Poezii

interzis

într-o zi
eu şi ai mei am hotărât
să ne retragem în pod
acolo am dat şi de bunica
s-a închis aici
încă după al Doilea Război Mondial
îi e frică de
ce-ar putea să facă
în podul ăsta a trăit şi a murit
tot neamul meu
întreaga noastră viață e aici sus
într-o cutie
nu am deschis-o niciodată
m-am obişnuit să-mi spun că e interzis
aşa pot să cred orice despre ai mei
dacă mi-ar spune că
i-au pus o puşcă în brațe lui mamaie
şi au trimis-o pe front
că mustața aia a lui tata
e din zilele lui de glorie ca general
că mama plânge nopțile
pentru atâția soldați care-au murit
fără să ştie nici ei de ce
i-aş crede
dacă mi-ar spune că eu m-am născut
în tranşee
că ningea cu fulgi cenuşii
şi se-auzeau tunurile-n depărtare
i-aş crede
m-am îndrăgostit
de o alternativă a noastră
dar să spunem că bunica s-ar trezi
dintr-un somn lung şi fără vise
şi-ar veni la mine în toiul nopții
dacă mi-ar şopti cu glasul ei plescăit
că bunicu’ străbunicu’ şi toți înaintea lui
au fost şi au murit în război
c-ar fi o tradiție în familie
dar că tata nu
el ştie de război doar din carte
dacă mi-ar zice că mama plânge
pentru că asta a făcut atâtea nopți
şi nu mai poate altfel
că eu m-am născut aici în pod
chiar în colțul ăsta
şi că ea nu-şi mai aminteşte nimic
din ce s-a întâmplat atunci
c-ar fi fost un război
c-ar fi fost tata cu mustața lui de general
aş acuza-o că s-a uitat în cutie


gol

nimeni nu ştie că uneori plâng
mi-e dor de cămilele
care fluierau pe malul mării
când se întuneca
se întorceau în mare
George n-a mai ajuns niciodată la capătul lumii
tot din cauza lor
parada doamnelor şchioape pe tocuri
a rămas şi ea undeva
rătăcind pe plaja albă
am mâinile ca două pungi găurite
nu mai sunt fețe întipărite pe zid
nimeni nu mai plânge noaptea
costumele goale nu mai merg pe stradă
nu mai sunt țigări stinse în paharele de coniac


EA

ea nu era ca noi restul
nu avea mulți prieteni
nu era nici frumoasă
nu avea nimic de spus

decât atunci când vorbea despre Mihai
pe care am ajuns toți
cu timpul
să îl urâm
Mihai cel care nu strânge niciodată după el
şi-şi lasă şosetele murdare prin toate colțurile casei
e împotriva oricărei forme de efort
mai bine nu mănâncă
dacă trebuie să-şi gătească singur
nu suportă firele de păr de pe hainele oamenilor
are auz selectiv
şi un mers apăsat strâmb
adoarme în fiecare seară la 9 la acelaşi film
îşi pocneşte degetele obsesiv
Mihai avea mereu în buzunar un baton de cereale şi un telefon descărcat
îl uitau părinții la grădiniță când era mic
colecționa pietre şi cuie dintr-un şantier
şi dormea cu ele sub pernă
Mihai nu era niciodată acolo
după ce noi toți ne-am revenit din şocul de a-l fi cunoscut
am început să-l uităm
ea a rămas tot cu gândul la el
Mihai e plecat acum
nu am mai auzit de el de ani
şi ea l-a uitat apoi
fără să vrea
într-o duminică dimineață la cafea
a rămas doar cu un morman de şosete murdare
cheală că aşa i-ar fi plăcut lui
şi singură
c-un încărcător mereu în buzunar pe care nu ştia de ce-l cară după ea
încă spunea mereu
când mergea pe stradă
ține-mă bine de mână
că dacă pic
mi se strică toată ziua


nu mai vine Oana ?

mă înec
se întâmplă de câțiva ani
spunea Oana cu o voce gravă
zice că nu vreau să ascult
că mi-e frică să recunosc că poate am murit
cred că am doar urechile înfundate
şi ochii mă ustură de la apa sărată
din cauza asta nu văd bine ce se întâmplă
şi totuşi îmi place aşa
e linişte
Oana vine câteodată în vizită
şi eu o rog să-mi spună câteva minciuni
cât prepar ceaiul
mă concentez să-mi aud inima cum bate
dar nu mai reuşesc
mă sperii şi atunci o aştept pe Oana să vină
să-mi spună minciuni despre cum trăiesc undeva la țară
cum am un câine căruia nu i-am dat nume încă
şi cum petrec ore întregi întinsă pe duşumea
şi Oana îmi vorbeşte despre cealaltă persoană
care nu s-a înecat acum câțiva ani
a sosit ziarul
scrie că am murit