător deasupra, copilul „mu?că pripit coada pe?telui ?i o scuipă jos; retează la fel capul, apoi înghiți restul, fără să-l mestece aproape, cu ochii în iarba malului. Oasele erau moi, nu-i înțepau limba. Abia acum foamea năvăli din toate părțile. Carnea crudă întârzia în cerul gurii, era amăruie, caldă?(23). Este un resort al instinctualității contrabalansat de candoarea cu care copilul se joacă ulterior, potrivindu-?i pa?ii printre lespezile trotuarului în a?a fel încât să nu le calce. Cadrul narațiunii sugerează apropierea de urbea natală a scriitorului, fiind o reverberație a acesteia: „în cartierul unde locuia băieța?ul, străzile erau scurte. Dădeau una într-alta, se tăiau una pe alta. El ?tia numele străzilor, fiindcă îi aminteau locuri bătute în fiecare zi: râul, câmpul, bariera?(24). O astfel de reminiscență este ?i experiența războiului, pentru că, la doar ?apte ani, băieța?ul cunoa?te absența tatălui plecat pe front ?i îngrijorarea mamei. Oricât de simplă în esență, narațiunea transmite o încărcătură emoțională aparte, prin fragilitatea ?i inocența băieța?ului, anulate de a?teptarea apăsătoare sub impulsul căreia, alături de mamă, încearcă să caute o speranță în fiecare zgomot de tun auzit departe.
Catalizând traiectul biografic al lui Bălăiță, Lumea în două zile a imprimat nota dominantă în portretul scriitorului, acesta trecând drept un atent artizan al tehnicilor narative utilizate într-un edifiu epic pluridimensionat. Cu toate acestea, incursiunea în proza de început relevă o parte a imaginii scriitorului care, în baza exegezelor consacrate, este una fragmentară ?i inautentică, suprimând momente liminare, dar esențiale pentru ceea ce înseamnă traiectul literaturii sale. Volumul Călătoria, dincolo de oscilații ?i imputări, rămâne o etapă esențială în desăvâr?irea lui George Bălăiță ca scriitor, conținând in nuce profilul unei proze cu particularități inedite, care se concretizează în structuri epice explorând dimensiuni ale naturii umane.