ARGUMENT

Ca ieri fuse şi se duse acel 1975, când mai toate librăriile țării etalau în vitrinele lor,
de la Constanța la Satu Mare şi de la Timişoara la Suceava, un volum copertat sobruatră
gător, cu titlul La umbra cărților în floare, semnat de Cornel Ungureanu. Primul,
dintr-un lanț de apariții editoriale, 23 până în prezent dacă am numărat bine, fiecare
dintre ele apreciat mult şi bine de critici dar şi de cititorul „obişnuit”, asta mai încoace
funcție şi de cât a permis “circulația” cărții, falimentară pentru destule prestigii
antedecembriste.
Nu e cazul autorului în discuție. Abstras, palid şi tăcut ca un sobol –, aşa îmi apăru
criticul când l-am întâlnit –, ca unul lucrând în interiorul unui program susținut de un
talent enorm şi de un travaliu pe măsură, branşat la subterana şi cotloanele
literaturii/culturii, acolo unde pulsează, ne lasă Ungureanu să-nțelegem, adevăratul ei
Centru.
Încă, să mai tatonăm un pic: abstras, spuneam, vag epifanic, tăcut ca un sobol, aşa-mi
apare autorul Istoriei secrete…
Văd în enunțul ăsta, pus să bată la ochi, reflexul unei adecvări creator-operă încă din
titlu, fără reproş.
Cât despre editorul Muşina, seriozitatea („elitismul”) programului său aulic nu mai e
un secret pentru nimeni.
Atât cât îi cunosc, puțin, de la distanța necesară reverenței –, cred, ba sunt chiar sigur,
că nici autorul, nici editorul nu şi-au propus o strategie a succesului mediatic în ce
priveşte opul de față. Unul l-a scris, celălalt l-a tipărit – şi cam atât. Tandemul autoreditor
a mizat pe încărcătura, cu titlu cu tot, incitant-electrizantă a produsului – şi le-a
fost, celor doi, destul. Lasă-i să se lumineze care cum le-o veni rândul, fiecare cu şocul
său hermeneutic, şi-or fi zis, lansând cartea din mână. Nu discut aici difuzarea, ca la noi,
a volumului. Cine a ajuns să-l citească a vorbit-scris despre el – din câte mi-am dat
seama, ca urmăritor al acestei teme –, rapid, dintr-un impuls ca şi spontan. Exemplarul
meu a trecut de voie-de nevoie, după ce l-am parcurs cu lungi delicii exaltate prin viu
grai, prin alte trei febrile mâini de lector, ale căror notații la cald, le aveți desfăşurate în
paginile ce urmează. Ceilalți respondenți, majoritatea adică, presupun că s-au descurcat
cu intrarea în posesie a opului cum a dat Dumnezeu. Dumnezeu şi bunul Muşina.
Dincolo de impactul aleatoriu al cărții, de subiectivitatea pregnantă a unghiurilor
abordării, de diversitatea cheilor la lectură etc., etc., se impune, întru totul remarcabilă
cred, unitatea de ton – entuziasmul mai mult sau mai puțin disimulat, surdinizat – a/al
impresiilor colectate la capătul firului. Muzica aceasta, a vocilor critice care interpretează
la urma urmei aceeaşi partitură, fiecare la instrumentul său, în odaia sa de lucru, mi se
pare, pusă în pagină, cu un cuvânt pe care l-am mai folosit, dar care spune cam totul
despre cartea în discuție: delicioasă. Vi-o propun, în inefabila-i etalare nudă, cu toată
încrederea.
Celor ce au intrat în “orchestrarea” de față le mulțumesc şi pe această cale. Celor ce
ar fi vrut să intre, dar nu au făcut-o din motive mai degrabă “tehnice”, le mulțumesc nu
mai puțin.
La ora când „facem” din Istoria… lui Cornel Ungureanu eveniment, destule
publicații cu apariție favorizată îi vor fi dedicat, chiar i-au dedicat, cronici şi cometarii.
Ba, cea mai pe fază, Observator cultural, cu aplicata sa promptitudine, i-a acordat şi un
valoros premiu. În Viața Românească au apărut fragmente din volum (în numerele 3-4,
5, 6-7/2007), dar şi o cronică de întâmpinare, în numărul 3-4/2008, semnată de cronicarul
VR „specializat” în literatura bănățeano-europeană, dna Grațiela Benga. Cele ce urmează,
ecouri simpatetice – „impresii rapide” (Ion Pop) sau „pre-lecturi” (Irina Petraş) – țin de
o coerență orişicât firească a programului redacțional ce sperăm (ne propunem) să
funcționeze şi în cazul altor apariții editoriale datorate unor colaboratori prestigioşi ai
revistei.
MARIAN DRĂGHICI