Laureați ai Concursului Național de Poezie Porni Luceafărul, ediția a XXXIV, Botoşani, iunie 2015
Marina Andreescu
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
PRIMUL POEM/ TO DO LIST
Trebuie să-mi cumpăr întruna chestii colorate,
asta mă face să zâmbesc,
trebuie să butonez cât mai mult telefonul, să navighez,
asta mă face să nu mă mai simt singur
trebuie să-mi vopsesc părul, unghiile şi fața,
în felul ăsta sunt mai puțin transparent,
trebuie să te privesc chiorâş, să râd de tine şi să te disprețuiesc
asta mă face să mă cred puternic şi cool,
trebuie să fac dragoste zilnic, să alerg măcar 2 kilometri,
asta îmi dă încredere în ideea că totul e infinit
trebuie să privesc ştiri cu oameni care mor – crime, accidente, sinucideri -
asta mă face să fiu fericit că sunt aici şi scriu,
trebuie să întârzii mereu la întâlniri,
în felul ăsta mă mint mai uşor că timpul nu are importanță,
trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,
doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie de plastic.
DESPRE OAMENI ŞI BĂNCI
(ultima) plimbare
Muzica izbită de ziduri
distorsionând tăcerea
în care mergeam –
şine ale unei linii de tren părăsite.
Între noi
zăpada murdară,
fericirea mereu promisă şi urme
ale altor trecători.
Despre oameni şi bănci
Banca pe care noi stăteam are acum
un picior lipsă. Lângă ea
copii mănâncă semințe şi râd
de colegul lor gras.
Într-o vreme
pe bancă a locuit un boschetar
înconjurat de o familie de câini
şi de multe sacoşe.
Uneori dimineața
soarele răsărea din părul lui ciufulit.
Când a plecat
boschetarul a luat cu el
înfăşurat într-o pungă de rafie
piciorul de fier – amintire.
Aş putea
să asemăn istoria băncii cu a mea,
să te sun şi să-ți spun despre asta,
dar tu ți-ai schimbat deja
adresa şi numărul de telefon.
În fiecare luni
Toți bărbații care trec luni seara prin ceață
seamănă cu tine,
toate maşinile mai vechi de 10 ani ar putea fi conduse
de mâinile tale
pe care obişnuiam să le aşez peste ale mele
şi tu râdeai, îmi spuneai
uite, eşti încă un copil,
după care începeau lucruri pe care doar adulții le fac.
Din oricare automat din fața oricărui magazin
ți-ai putea bea cafeaua,
ai putea flirta cu vânzătoarea
şi singurătatea s-ar ridica deasupra ta odată cu aburul
din paharul de carton
apoi totul ar reveni la normal,
poate un telefon de la iubita de weekend,
femeia care îşi împodobeşte
în fiecare vineri oraşul, aşteptându-te,
femeia care îşi îmbrățişează 4 nopți pe săptămână
jumătatea goală de pat
şi totuşi singura femeie despre care mi-ai povestit vreodată.
Toți bărbații care trec pe lângă mine luni seara
îmi zâmbesc din coliviile lor de ceață,
aproape nici nu observ asta
pentru că eu merg cu apăsarea celei care ştie
că strada asta pe care vei trece şi tu
e singurul lucru
pe care-l mai avem în comun.
De undeva de jos iarba pare prea înaltă
Tu stai pe un scaun albastru în tramvaiul 8,
aluneci ca de obicei spre cartierul Ferentari
acolo unde un câine alb cu pete negre
aşteaptă aproape de scara blocului nehotărât -
sunteți prieteni sau nu?
să te muşte? să latre? -
Azi nu ți-ai mai pus fular
(ăla gri de la mine, lână 100%
luat de la C&A),
porți o geacă subțire, gânduri transparente,
încerci să reconstitui primăvara,
ramuri de cireşi japonezi înflorite,
şi adolescenții cu saketeboard-uri
care desenează aleile din Herăstrău.
În tramvai miroase a roți încinse,
asta îți aminteşte de aurolacii de ieri care duhneau
şi-mi scrii un mesaj care mi se pare genial:
“Azi a fost cald şi oamenii străzii au rămas jos.
Ei tund cu dinții firele de iarbă
să nu se înalțe prea mult.”
Inevitabil despre omul cu pălărie
Omul cu pălărie trece ca un mister
pe bulevardul aproape pustiu,
pe bulevardul aproape infinit
omul cu pălărie trece fără grabă,
picioarele lui par să nu atingă asfaltul
poate că e purtat doar de zâmbetul lui ironic,
agățat de acel zâmbet ca de un balon care promite
lumi interesante fără o destinație precisă,
omul cu pălărie străbate oraşul,
trece ca o întrebare retorică prin mințile noastre,
omul cu pălărie
luminează străzile ca un drumeț incendiar,
omul cu pălărie
aduce puțin cu vasco da gama,
aminteşte întrucâtva de copacul-animal,
omul cu pălărie
poate că nici nu există sub borurile largi,
dar trecerea lui într-o joi seară
schimbă universul.
Pe strada Braşov se ascultă Queen
Puțin la stânga, ceva mai mult la dreapta,
cumva paşii s-au desprins de el
strada a devenit o pistă de bowling pe care te rostogoleşti,
te rostogoleşti până când fruntea se înfige în gard
cu zgomotul unui măr foarte copt
crăpat de cuțit: un pârâit sec.
?i se făcu horă în jur
(doar că nu se țineau de mâini)
se puneau diagnostice/întrebări retorice
până când unul - geacă de piele ?i ?apcă ro?ie - a zis
să sunăm la salvare, ăsta moare aici
pentru că sângele începuse să picure
?i părea că o să formeze un mic pârâu
(capul era un bulgăre de zăpadă ro?ie
peste care trecuse primăvara
cu aburii ei ?i îl dezgheța)
S-au fumat multe țigări lângă el, la câțiva pa?i,
apoi tot mai departe, pe celălalt trotuar,
în alte cartiere / s-a băut bere,
s-a scuipat cu scârbă pe trotuar,
s-au dat telefoane, s-a spus
da, un mo? căzut beat pe trotuar
nu se mai potolesc ă?tia ies toată ziua pe străzi
?i nici măcar
nu-?i iau îngerii păzitori cu ei.
După 40 de minute sirena ambulanței, medicii
în salopetele lor de astronauți
?i pentru câteva secunde tragicul se instala
pe fețele tuturor, păreau
ni?te politicieni cărora li se va lua interviu
?tiind că următorul punct pe agendă era
revenirea la normal:
o injecție, perfuzia ?i el deschidea ochii.
Alături paramedicii vorbind despre cote ?i pariuri sportive
omul cu geacă de piele spărgea semințe, zicea la telefonul mobil
atâta zgomot pentru nimic
apoi cuvintele spital, analize, rutină, tomografie
ca ni?te coji scuipate printre dinți.
Dintr-o ma?ină parcată pe trotuar
dat tare în boxe I’m the invisible man cântată de Queen.
În ochii lipsiți de amintiri se lasă înserarea
?i odată cu ea indiferența
peste ora?.
În poemul ăsta e vorba de altfel de răni
?i va veni la tine copilul cu puiul de câine în sân
lacrimile lui înghețate îți vor zgâria venele
de ce ți-a? da bani, peste o vreme
vei înfige cuțitul în mine
îmi vei viola sora vei vinde
droguri ?i arme copiilor mei
peste câțiva ani vei incendia ma?ini, îți vei aprinde țigara
din sufletele carbonizate ale du?manilor
mă prive?ti
cu ochii vicleni ai sărăciei
ai hainele rupte, obrajii murdari
striveşti între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor
a?a cum ai stâlci în bătaie alți copii
în praful unei banale amiezi
?i ceri tot ceri bani
câte o mie o mie o mie
refren obsesiv
tranca-tranca tramvaiul ascute
milostenia sufletului meu o transformă
în mii de pumnale
mai bine coboară acum
până nu până nu până nu...
Trebuie să-mi cumpăr întruna chestii colorate,
asta mă face să zâmbesc,
trebuie să butonez cât mai mult telefonul, să navighez,
asta mă face să nu mă mai simt singur
trebuie să-mi vopsesc părul, unghiile şi fața,
în felul ăsta sunt mai puțin transparent,
trebuie să te privesc chiorâş, să râd de tine şi să te disprețuiesc
asta mă face să mă cred puternic şi cool,
trebuie să fac dragoste zilnic, să alerg măcar 2 kilometri,
asta îmi dă încredere în ideea că totul e infinit
trebuie să privesc ştiri cu oameni care mor – crime, accidente, sinucideri -
asta mă face să fiu fericit că sunt aici şi scriu,
trebuie să întârzii mereu la întâlniri,
în felul ăsta mă mint mai uşor că timpul nu are importanță,
trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,
doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie de plastic.
DESPRE OAMENI ŞI BĂNCI
(ultima) plimbare
Muzica izbită de ziduri
distorsionând tăcerea
în care mergeam –
şine ale unei linii de tren părăsite.
Între noi
zăpada murdară,
fericirea mereu promisă şi urme
ale altor trecători.
Despre oameni şi bănci
Banca pe care noi stăteam are acum
un picior lipsă. Lângă ea
copii mănâncă semințe şi râd
de colegul lor gras.
Într-o vreme
pe bancă a locuit un boschetar
înconjurat de o familie de câini
şi de multe sacoşe.
Uneori dimineața
soarele răsărea din părul lui ciufulit.
Când a plecat
boschetarul a luat cu el
înfăşurat într-o pungă de rafie
piciorul de fier – amintire.
Aş putea
să asemăn istoria băncii cu a mea,
să te sun şi să-ți spun despre asta,
dar tu ți-ai schimbat deja
adresa şi numărul de telefon.
În fiecare luni
Toți bărbații care trec luni seara prin ceață
seamănă cu tine,
toate maşinile mai vechi de 10 ani ar putea fi conduse
de mâinile tale
pe care obişnuiam să le aşez peste ale mele
şi tu râdeai, îmi spuneai
uite, eşti încă un copil,
după care începeau lucruri pe care doar adulții le fac.
Din oricare automat din fața oricărui magazin
ți-ai putea bea cafeaua,
ai putea flirta cu vânzătoarea
şi singurătatea s-ar ridica deasupra ta odată cu aburul
din paharul de carton
apoi totul ar reveni la normal,
poate un telefon de la iubita de weekend,
femeia care îşi împodobeşte
în fiecare vineri oraşul, aşteptându-te,
femeia care îşi îmbrățişează 4 nopți pe săptămână
jumătatea goală de pat
şi totuşi singura femeie despre care mi-ai povestit vreodată.
Toți bărbații care trec pe lângă mine luni seara
îmi zâmbesc din coliviile lor de ceață,
aproape nici nu observ asta
pentru că eu merg cu apăsarea celei care ştie
că strada asta pe care vei trece şi tu
e singurul lucru
pe care-l mai avem în comun.
De undeva de jos iarba pare prea înaltă
Tu stai pe un scaun albastru în tramvaiul 8,
aluneci ca de obicei spre cartierul Ferentari
acolo unde un câine alb cu pete negre
aşteaptă aproape de scara blocului nehotărât -
sunteți prieteni sau nu?
să te muşte? să latre? -
Azi nu ți-ai mai pus fular
(ăla gri de la mine, lână 100%
luat de la C&A),
porți o geacă subțire, gânduri transparente,
încerci să reconstitui primăvara,
ramuri de cireşi japonezi înflorite,
şi adolescenții cu saketeboard-uri
care desenează aleile din Herăstrău.
În tramvai miroase a roți încinse,
asta îți aminteşte de aurolacii de ieri care duhneau
şi-mi scrii un mesaj care mi se pare genial:
“Azi a fost cald şi oamenii străzii au rămas jos.
Ei tund cu dinții firele de iarbă
să nu se înalțe prea mult.”
Inevitabil despre omul cu pălărie
Omul cu pălărie trece ca un mister
pe bulevardul aproape pustiu,
pe bulevardul aproape infinit
omul cu pălărie trece fără grabă,
picioarele lui par să nu atingă asfaltul
poate că e purtat doar de zâmbetul lui ironic,
agățat de acel zâmbet ca de un balon care promite
lumi interesante fără o destinație precisă,
omul cu pălărie străbate oraşul,
trece ca o întrebare retorică prin mințile noastre,
omul cu pălărie
luminează străzile ca un drumeț incendiar,
omul cu pălărie
aduce puțin cu vasco da gama,
aminteşte întrucâtva de copacul-animal,
omul cu pălărie
poate că nici nu există sub borurile largi,
dar trecerea lui într-o joi seară
schimbă universul.
Pe strada Braşov se ascultă Queen
Puțin la stânga, ceva mai mult la dreapta,
cumva paşii s-au desprins de el
strada a devenit o pistă de bowling pe care te rostogoleşti,
te rostogoleşti până când fruntea se înfige în gard
cu zgomotul unui măr foarte copt
crăpat de cuțit: un pârâit sec.
?i se făcu horă în jur
(doar că nu se țineau de mâini)
se puneau diagnostice/întrebări retorice
până când unul - geacă de piele ?i ?apcă ro?ie - a zis
să sunăm la salvare, ăsta moare aici
pentru că sângele începuse să picure
?i părea că o să formeze un mic pârâu
(capul era un bulgăre de zăpadă ro?ie
peste care trecuse primăvara
cu aburii ei ?i îl dezgheța)
S-au fumat multe țigări lângă el, la câțiva pa?i,
apoi tot mai departe, pe celălalt trotuar,
în alte cartiere / s-a băut bere,
s-a scuipat cu scârbă pe trotuar,
s-au dat telefoane, s-a spus
da, un mo? căzut beat pe trotuar
nu se mai potolesc ă?tia ies toată ziua pe străzi
?i nici măcar
nu-?i iau îngerii păzitori cu ei.
După 40 de minute sirena ambulanței, medicii
în salopetele lor de astronauți
?i pentru câteva secunde tragicul se instala
pe fețele tuturor, păreau
ni?te politicieni cărora li se va lua interviu
?tiind că următorul punct pe agendă era
revenirea la normal:
o injecție, perfuzia ?i el deschidea ochii.
Alături paramedicii vorbind despre cote ?i pariuri sportive
omul cu geacă de piele spărgea semințe, zicea la telefonul mobil
atâta zgomot pentru nimic
apoi cuvintele spital, analize, rutină, tomografie
ca ni?te coji scuipate printre dinți.
Dintr-o ma?ină parcată pe trotuar
dat tare în boxe I’m the invisible man cântată de Queen.
În ochii lipsiți de amintiri se lasă înserarea
?i odată cu ea indiferența
peste ora?.
În poemul ăsta e vorba de altfel de răni
?i va veni la tine copilul cu puiul de câine în sân
lacrimile lui înghețate îți vor zgâria venele
de ce ți-a? da bani, peste o vreme
vei înfige cuțitul în mine
îmi vei viola sora vei vinde
droguri ?i arme copiilor mei
peste câțiva ani vei incendia ma?ini, îți vei aprinde țigara
din sufletele carbonizate ale du?manilor
mă prive?ti
cu ochii vicleni ai sărăciei
ai hainele rupte, obrajii murdari
striveşti între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor
a?a cum ai stâlci în bătaie alți copii
în praful unei banale amiezi
?i ceri tot ceri bani
câte o mie o mie o mie
refren obsesiv
tranca-tranca tramvaiul ascute
milostenia sufletului meu o transformă
în mii de pumnale
mai bine coboară acum
până nu până nu până nu...