FLOAREA REGINEI. trei timpi - alb, negru, roşu aprins

De fapt, erau chiar trei imagini. Trei cadre de un decupaj fin şi, totodată, limpede, pline ochi de sentimentul copleşitor de întreg. Trei momente, înveştmântate în nuanțe de străluciri diferite. La început, doar starea ce nu se asemăna cu nimic trăit de ea până atunci, cum se priviseră îndelung, se sorbiseră cu totul din ochi, când recunoscuse în adâncimea privirii lui aceeaşi vastitate pe care o simțea înlăuntrul ei, în dreptul inimii. Spațiul sacru al depărtării şi înălțimii, pe care nu-l luase niciodată în deşert. Recunoaşterea, regăsirea. O stare de libertate aproape sălbatică, de nesfârşit, de imponderabil, da, de independență dar şi de adâncă smerenie...sentimentul straniu că, deşi nici nu se atingeau măcar, aerul din jurul lor se electrizase, luminând sidefiu pătrunzător şi cald, iar trupurile lor de lumină se îmbrățişau, se împleteau, creşteau, pulsând incadescent unul din şi în celălalt, dansau înălțându-se împreună, tot mai sus, într-o recunoaştere îmbătătoare în plină sărbătoare a celuilalt. A eternei reflexii. Speculum. Oglindiri. Şi întregirea. În dansul sărutului peren al iubirii. Ochii lui neverosimil de albaştri, privirea senină şi plină de stăpânire de sine, nesfârşită şi temperată, hotărâtă dar tandră şi veselă, plină de zăvoaie, răsfrângându-se, desfăşurându-se în spirală în chiar inima ei... Acel moment amețitor al începutului, care-i dădea fiori prin tot corpul, clipa aceea unică din care țâşneau neîncetat, ca dintr-o magică fântână arteziană, într-un şuvoi de belşug, restul tuturor clipelor ce urmau, aveau să urmeze vreodată sau urmaseră înainte chiar să aibă loc, numai Dumnezeu ştie când. Doamne...ar fi plâns de fericire. La drept vorbind, chiar lăcrimase înlăuntru, cel puțin aşa simțise, de parcă structura osoasă a pieptului ei formase o boltă interioară şi de acolo îi picurau în inimă încetişor, abia simțit, unul câte unul, picături, lacrimi formate din valurile apelor ei adânci, preschimbate în vapori prin întâlnirea cu energia acelui nemaitâlnit albastru al ochilor lui, preschimbați în aburi, ca ceața fină abia perceptibilă ce se ridică desupra lacului nemişcat ce reflectă cerul. Pentru că, brusc, îi era limpede, de parcă ar fi ştiut dintotdeauna, că nu o femeie se întâlnise cu un bărbat, ci două ruguri de lumină ce se uneau tânjind împreună în sus, tot mai sus. Lacrimile urcară nici ea nu ştia cum din inimă până în cerul gurii, o altă boltă, şi din starea de ploaie hrănitoare a pieptului, sentimentul se prechimbă într-un gust dulce, de nectar. Apoi apa urcă şi mai sus, în chiar bolta minții ei, picurând alene în dreptul frunții stropi de lumină. Sunt bolta luminii tale, eşti ochiul sufletului meu, auzi ea răsunând într-însa cuvântul tăcerii dinlăntru, cuvântul care mântuie, ca cel care rosteşte auzindu-se pentru întâia oară. Dacă ar fi murit in acea clipa ar fi fost fericită. De fapt, într-un fel, ea murise atunci.
Şi în tot acest răstimp, se priviseră doar. Atât.
N-ar fi putut spune cât stătuseră aşa, câteva secunde, poate câteva minute, ore, sau poate, cine ştie, o viață de om, clipa, minutul sau ora era rotundă ca un spațiu circular cu nenumărate porți nestrăjuite, larg deschise şi fiecare ducea altundeva, deodată, în toate direcțiile, asemeni focului. Iar ei se aflau chiar înăuntru acestui cerc de taină cu toate porțile deschise, inundate de lumină.
Ea luase trandafirul pe care i-l dăruise şi, în drum spre casă, în metrou, îşi mângâiase fața, buzele, urechile ochii, părul, mâinile, fără să-i pese că ceilalți o priveau poate uimiți, intrigați poate, apoi, odată ajunsă acasă, continuase să se dezmierde, alintându-şi astfel înfiorată linia sânilor, a claviculelor, abdomenul, coapsele, fesele, palmele, tălpile, de parcă ar fi realizat pentru prima oară că are un corp fizic, real, dens, că există la propriu, că e femeie, frumusețe şi armonie. Îi venea să-şi mângâie mâinile, brațele, să îşi sărute genunchii, picioarele, să le mulțumească că o poartă oriunde o duc paşii, că o susțin în această descoperire a misterului ce nu poate fi descris. Întâlnirea cu marele necunoscut. Trecerea pragului. Atingerea catifelată a florii devenind una cu propria-i epidermă, floarea părându-i-se puntea ce o lega de El, o arunca în adâncimea acelui spațiu vast, strâns în densitatea bobului de muştar, în punctul din dreptul inimii. Saltul în abis. Nu-şi amintea să fi trăit vreodată ceva asemănător… luase apoi petalele şi le împrăştiase pe comodina acoperită cu un şal de culoarea vişinei răscoapte, nu înainte de a le fi mirosit şi gustat îndelung, rămase apoi aşa, fără să poată adormi multă vreme, într-o stare ce aducea cu rugăciunea.


   Albul începuturilor, neted, prefigurând genuni, formând din nimic lumi ce se roteau în cerc la nesfârşit. Clipa acea unică pe care aveau să se întipărească culorile tuturor timpilor ce urmau să se petreacă, formând o pictură. În felul ei unică, deşi mereu aceeaşi. Dar evenimentele îşi croiesc albia lor de taină, şi multe nenumărate fragmente, aparent fără nicio legătură se leagă dincolo de orice înțelegere. El - era de fapt prezent în pulsația venelor ei, mult înainte ca ea să fi ştiut că se născuse, şi avea să apară concret după ce s-au desfăcut şi împlinit prin ea liniile destinelor celor dinaintea ei. Îl iubea de fapt cu mult înainte să-l fi cunoscut. Îl iubise dintru începuturi.
Prima imagine începe cu o linie, o simplă linie, ca toate marile compoziții. Întreaga compoziție este deja acolo, prezentă în măreția ei unică, ca o țesătură imensă şi în acelaşi timp fină de lumină, dar se dezvăluie vederii doar odată cu aşternerea tuşelor de negru pe albul neîntinat al începutului.
E aşezat la picioarele Eroului Anonim. Îmbrăcat în culoarea ei preferată, într-o cămaşă violet închis, cu o stare de prestanță şi totodată de smerenie, care o cucereşte complet, el stă la picioarele Eroului Anonim. Doar aripile statuii înalță privirea admiratorului în elanul speranței. Firul înțelegerii, că toate îşi au rostul lor precis, adânc, înalt. O aşteaptă. Îşi sprijină capul în palma dreaptă, brațul şi-l odihneşte genunchi, razele soarelui îi luminează bolta frunții, apoi cade fină, în valuri peste el, desenând faldurile unei draperii de lumini şi umbre pe violetul cămăşii. E, curios, ca o statuie la picioarele unei statui... O aşteaptă, şi parcă n-ar aştepta nimic, pe nimeni, cumva, a sosit, e ajuns la un capăt de drum. E o stare de rotunjime în jurul tânărului bărbat, o înmărmurire în ea însăşi a clipei. O suspendare. Momentul aşa cum este el prefigurat, are ceva măreț, unic, anonim. Ei i se taie respirația de emoție. Parcă ar plonja în mister, şi toate se dezvăluie treptat, pe măsură ce evenimentele se desfăşoară ca o poveste, aparent oarecare. De fapt chiar şi tresărirea unui fir de iarbă învolbură lumi. O simplă adiere nu este doar o bătaie de vânt, este un sărut al firii. Şi ea, iată îşi vine în sfârşit în fire. În firea lucrurilor. Rostul lumii. Mystagogia. Inițierea în tainele inimii. Care ține totul şi toate laolaltă. Vino tu, cu tine toată ca să-ntruchipăm o roată. vino tu, fără de tine, ca să fiu cu mine mine... murmură ea ca pentru sine, în timp ce îl priveşte cu nesaț, ca însetatul apa vieții... Se gândeşte la ploaia primei întâlniri în cercul de prieteni, la picăturile dulci simțite pe cerul gurii, la cele picurându-mi alene stropi de lumină în dreptul frunții. La apa vieții şi a morții din poveştile populare citite în copilărie. N-a observat-o, e uşor absent, destins, înțelegător. Femeile frumoase se lasă aşteptate. Se mai desfată puțin privindu-l din penumbră. Scena are o eleganță limpede, fără de cusur, tulburătoare.
După ce primise telefonul în care o învita la plimbare chiar în acea seară, ea scosese un țipăt scurt de bucurie şi de plăcere şi, în marea încăpere în care se afla, nenumărate capete se întorseseră intrigate în direcția ei. Nimic nu-şi dorea mai mult, decât să se plimbe cu El pe sub castanii ce izbucniseră în floare, acea explozie în cercuri concentrice de alb cu roz şi multă lumină.
Se plimbă o vreme pe alei. Simte cum mirosul transpirației lui o învăluie ca o îmbrățişare. S-ar cuibări în clipă, pufos şi liniştit, dar când este cu adevărat fericită abia dacă îndrăzneşte să se mişte, să respire, să nu se spargă pe neaşteptate momentul, în toată splendoarea-i impecabilă, rotundă şi să se fisureze... Fericirea - o nemişcare totală, o înmărmurire trează în liniştea dilatată dinlăuntru. Ştie că el simte tot ce se petrece înlăuntrul ei şi asta o răvăşeşte. Apoi, se aşază pe un deal. De-ar lua-o în brațe, ca să o sărute cu sărutările gurii lui. Apoi, s-ar rostogoli râzând îmbrățişați de pe deal. Simplu şi spontan. Irezistibil. Privind apa, îi ascultă vocea, ascultă cât de înalt îşi doreşte cu adevărat să ajungă, ce dor de înălțimi are şi dacă el vrea să zboare, planând singur sau printr-o iubire. Vorbesc, ascultându-şi ecoul cuvintelor în suflete. Întotdeauna, am crezut că luna mai e cea mai frumoasă a anului, dar acum simt că luna iunie e la fel de magică, spune el cu un ton de admirație entuziastă, emoție înfrigurată, febrilitate. Admirându-i curbura elegantă a gâtului, punctul fin de întâlnire al claviculelor, bărbatul îi povesteşte tinerei femei de artele marțiale, de faptul că se controlează bine, poate chiar prea bine. Vorbesc de triburile africane, de dansul luptătorilor, de zbor, de animale. De câini. Se înserează încet. Ea priveşte apa. E fericită. De fapt, n-are cuvinte pentru ce simte. Ar trebui inventate. Bărbatul se ridică de pe bancă, scrutează în depărtare, de parcă ar căuta ceva. Mi se face arareori foame, dar acum e atât de plăcut. Mergem undeva să mâncăm împreună? o întreabă. Pe drum, ea îi vorbeşte de animalul ei de forță văzut la terapia cu vase tibetane. Vulturul. Zbura deasupra norilor, aerul curgea şi nu era decât o linişte puțin foşnită, acolo sus. Aer, libertate, spațiu. El, care a zburat atâția ani, o ascultă cu plăcere vădită. Această vâslire de aripi o poartă amândoi în suflet, e o bucurie a lor, împărtăşită. Un liant. El o ascultă atent, cu o tandrețe precaută, învăluitoare dar fermă. Atenție, acceptare, curiozitate. Totuşi, ea nu reuşeşte să-şi dea seama cât de mult o place şi asta o descumpăneşte. Întotdeauna simte cu atâta precizie, fără greş. Sau doar se teme să înțeleagă ceea ce ştie dintotdeauna.
La intrarea în reustaurant, e un afiş cu un pui de elefant. Simbolul belşugului. Zâmbesc. În încăpere, ea se mai destinde, îşi aranjează la toaletă părul, se priveşte pe îndelete, se găseşte cuceritoare. Când se reaşeză la masă, el zâmbeşte larg, ca cineva care ştie exact la ce s-a gândit ea cu nici un minut mai devreme.
Timpul se întinde ca o coardă, apoi se adună din nou ca un arc, se desface ca o floare. O floare de colț. Se strânge, se adună, se înfaşoară. Izbucneşte, se roteşte lent. La răstimpuri, se opreşte. Pentru ei doi, inundați în lumina strălucitoare a bucuriei. Trec aşa ore sau poate clipe, nu le mai ştie nimeni urma. La un moment dat, se crapă încet de ziuă. Într-un târziu, pornesc, el o conduce acasă. Pe străzi, e linişte, întregul oraş doarme, respiră asfaltul, moțăie arborii de pe marginea drumului, picotesc şi geamurile, toți sunt cufundați în vise. Doar ei doi înaintează tăcuți şi treji. Mersul lor e ca o respirație la unison. Este chiar o respirație comună. El este inspirația ce îi invadează femeii năvalnic plămânii, apoi se mistuie în toate fibrele ei, ea este expirația ce îl învăluie, apoi invers. El coboară ca un cilindru de sticlă odată cu aerul şi se desprinde ca într-o zbatere de aripi, odată cu expirația. Nimic, absolut nimic nu este ce pare, îşi spune ea simțind cum se dilată înlăuntrul ei tot mai amplu o stare de nemaintâlnită fericire. De bucurie şi libertate. De lumină. Cine i-ar vedea înaintând aşa, ar zări pesemne doar un bărbat înalt alături de o femeie zveltă, cu sânii ca doi pui de căprioară, mergând amândoi cufundați în tăcere. Când, de fapt, ei se respiră unul pe altul în cea mai profundă dăruire unul față de celălalt, într-o stare de totală trezie, de iubire, pentru care tăcerea este ca o rugă. Ca pecete pe sânul tau mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brățară. Ca pe o țară. Ca pe un spațiu vast, fără hotar al lumii.
Brusc, ea simte cum în tăcerea profundă dintre doi paşi se regăseşte cu o certitudine cum n-a trăit niciodată, şi în acel moment al vidului, în fracțiunea de secundă aflată între pasul făcut şi cel imediat următor ei sunt cu adevărat. În starea de cădere liberă dintre cele două clipe. Acolo sunt ei întru totul. Căci toate se petrec şi altundeva. Mereu mai adevărat. Iar acolo ei sunt plenitudine. Planând, liberi, copleşitori de frumoşi şi de împliniți.
Ajunşi în fața casei, la despărțire, frunțile li se ating uşor. Un scurtcircuit fin le traversează trupurile.
Nu s-a întâmplat nimic între ei şi cu toate acestea s-a petrecut totul.
El izbucnind în floare în toată ființa ei. Crin mirositor din vale.
A doua zi dimineață, ea se trezeşte cu o stare de împlinire împrăştiată în toate celulele, de parcă ar fi făcut toată noaptea dragoste. El este prezent peste tot înlăuntrul ei. Iubire, iubire, iubire. Pleacă la lucru surâzând cu palmele cu părul, cu tălpile, cu pielea, şi ei doi se revarsă împreună în lume ca o binecuvântare.


A doua imagine. Tuşa finală, dacă toate ar fi lineare. Dar cine poate înțelege rostul tuturor celor ce se petrec din punctul în care se află? Ar fi necesară o distanțare, punctul de vedere al vulturului. Deci negrul. O tabără de creație, vara. Ea oferă ca ofrandă ceea ce simte față de el Creatorului. Mai mult de atât nu ştie ce să facă. Sau poate vrea doar să simplice, în loc să amplifice. De fapt încearcă din răsputeri să renunțe la el. I se pare... măreț, generos, când, de fapt, doar că a obosit să mai spere. Au trecut doi ani, de când s-au plimbat pe aleile cu castani înfloriți. De la noaptea aceea magică de vară, când nu s-a întâmplat nimic între ei şi când, de fapt, s-a petrecut totul. De când ea nu mai este, e doar un noi în fiecare celulă a ei. O stare uneori de totală împlinire, alteori o acută, dureroasă lipsă.
Dar, iată abia iese din cort şi el este acolo! Nu ştie de unde a apărut aşa, deodată. Sunt în munți, cea mai apropiată localitate este la mai bine de două ore. A răsărit ca din pământ, înalt, semeț ca şi copacii din juru-i. Parcă ar fi un alt copac. Îmbrăcat în alb, camaşa aproape că străluceşte pe el, se decupează aproape halucinant pe albastrul neverosimil al cerului, pe care norii curg suav, ca apa, în lumina puternică ce inundă totul. În spatele lui pe fundal verdele pădurii crud, ca un măr necopt şi rumen. Pare a fi din altă lume, aproape că o doare să-l privească. Părul blond i se revarsă în valuri pe umeri. E incandescent. Un rug. Aidoma unui arhanghel. Prelung, ca picturile lui El Greco, unde forma, culorile se mulează pe intensitatea vâlvătăii interne. Ardoare şi foc incandescent. Corpurile - ruguri de lumină. Tocmai a renunțat la el, când iată-l, a apărut din senin, plin de seninătate. Prezența lui o tulbură adânc, profund, învolburat. La prânz mănâncă unul aproape de celălalt, dar nu vorbesc, nu au, la drept vorbind, ce să-şi spună. Ea îi dedică cu ardoare mocnită tăcerea ei întreagă, îl învăluie în ea, îl mângâie cu toate cuvintele pe care nu i le adresează, pe care nu şi le mai ştie nici ea. E ca o scrisoare nedeschisă. O colecție de scrisori divine, o scară de cuvinte ce urcă până în ceruri. Se simte plină ochi de prezența lui. Sunt vasul prezenței tale, îşi spune.
Seara e sărbătoare. Ea se distanțează fără voia ei. Devine dans. Se preschimbă în tam-tamul de digeridoo care trezeşte tropăind lumea din temelii şi o scutură, o răstoarnă râzând aproape înfricoşător, bezna care înghite apoi redă forme lucruri, nume, linia de demarcație unde lumina îmbrățişează genunea. Timpul care înghite tot, toate la un loc. Noaptea primeşte
într-ânsa atotcuprinzător, germinal lumea. Speranțe, aşteptări, ofranda ei, sunt înghițite laolaltă de întunericul scânteietor, o stare de gestație febrilă fără de care zorile n-ar mai fi sărbătoare. Încetează toate. Nox obscura tenebrosa. Noaptea sufletului.
A doua zi, când se trezeşte, el este demult plecat, făcând-o să se întrebe dacă a fost cu adevărat acolo. Sau a fost doar un vis al unei nopți de vară.
Dar încă înainte de petrecere, cei de la grupul de artă le-au pregătit o surpriză în aer liber, la lumina câtorva lumânări aprinse ici-colo şi ca să ajungă la locul micului spectacol, se lasă ghidați cu ochii închişi prin pădure, ținându-se de mână. Coloana se desface în două şi ea ajunge chiar în spatele lui. Îl ține de mâna stângă, înaintează cu ochii închişi fără un cuvânt, într-o tăcere tandră ca o îmbrățişare, frunzele foşnesc sub paşii lor uimiți, miroase a pământ reavăn, a rădăcini, a viață. E o stare de limpezime, de vedere în toată această nevedere. Ea simte cu o certitudine aproape dureroasă că l-ar urma oriunde, ar ajunge să ştie doar următorul pas, de fapt nici pe acela, ar ajunge să îl cunoască doar el, l-ar urma cu bucurie, cu o încredere pe care o trăieşte pentru prima oară în acest mister atotcuprinzător.


Multă vreme, au existat doar aceste două culori. Alb şi Negru. Cei doi călăreți ai luminii şi tenebrelor. Surul şi Murgul. Zăpada şi funiginea. Apoi pe neaşteptate, după Bobotează a apărut a treia culoare. Al treilea timp. Timpul intermediar.
Boboteaza a prins-o pe alte meleaguri. Plecase la Viena pentru câteva zile unde au invitat-o la o sărbătoare ortodoxă, printr-o prietenă, care lucra ca profesoară la şcoala grecească. Invitația i-a plăcut numaidecât. Scufundarea lui Isus în ape. În alte condiții se aruncă crucea în mare şi bărbații mai voinici sar în valuri să o găsească. Nefiind mare şi neputându-se arunca crucea în Dunăre, liturghia s-a ținut de pe o corabie de unde mai apoi s-au sfințit apele. Totul avea iz de inițiere, ca un teatru magic în care părea că şi prin ea trece o voință mai înaltă şi mai limpede răsfrângând imagini concise şi limpezi în învolburarea mişcată, legănată a valurilor. Un vas nu foarte mare, plin până la refuz de lume. Greci. Ambasadori, mitropoliți, preoți. Copii, bunici, părinți. Femei, bărbați. Oameni. Foială, agitație, zumzet. În aer se amestecă mirosul a prea multor parfumuri, câteva lumânări ard smerite într-un colț. Apoi vasul porneşte şi un cor mixt începe să psalmodieze de răsună întreaga lume de vocile lor însetate. Se revarsă, curge în valuri în toate direcțiile, țâşneşte în sus. Corabia se opreşte, preoții fac semnul crucii înspre marele fluviu, să fie limpede ca apa Iordanului în care a fost botezat Hristos, apoi aduc o mică colivie din care au eliberat un porumbel alb. Ce s-a înălțat liber în înalt, deasupra apelor sfințite şi, numaidecât peste sufletele celor prezenți s-a pogorât o stare de nemaiîntâlnită sfințenie. În clipa când porumbelul a țâşnit în sus burnița monotonă care ținea de ore în şir s-a oprit ca din senin, de fapt toate s-au oprit locului: curgerea timpului, curgerea apelor, spirala galaxiilor, toate. În văzduhul inimii ei au început să curgă încet lacrimi mari, nevăzute, de bucurie. Acel plânset mut dinlauntru era chiar muzica, contrapartea psalmilor din jur. Muzica sufletului. Un fel de hohot mut, interior. Atingerea aceea a celor două lumi, ca două cercuri.
I remember I was moving in you, and the holy dove was moving too and everything that we do was Halleluia răsună înlăntrul ei cântecul lui Leonard Cohen. Aleluia.
După acea purificare prin sfințirea apei dulci şi încet curgătoare a Dunării, avea ea să înțeleagă că era şi avea să rămână limpede, preacurată, aşa cum fusese dintru începuturi. Şi că în tot acest răstimp, cât aşteptase ca el să vină înspre ea, el la rândul său făcuse acelaşi lucru, dar cu totul altfel, aşteptase cu răbdare să vină ea înspre el. Să se întâlnească pe cale, undeva, la mijloc de drum.
Între apele sfinte ale ființei şi abisul inimii.


Toate au început cu o simplă linie. Cu trandafirul cu care m-ai trezit. Linia ondulatorie a petalelor stârnindu-mă, strigându-mă. Floarea reginei. Crinul din câmpie din valea florilor. O linie, o culoare. Ochii tăi, bolta înstelată din mine. Bolta luminii tale. Şi apoi a continuat cu o altă zi, aparent ruptă de toate acestea, plină ochi de o linişte adâncă, în care se auzea doar tic-tacul imperturbabil, profund al unui ceas de bucătărie, într-o casă de țară. Ticăitul avea ceva adânc, stăruitor. Ațipisem pe neobservate, un somn fugar de după-amiază, prelingându-mă în propria adâncime, de fapt un fel de semi-trezie stranie, ca atunci când treci granița, fără să plonjezi în somn, rămânând cumva suspendat între două lumi. Acolo în acea stare intermediară am simțit cum străbunii mei, bunici, bunice, femei, bărbați, copii, născuți şi nenăscuți, dar mai ales femei, respirau şi se odihneau prin mine, odată cu mine, prin toți porii, prin toate celulele, prin genele mele... în acel somn aşadar ne adânceam noi toți, cu toate, cu toții, nenumărați, în această profundă de inspirare comună, sau mai precis de adâncire, adâncime, fără pronume personale şi munții mi se intipăreau în ființă ca o electrocardiogramă, respiram văile, curgeam la vale cu apele reci şi repezi, îmi citeam linia palmei în drumul ce şerpuia printre dealuri – un contur limpede şi lung, ca un drum prăfuit de țară. Le-am mulțumit şi m-am plecat înaintea celor ce au fost cu recunostiință şi respect, redându-le tot ceea ce le aparținea, păstrând doar cele cu care ştiam că erau alipite destinului meu. Reintrasem în matca firii. Atunci linia sau liniile şterse ale multor vieți s-au reconturat apoi au dispărut pe neobservate. Respiro şi respirația aceea comună, a noastră a tuturor, pe linia feminină se transformă pe neobservate într-o îngânare la început abia auzită, şuierată, gâfâită apoi într-un cântec limpede. Venea de dincolo de mine, de noi toți, dindărătul, ori poate dinaintea turoror acestor detalii frânte, dintr-o imagine cu mult mai vastă, mai încăpătoare. Era chiar vocea de dincolo de Timp. Însuma totul: respirație, o şoaptă, un sunet, un țipăt, o îngânare gâfâită, inspirare, geamăt, expirare. Cântec. Ritm.
Muzica lumilor. Sunetul mut şi totodată vibrant al celor se sunt cu adevărat.
Acustica sacră.
În acea respirare cântată, în acel cântec respirat, în ritmul existenței ce amintea de o sincopă am înțeles că am avut deja multe nume, şi nenumărate chipuri, că m-au cinstit la Babilon şi m-au venerat sub numele de Arditi, mi-au ridicat temple m-au numit uneori Quazeqotl, alteori Innana, Basmet, Ishtar, ori Tara verde, m-au slăvit la poalele munților, şi pe malul mărilor, în catacombe şi peşteri, în temple şi în natură. Am ştiut că purtam întipărite în mine toate numele, fețele, calitățile, frumusețea şi magicul tuturor femeilor care au existat vreodată. Eu, cea care nu aveam doar un singur nume şi nici doar un unic chip, am recunoscut culorile clipelor ce se prelingeau alene în spațiu într-un vârtej luminos. Albul fiecărui început în dans senzual cu negrul învăluitor al capetelor de drum ce reîncep mereu, altminteri, altundeva. Dansul preschimbării albului în negru, şi apoi al negrului în alb. Banda lui Moebius. Şi atunci, chiar atunci sau doar atunci, a apărut din senin a treia culoare.
Momentul anunțat prin sfințirea apelor, pregătit prin acel somn de după-amiază ca să se împlinească prin timpul dinaintea întâmplărilor descrise, ca şi când le-ar fi urmat. Sau poate s-ar fi petrecut între timp. Roşul intermediar. Roşul voluptuos al frumuseții, grației, dorinței. Roşul iubirii, prin care întreaga compoziție a căpătat consistență, noimă. Calea iubirii.

E vară, iulie. O după-amiază toridă. M-au invitat la trainingul psihologic al limitelor propriilor reprezentări. Sunt jocuri frumoase, adânci, cât şi cum percep din noi ceilalți, unde ne sunt limitele şi unde ieşim din zona de comfort. N-am nici un chef să merg, cu toate acestea simt că trebuie să merg. Mă îmbrac alene, cu gesturi aproape leneşe în rochia pe care am cumpărat-o cu o zi înainte. O rochie scurtă, vaporoasă de vară, roşie, cu mult violet, şi o idee de verde. Mi se pare senzuală, şi în timp ce o iau pe mine îmi spun în gând că mi-aş dori de mii de ori mai mult să mă întâlnesc cu tine în această rochie decât să participe la vreun workshop. Aşa, fără sutien, cu dantela violetă care îmi scoate în evidență linia curbată a sânilor ce tânjesc după atingerea ta. Uşor absentă, îmi pune cerceii roşii, puțin ruj şi plec. Când intru în sală, spre marea mea uimire, eşti acolo. Ştiu că prezența ta are legătură cu mine. O simt cu toți porii. Aş scoate un țipăt scurt de plăcere, dar mă abțin.
Te privesc. Te sărut cu ochii. Te mângâi cu privirea. Cu inima. Cu vântul. Cuvântul. Te-aş mângâia cu sânii, atingând linia fină a omoplaților cu sfârcurile, cu părul, cu buzele, aş reconstitui harta spatelui tău cu palmele, oprindu-mă la bifurcații ca pelerinii smeriți căzuți pe gânduri încotro să pornească mai departe… mi-aş revărsa părul lung peste ochii tăi acum închişi, peste picioarele tale..
Tu te întorci lent, mă priveşti prelung, apoi mă îmbrățişezi fără un cuvânt. Un jet de foc țâşneşte din pieptul tău ca o fântână de lumină şi mă inundă. Şi la fiecare pulsație a inimii tale în mine izbucnesc universuri, luni şi sori, fiecare bătaie a inimii creează înlăuntrul meu spații nesfârşite. Creează timp, distanță. Creează Lumea. Lumi. Universuri.
Fiecare clipă e o mică moarte, dar moartea cu tine este copleşitoare, pentru că se preschimbă în viață, iubire. Un jet de foc mă străbate cu nemaipomenită repeziciune până în creştetul capului. Frunțile ni se ating şi totul e o explozie de lumină. Cercul luminii.
Lumină şi tăcere. Împreună, dincolo chiar de tăcere.

Ai venit înspre mine ca un mire, în dansul eternei îmbrățişări, dansul ce leagă cântecul îngânat mult înainte să ne fi întâlnit, cu muzica magică a creației. Noi, iubite, iubire, suflet de lumină, suntem înainte de cele ce sunt, şi după toate cele. N-am fost niciodată unul fără de celălalt. Suntem misterul inițial şi cel ultim, cercul perfect al miracolului iubirii prin care scriem, rescriem, creăm împreună modelul lumii întregii, al celor ce există.

Ridică-te deasupra bulgărilor de țărână, cu focul tău mistuitor, înalță-te deasupra tuturor şoaptelor ce s-au adunat în fluidele tale dulci şi nesfârşite, şi lasă-le să se reverse în oceanul nesfârşit al luminii ultime, în albul stralucitor, unic al splendorii divine, mi-ai şoptit atunci îmbrățişându-mă tandru, iar eu Te-am urmat fără un cuvânt.