Cartea care "sminteşte". Reflecții pe marginea statutului literaturii

Se prea poate ca singura funcție a literaturii capabilă să supraviețuiască atât modernității, cât ?i îndepărtării cititorului de carte să fie aceea de a crea emoții. Cu alte cuvinte, nu e deloc nerealist să ne imaginăm că oamenii viitorului vor citi cu un unic ?i exclusiv scop: acela de a trăi, sub influența cărții, emoții ?i stări. Când vor dori să fie informați, oamenii viitorului vor prefera televiziunea sau internetul, dacă se vor transportați în lumi exotice, pline de aventuri sau mistere, în universuri unde conspirațiile cele mai puțin plauzibile ?i intrigile cele mai fanteziste fac legea, aceia?i oameni ai viitorului se vor întoarce, poate, către cinematografie sau ce altceva s-o mai fi inventând după ea; în orice caz, se vor întoarce către imagine. Imaginea transpune privitorul mai lesne către lumi la care el nu are acces; e o teleportare instantanee, mai vie, mai directă decât cea pe care o poate oferi literatura. Dacă vor prefera stări extatice, neverbalizate, transe hipnotice, oamenii viitorului se vor opri la muzică. Cât despre nevoia de a-ți îmbogăți vocabularul, de a fi capabil să articulezi cu cât mai mare exactitate ceea ce gânde?ti sau simți, nevoie împlinită cu succes prin lectură, e greu de crezut că ea va mai exista. Omul viitorului nu va mai dispune, probabil, de timpul necesar elaborării unor enunțuri sofisticate, subtile. În limbă va funcționa ceea ce Andrei Cornea nume?te „legea lenei” (Cuvintelnic fără frontiere, Bucure?ti, Editura Humanitas, 2013); limbajul comun se va scutura de arborescențe, tinzând către pragmatism ?i funcționalitate; va fi, adică, „eficient”. Or, a fi „eficient”, când e vorba de ?tiințele umaniste, echivalează cu un perfect non-sens.
?i atunci, literaturii nu îi mai rămâne decât o singură funcție majoră pe care nu cred s-o poată suplini cu succes sau, mai degrabă, în acela?i fel, niciuna dintre rivalele ei de azi sau de mâine. Sigur că la emoții poți ajunge pe diferite căi. Toate artele sunt capabile să o ofere. Însă, literatura are aici un avantaj. Ea stabile?te o relație unu la unu între text ?i cititor, o relație nemediată. Nici măcar scriitorul nu mai are ceva de spus, odată ce-?i va fi trimis cartea către lume, a?a cum magistral demonstrează Umberto Eco (Opera deschisă). În vreme ce muzica, pictura, dansul, sculptura, cinematografia, baletul etc. depind, pentru a fi pe deplin „întregi”, de medii fizice care să le ajute să se exprime, medii a căror alterare duce iremediabil la alterarea sau diminuarea efectului, literatura nu are nevoie de efecte speciale. Un concert la care un instrumentist important are o zi mai proastă, o proiecție cinematografică ce nu beneficiază de lumini ?i sunet de bună calitate, un tablou ținut vreme îndelungată într-un mediu nepropice, toate privează consumatorul de artă de trăirea experienței artistice depline. Cu literatura, lucrurile par a fi ceva mai simple. La masa lui de lucru, scriitorul se mi?că liber între ficțiunile sale, cititorul dă paginile, una după alta, în aceea?i singurătate interioară căreia nu-i trebuie nimic altceva exterior. Sigur, îți poți rătăci cartea în tren sau poți vărsa cafeaua pe câteva dintre pagini, dar nu reprezintă o problemă a-ți procura un alt exemplar…
Important rămâne că, dintre toate artele, literatura pare a fi singura capabilă să se desfă?oare independent de capriciile mediului exterior; are, deci, un grad mai mare de autonomie. Apoi, în vreme ce artele celelalte pot fi ?i chiar sunt, adesea, expuse unui public larg care le apreciază simultan, ficțiunea e eminamente destinată unei relații exclusiviste. Nu poți expune cărțile publicului decât dacă vrei să le prezinți ca obiecte, dacă, deci, vrei să le încarci cu o dimensiune istorică, altfel, ele se citesc prin săvâr?irea unui act individual. Există, desigur, lecturi publice, însă ele sunt mai degrabă modul de a trezi un interes, o operațiune de marketing cultural ?i nu un act de a livra integral un produs artistic. Eminamente, a citi o carte e o acțiune privată. Apoi, literatura mai beneficiază ?i de o anume flexibilitate. Te poți plimba cu textele după tine fără să depinzi de existența curentului electric sau de bateria laptopului…
Cât prive?te emoțiile stârnite de o ficțiune, aici, omul viitorului nu poate modifica nimic. Intrinsec speciei noastre, dacă nu cumva tuturor speciilor, este nevoia de a ne simți „vii”. Este arhetipală suferința ființelor nemuritoare provocată tocmai de incapacitatea de a simți ceva. Mai toate cărțile cu ?i despre vampiri, atât de populare astăzi printre adolescenți, au cel puțin un personaj, un nemuritor, care suferă din această pricină: nu mai are chef să fie nemuritor pentru că, dacă nu e capabil să simtă, e ca ?i cum nu ar exista. La noi, aceasta e ?i suferința Luceafărului lui Eminescu. Mitul ne spune, deci, că nemurirea vine cu un mare dezavantaj, în vreme ce condiția de muritor are asociată, ca o compensație pentru toate neajunsurile de a trebui să mori, capacitatea de a trăi sentimente. Or, în acest domeniu, viitorul nu poate schimba nimic. Omul va dori să fie capabil să-?i trăiască emoțiile, să se simtă, adică, viu, atâta vreme cât el va exista ca specie.
?i acum, înapoi la literatură… Sigur că pare puțin a reduce literatura la o ma?inărie de produs emoții. Dacă doar asta va rămâne din literatură în viitor, poate suna sumbru… Pare o degradare, o simplificare, o viziune reducționistă… În definitiv, poeziile patriotice ale secolului XIX, cu rudimentare mijloace artistice, au produs ?i produc încă emoții, textele patetice despre pove?ti de dragoste marca Sandra Brown sau Danielle Steel sunt vinovate pentru o mare cantitate de lacrimi ?i suspine induse cititorilor din diferite colțuri ale planetei… Există, deci, emoții ?i emoții… Nu, însă, asta mi se pare esențial. Ceea ce cred că e, într-adevăr, important e că în interiorul rațiunii de a fi a literaturii se ascunde ceva care o va ajuta să supraviețuiască unui viitor care i se arată ostil.
Există, în spațiul românesc, o prejudecată profundă legată de carte. În anumite medii tradiționale, cartea „sminte?te”. E bine să fii om cu carte, dar nu tocmai bine să stai toată ziua cu nasul în cărți. Asta te îndepărtează de realitate, te face, uneori, greu frecventabil, te extrage din viața socială, te însingurează, te alienează. Poate părea că o astfel de concepție e apanajul vremurilor trecute. Nu cred să fie a?a. Din timpurile când Biblia era citită doar de preoți, de teama ca nu cumva, citind-o singuri, credincio?ii să capete tot felul de idei, a rămas până azi concepția că cititul îți poate da idei periculoase, te poate transforma, te poate deforma într-un mod periculos. Mai sunt unii care cred că a citi înseamnă a te lăsa contaminat de idei ?i sentimente care te alterează într-un fel sau altul. Or, nu cred deloc să fie a?a. Iată ?i argumentele. 1. O carte care treze?te emoții nu face altceva decât să lucreze cu ceva care oricum, exista, ca potențial, în interiorul cititorului. Nu cărțile a?ază emoții în sufletele oamenilor, ele doar ajută la formularea lor mai apăsată; cartea, cu alte cuvinte, scoate la suprafață ceea ce exista deja, latent, în straturile de adâncime ale ființei umane. Există, cu siguranță, ?i cărți care au schimbat lumea… care au recalibrat societăți, care au creat idei ?i paradigme. Numai că ele au făcut-o pe parcursul unor întregi generații. Exemplul cel mai la îndemână este Enciclopedia ilumini?tilor francezi. Într-o relație, însă, individuală, redusă în timp la durata unei existențe umane, emoțiile create de cărți limpezesc, luminează, lămuresc sau trezesc dubii care erau deja acolo în momentul lecturii, numai că îngropate undeva în adânc. E destul de greu de crezut că te poate deprima până la sinucidere Suferințele tânărului Werther, a lui Goethe, dacă viața ta sentimentală ?i amoroasă e echilibrată, fericită, lini?tită. E greu de crezut că te poate răscoli până, din nou, la sinucidere, Cioran ?i scrierile sale dacă nu exista deja în tine, anterior, un dezechilibru, o predispoziție, un ceva latent…
Cât despre „sminteala” produsă de cărți, evident că e ceva acolo, doar că nu „sminteală”. Omul care ?tie nu poate fi la fel cu cel care nu ?tie, omul care cunoa?te nu mai poate fi acela?i ca el însu?i de dinainte de a cunoa?te. Evident că, privit din afară, cel care cite?te poate părea „smintit” celui care n-o face sau o face mai puțin. In realitatea, e vorba doar de faptul că primul e… diferit, a?a cum diferit te face orice act de cunoa?tere. El te transformă ?i te apropie de cel care, în Mitul Pe?terii, al lui Platon, se reîntoarce în pe?teră, după ce a luat cuno?tință de bogăția lumii din afară. Apoi, 2. Dacă pornim de la premisa că cititul în exces contaminează, alienează, „înnebune?te”, atunci, pe cale de consecință, lumea de dinainte de apariția ?i generalizarea scrisului ?i a cititului trebuie să fi arătat cu mult mai bine decât cea de azi. Omul de dinainte de apariția ?i generalizarea scrisului ?i cititului trebuie să fi fost mult mai bine alcătuit, mult mai echilibrat… A?a să fie?! E o întrebare retorică la care au răspuns istoricii atât de bine, încât nu mai e nevoie să insistăm. Există o legătură indestructibilă între libertate ?i actul lecturii. Omul începe să aibă premisele libertății abia în momentul în care are el singur, fără mijlocitor, acces la texte, la idei, la emoții. Nu mai vine cineva din afară care să medieze între el ?i idee, între el ?i emoție.
A?adar, de?i pare puțin a reduce literatura la un catalizator al unor emoții, cred că, departe de a fi o decădere a statutului ei, acest proces înseamnă, de fapt, fără a generaliza, reducerea literaturii la esențial, la ceea ce ea poate face ?i poate face bine, indiferent de cum îi va arăta viitorul.
De partea cealaltă, acest imaginat ?i imprevizibil viitor pare a pune o problemă delicată scriitorului însu?i: cum se va adapta el sau, mai ales, dacă trebuie sau nu să se adapteze la ceva?! De?i pare a fi o problemă gravă, cred că e, totu?i, una falsă. Iată de ce: cărțile bune nu au a se teme de viitorul lor tocmai pentru că ele se adresează unor curiozități interioare, unor nedumeriri existențiale imuabile. Ele rezistă tocmai pentru că sunt atemporale, nu numai prin limbaj, prin măiestria alcătuirii sau prin profunzimea personajelor, ci ?i prin natura problemelor ?i emoțiilor pe care le discută. A?adar, pentru scriitor, de la începutul existenței literaturii, nu s-a schimbat nimic fundamental din punctul acesta de vedere. El a trebuit, trebuie ?i va trebui să privească omul ?i problemele lui în dimensiunea lor ontologică. Dacă va reu?i să facă asta în mod credibil, nu are a se teme de convulsiile, redefinirile, rea?ezările, reordonările pe care le va aduce cu sine viitorul.