Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
Din nou despre Bacovia
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Optînd pentru Bacovia precum pentru un “subiect perpetuu”, Constantin Călin a săvîrşit mai întîi un maraton exegetic pe traseele operei poetului, în două volume, Dosarul Bacovia, I, Eseuri despre om şi epocă (1999) şi Dosarul Bacovia, II, O descriere a operei (2004). Dar a simțit nevoia de-a relua drumul străbătut, de astădată în pas domol, spre a-şi opri privirea asupra unor detalii, unor posibile asocieri, unor tangențe ori interferențe care i-au scăpat inițial: „Plimbîndu-mă pe îndelete, procedez ca Bacovia: «cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu». Acestea, fiind de mai multă vreme zilnice, s-au adunat sute”. Rezultă, aşa cum precizează d-sa, un Bacovia en miettes , care scoate la iveală şi o anume afinitate a criticului Constantin Călin cu modalitatea lirică. Mai întîi atracția pentru spontaneitatea pe care o favorizează fragmentul: „Sînt un autor de «zigzaguri», ins liber, curios”. Apoi o seducție pe care admite că o exercită asupră-i acea mult sugestivă aproximație a culorii care este verlainiana nuanță. „Prețuiesc fermitatea, dar şi mai mult iubesc nuanțele, fără de care adevărurile ar fi incomplete”. Pentru a urma un prudent dubiu de sine: „Vrînd să lărgesc orizontul fiecărui aspect, le-am căutat unde m-am priceput, nu ştiu însă dacă întotdeauna în locurile cele mai adecvate”. În fapt, eminentul exeget e foarte supravegheat, căutînd mai întîi lucrurile „temeinice”, riguros documentabile, asupra cărora aplică interpretări ce, fără a impieta asupra obiectivității lor, îi îngăduie un soi de contemplare analitică. Nu înainte ca subiectul să fie bine fixat în balamalele contextului.
Drept care nu e omisă, ci, din contra, tratată cu insistență încadrarea lui Bacovia în şirul antecesorilor şi succesorilor săi. Se putea oare ca atît de macedonskianul bard să fie şi eminescian? „Bacovia e un Eminescu fără «probleme albastre» (expresia citată e dintr-o pagină de Lovinescu), metafizice. Un Eminescu împovărat de amintiri dureroase, cu fruntea în pămînt. De altminteri, din «poetul național», el simte mai mult «Trecut-au anii…» şi «Pe aceeaşi ulicioară». Pe aceasta din urmă o «rescrie» în «Toamnă» (Clavirile plîng în oraş) şi citează din ea, sub formă de proză în «Dintr-un text comun»”. Deosebirea dintre Alecsandri, „cel «veşnic tînăr şi ferice»”, şi Eminescu, „cel «Veşnic tînăr şi neferice»”, potrivit cuvintelor lui Iorga, se potriveşte ca o mănuşă inclusiv deosebirii dintre Alecsandri şi Bacovia. Raportul acestuia cu autorul Romanțelor pentru mai tîrziu ar fi următorul: „Monotonia lui Bacovia înseamnă profunzime, iar diversitatea lui Minulescu evanescență”. Cu autorul Parodiilor vesele şi triste, lucrurile stau ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea: „În Topîrceanu e Bacovia; în Bacovia nu e Topîrceanu”. Înaintaşii lui Bacovia sînt uneori ca şi invizibili: „Bacovia trebuie căutat nu numai în cei mari, ci şi în cei mici de dinaintea sa: Stavri, Cişman şi alții”. O „analogie” mai… excentrică s-ar stabili nu mai puțin decît cu Enăchiță Văcărescu, care „mărturiseşte că a alcătuit Istorie a prea puternicilor înpărați othomani, pentru că, exilat la Nicopole, era lipsit «dă toate trecerile dă vreme cele veselitoare dă suflet, şi afundatu în valul întristărilor»”. Dar şi I. L. Caragiale răspunde la apel, îndeosebi prin „interesul pentru iarmaroc, un pretext (folosit şi de Verlaine şi Cehov) pentru a înfățişa un crîmpei din haosul uman, carnavalul, atmosfera confuză, veselia exuberantă şi, fatalmente, căderea în monotonie”. Dar şi apropierea de Cioran e notificată: „Apropo de definiții, se poate spune, cred, şi aşa: Bacovia e un Cioran înainte de Cioran, unul mai puțin demonstrativ, cu apoftegme sentimentale, care observă mult, dar formulează rar: adevăruri, nu paradoxuri”. Ca şi o înrudire de fundal afectiv cu Ionesco: „Ca şi autorul Rinocerilor, autorul Plumbului a înțeles, în întregul lor dramatism, ce înseamnă «limită», ce înseamnă «abis», ce înseamnă «amețeală» existențială”. Mai puțin previzibil e paragraful în care poetul apare ca un debitor al altor autori mai vechi ori contemporani ai săi: „Bacovia n-a fost – cum probabil se crede – impermeabil la literatura contemporanilor săi. N-a fost numai donator, ci şi receptor. Vreau să spun că a luat şi el de la alții, «a împrumutat». E drept, nu prea multe, totuşi aspectul n-ar trebui trecut cu vederea. De pildă, acea imagine întîlnită într-o evocare de Dora Adam (Aurel Savela) - , a oglinzii care răsfrînge pianul ce pare un catafalc - , cronologic anterioară «Poemei în oglindă». O cercetare detaliată va evidenția (peste ce a amintit I. M. Raşcu) destule «reminiscențe» din Al. Macedonski, A. Vlahuță, Ion Păun-Pincio, Ştefan Petică, Şt. O. Iosif (cele mai multe), D. Iacobescu, Mihai Codreanu etc. Sau din diverşi prozatori”. Pentru ca observațiile să nu capete cumva un aer ireverențios, Constantin Călin adaugă deîndată: „Dar după depistări e necesar să se sublinieze că gradul de asimilare e atît de mare, încît par singurele alegeri potrivite; inevitabile!”.
Odată vălul istoriei literare ridicat, Constantin Călin se dedică unor considerații asupra naturii morale a obiectului d-sale. Avem a face cu un set de radiografii caracterologice, care pe de-o parte confirmă figura deja în largă circulație a unui introspectiv, a unui abulic, a unui inadaptat absolut, pe de alta aduc cîteva accente insolite. Curiozitatea scormonitoare a cercetătorului nu se mulțumeşte a susține ceea ce se ştie, năzuind la stabilirea unor atribute ale imaginii bacoviene chiar de pe versantul opus. Iată mai întîi, accentuată ca fiind definitorie, conduita unui tip oprimat de inaderența la mediu, care-şi află consolarea în adoptarea automatismului birocratic ori şcolăresc: „Cînd transcrie (am sub priviri manuscrisul de la Cluj), Bacovia nu dă impresia de om degajat, ci de om încordat, care, din teama de a nu greşi, devine hipercorect. Să fie, oare, la mijloc prudențele de copist ministerial sau vechea teamă a şcolarului?” Dintr-o hipertrofie a spaimei de lume apare inhibiția scriptică, dar aceasta duce la o calitate estetică: „Un avantaj neaşteptat: sterilitatea îl opreşte pe Bacovia de a se ocupa cu bagatele”. Cu toate că nu e ocolită nici ipoteza unor obnubilări de conştiință care ar fi intervenit ca atare în text: „Nu cred că toate obscuritățile din poezia şi proza lui Bacovia sînt calculate estetic. Unele țin de impasurile gîndirii sale, care în anumite momente se împiedică, se înnoadă şi se blochează. Ori ajunge la concluzia că e inutil să continue…”. Etica bacoviană are parte de o apologie: „«Ce calitate apreciezi cel mai mult la Bacovia?», m-a întrebat pe neaşteptate. Incapacitatea lui de a urî şi de a se răzbuna. Comparat cu al marilor săi contemporani, scrisul său conține cele mai puține intenții agresive şi ofensatoare. La el, se întîlnesc profeții şi «zîmbete rele», - însă violența, în mod excepțional, numai o singură dată”. Într-un dramatic paralelism cu prezumatele eclipse ale conştiinței, e subliniată „luciditatea” poetului: „Ceea ce-i de-a dreptul uimitor la Bacovia e felul său de a se privi, luciditatea cu care o face. Prin luciditate înțeleg lipsa de iluzii. Să nu fii încîntat de tine însuți aproape niciodată e o virtute rară şi printre sihaştri. «Călugărul poet» a avut-o!”. Avem aici şi o aprobare a nemulțumirii de sine cronice a poetului. Opinie însă la care exegetul nu mai subscrie în alte locuri, relevînd ceea ce ar avea aerul unei noutăți şi anume un simțămînt de superioritate al acestuia. Bacovia ar ilustra, la paritate, postura proletarului intelectual şi cea aristocratică, a doua avivată de indenegabila înrîurire a lui Macedonski: „În chip clar, ideea propriei superiorități poetul o formulează însă abia spre sfîrşitul vieții, într-una din «divagări»: «Eu am fost un fenomen din naştere… Superior oamenilor pur şi simplu»”. Nu e deloc neverosimil ca autorul Plumbului să fi avut o apreciere de sine schizoidă. Umilința lipsei de carismă, „şansa” de-a se percepe, aidoma unui Baudelaire sau a unui Flaubert, drept un maudit, au provocat, la un moment dat, o exacerbare a însemnătății unicatului ființei proprii, o insurgență a eului refuzat de sine. O demonie a unui destin aparte. Una din vorbele de senectute ale lui Bacovia pare probantă: „Ca şi legenda Bacăului, am şi eu legenda mea”. O asemenea încredințare e cu putință să fi fost mereu latentă în mentalul său: „Fără ea nu s-ar explica decepțiile care-l încearcă ori de cîte ori nu e tratat în conformitate cu meritul. Ideea că-i «un fenomen» trebuie să-i vină, cred, din copilărie, cînd e protejat şi admirat, în mod excesiv de mama sa, care îl ogoia şi-l alinta cu vorba de «Procurorul mamei! Procurorul mamei!», carieră supremă în ochii ei. E posibil ca această dragoste copleşitoare să-i fi provocat viitorului poet, pentru a mă exprima în limbajul psihologilor, «diformități intelectuale şi afective», pe care, în loc să le corecteze, evoluția sa le accentuează”. „Narcisul familiei”, cum îl numeşte ironic compasional cercetătorul, se împotmoleşte în corigențe şi repetenții. Fără ca imaginea de sine să i se prăbuşească, deoarece se vede premiat la o „dexteritate” (desen), pentru a urma debutul în poezie, circumstanță de bună seamă aptă a-i confirma convingerea că ar fi un „fenomen din naştere”. Id est o exacerbare a singularității privilegiate, drept antidot suprem la tribulațiile existențiale ale individului de tip creator: „A aşteptat. Iar în deceniul al treilea al secolului trecut, originalitatea sa a început să fie recunoscută. «Se vorbea cîteodată de curentul bacovian». Momentan – observa el ironic - nu se ştia prea bine unde trebuie încadrat… Ceea ce-i extraordinar însă în povestea de mai sus e că, în decursul lungii sale vieți, Bacovia nu s-a străduit pentru altceva decît să transforme impresia despre faptul că reprezintă o excepție în destin”. Şi oare s-a înşelat? Am putea adăuga discretele dar revelatoarele informații ce ni se oferă acum asupra „vitalității” intime, a nesațiului erotic al personajului care putea lăsa impresia unei devitalizări pe toată linia…
Dar Constantin Călin nu e mai puțin demn de interes atunci cînd depăşeşte strictul cadru bacovian, abordînd chestiuni colaterale acestuia. Pe alocuri, dispoziția speculativă care-l stăpîneşte pare a se destinde astfel, aidoma musculaturii unui om care se ridică de pe un scaun în care a fost fixat vreme îndelungată. Împrejurările de ordin mai general intră atunci în colimatorul d-sale, ca şi o seamă de nume care au păşit pe terenul din ce în ce mai amplu al temei cărții. Un astfel de subiect e cel al succesului. Sceptic cu privire la o posibilă stabilire a unor „criterii specifice” de impunere a unei valori literare, exegetul numeşte cîteva ce i-ar determina „fluxul şi refluxul”: „climatul politic, nivelul de trai, ideologia, religia, estetica etc.”. Dar precum în mişcarea unui scrînciob, „unii cresc, alții scad”. Bacovia a fost norocosul ce a avut parte de un flux continuu. Dacă la debut i s-au consacrat şase mici recenzii, la centenar a fost omagiat cu peste o sută cincizeci de articole. Oscilațiile mediatizării valorizatoare derutează nu o dată. Regulile ce aparent le-am putea abstrage din jocul lor sînt nu o dată contradictorii: „Ce forțe îl propulsează pe unul şi-l frînează pe celălalt? Răspunsurile nu se potrivesc aproape niciodată. Întotdeauna sînt invocate elemente a căror importanță nu poate fi determinată exact. Ceea ce pare insignifiant într-un caz, se dovedeşte decisiv în altul. Pe unul îl favorizează faptul de a fi trăit în Capitală. Pe altul acela de a fi trăit în provincie. Pe unul studiile, pe altul experiența, «şcoala vieții». Pe unul tinerețea, pe altul vîrsta înaintată. Pe unul existența ordonată, pe altul boema. Pe unul «relațiile», pe altul lipsa lor”.
Constantin Călin şi-a compus cu vremea o figură a senectuții sapiențiale, riguroase, care-l face să-şi înconjoare observațiile cu un halou concluziv. E mult deosebit de personalitatea pe care o cunoşteam în anii ‘60-‘70, de-o elasticitate juvenilă, de un soi de voioşie care păreau a-i distinge definitiv natura, a-i marca temperamentul ne varietur. În consecință, portretele unor scriitori contemporani pe care le semnează posedă acum o gravitate a moralizării pe care nu i-o puteam bănui înainte. Par rezultatul unor prelungite, răbdătoare prefirări de impresii spre a ajunge la un final inatacabil. Unul din aceşti contemporani e accesat sărbătoreşte: „d-l Niculae Gheran, marele editor şi, mai încoace, romancierul cu strălucite realizări în latura de evocare a Bucureştilor, ante şi postbelici, din Arta de a fi păgubaş. În plus, un om cu o vervă irezistibilă, autogeneratoare, intensă, care dacă ar înregistra şi transcrie ceea ce spune în convorbirile sale (preponderent monoloage) - , ar oferi un material la fel de prețios şi pasionant ca acela din volumul Sertar (2004)”. Nu acelaşi lucru se întîmplă, de pildă, cu Mihai Cimpoi. Călătorind de la Chişinău la Bacău spre a primi o medalie, acesta calcă de la început cu stîngul: „d-l Mihai Cimpoi a anunțat două lucruri: primul că fiul lui s-a căsătorit cu o fată din oraşul nostru (cîteva persoane din sală au aplaudat) şi al doilea că a venit cu o comunicare despre «Bacovia şi Nietzsche» (sala a tăcut, de teama ca nu cumva s-o citească)”. Urmează un refuz dur, doar foarte uşor tincturat de politețe: „Mihai Cimpoi mă excedează, ca să nu zic direct, nu-mi place. (Şi critica trebuie să placă!) A prins o crustă academică şi provincială: e apăsat şi apodictic în tot ce scrie. Şi scrie mult, lung, păcat în care se întîlneşte şi cu alți «frați basarabeni». Cum nu duce lipsă de îndrăzneală, intră adesea pe teritoriul comparatismului, unde se «desfăşoară» cu larghețe şi cu un soi de zel protocronist”. Cît priveşte afirmația lui Al. Piru, „într-un cerc intim”, cum că „Bacovia nu poate fi un mare poet, pentru că a fost un labagiu”, nu credem că aceasta ar putea fi chiar atît de lesne pardonabilă: „Bărbat viguros, cu succes la dame, Profesorul vorbea, în acest caz, ca mai tîrziu (…) Dumitru Sechelariu, controversatul primar al oraşului Bacău, însă «răutatea» sa apropo de posibilitățile sexuale ale poetului şi frivolitatea judecății sale de valoare erau episodice şi deloc contagioase. Public, Al. Piru, om politicos, impecabil, şi le-a reprimat întotdeauna”. Avem, din păcate o altă impresie. Reputatul istoric literar, natură „pozitivă”, cu o, de altminteri, modestă aptitudine de a recepta poezia, îşi exprima adesea în acest chip trivial reacțiile intime, altfel zis reale, față de o serie de autori nu o dată întrutotul stimabili. Ne-a fost dat în repetate ocazii a-l urmări în astfel de exerciții întristătoare. Devenind apoi „politicos”, „impecabil” în scris, Al. Piru nu făcea decît să cedeze convențiilor. Inteligența sa îi cenzura, probabil cu regret, sinceritatea.
Am citit cu maxim interes şi acest nou volum al lui Constantin Călin, indiscutabil cel mai important cercetător de azi al „fenomenului” Bacovia. Îl vedem pe acest exeget infatigabil lucrîndu-şi textele migălos, cu ajutorul lupei, asemenea unui ceasornicar ori bijutier, dorlotîndu-se în infinitezimal. E de presupus că, dată fiind execuția pe nenumărate amănunte la care se dedă în prezent, alte şi alte fire ale arborescentei teme îl vor atrage în continuare.
Drept care nu e omisă, ci, din contra, tratată cu insistență încadrarea lui Bacovia în şirul antecesorilor şi succesorilor săi. Se putea oare ca atît de macedonskianul bard să fie şi eminescian? „Bacovia e un Eminescu fără «probleme albastre» (expresia citată e dintr-o pagină de Lovinescu), metafizice. Un Eminescu împovărat de amintiri dureroase, cu fruntea în pămînt. De altminteri, din «poetul național», el simte mai mult «Trecut-au anii…» şi «Pe aceeaşi ulicioară». Pe aceasta din urmă o «rescrie» în «Toamnă» (Clavirile plîng în oraş) şi citează din ea, sub formă de proză în «Dintr-un text comun»”. Deosebirea dintre Alecsandri, „cel «veşnic tînăr şi ferice»”, şi Eminescu, „cel «Veşnic tînăr şi neferice»”, potrivit cuvintelor lui Iorga, se potriveşte ca o mănuşă inclusiv deosebirii dintre Alecsandri şi Bacovia. Raportul acestuia cu autorul Romanțelor pentru mai tîrziu ar fi următorul: „Monotonia lui Bacovia înseamnă profunzime, iar diversitatea lui Minulescu evanescență”. Cu autorul Parodiilor vesele şi triste, lucrurile stau ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea: „În Topîrceanu e Bacovia; în Bacovia nu e Topîrceanu”. Înaintaşii lui Bacovia sînt uneori ca şi invizibili: „Bacovia trebuie căutat nu numai în cei mari, ci şi în cei mici de dinaintea sa: Stavri, Cişman şi alții”. O „analogie” mai… excentrică s-ar stabili nu mai puțin decît cu Enăchiță Văcărescu, care „mărturiseşte că a alcătuit Istorie a prea puternicilor înpărați othomani, pentru că, exilat la Nicopole, era lipsit «dă toate trecerile dă vreme cele veselitoare dă suflet, şi afundatu în valul întristărilor»”. Dar şi I. L. Caragiale răspunde la apel, îndeosebi prin „interesul pentru iarmaroc, un pretext (folosit şi de Verlaine şi Cehov) pentru a înfățişa un crîmpei din haosul uman, carnavalul, atmosfera confuză, veselia exuberantă şi, fatalmente, căderea în monotonie”. Dar şi apropierea de Cioran e notificată: „Apropo de definiții, se poate spune, cred, şi aşa: Bacovia e un Cioran înainte de Cioran, unul mai puțin demonstrativ, cu apoftegme sentimentale, care observă mult, dar formulează rar: adevăruri, nu paradoxuri”. Ca şi o înrudire de fundal afectiv cu Ionesco: „Ca şi autorul Rinocerilor, autorul Plumbului a înțeles, în întregul lor dramatism, ce înseamnă «limită», ce înseamnă «abis», ce înseamnă «amețeală» existențială”. Mai puțin previzibil e paragraful în care poetul apare ca un debitor al altor autori mai vechi ori contemporani ai săi: „Bacovia n-a fost – cum probabil se crede – impermeabil la literatura contemporanilor săi. N-a fost numai donator, ci şi receptor. Vreau să spun că a luat şi el de la alții, «a împrumutat». E drept, nu prea multe, totuşi aspectul n-ar trebui trecut cu vederea. De pildă, acea imagine întîlnită într-o evocare de Dora Adam (Aurel Savela) - , a oglinzii care răsfrînge pianul ce pare un catafalc - , cronologic anterioară «Poemei în oglindă». O cercetare detaliată va evidenția (peste ce a amintit I. M. Raşcu) destule «reminiscențe» din Al. Macedonski, A. Vlahuță, Ion Păun-Pincio, Ştefan Petică, Şt. O. Iosif (cele mai multe), D. Iacobescu, Mihai Codreanu etc. Sau din diverşi prozatori”. Pentru ca observațiile să nu capete cumva un aer ireverențios, Constantin Călin adaugă deîndată: „Dar după depistări e necesar să se sublinieze că gradul de asimilare e atît de mare, încît par singurele alegeri potrivite; inevitabile!”.
Odată vălul istoriei literare ridicat, Constantin Călin se dedică unor considerații asupra naturii morale a obiectului d-sale. Avem a face cu un set de radiografii caracterologice, care pe de-o parte confirmă figura deja în largă circulație a unui introspectiv, a unui abulic, a unui inadaptat absolut, pe de alta aduc cîteva accente insolite. Curiozitatea scormonitoare a cercetătorului nu se mulțumeşte a susține ceea ce se ştie, năzuind la stabilirea unor atribute ale imaginii bacoviene chiar de pe versantul opus. Iată mai întîi, accentuată ca fiind definitorie, conduita unui tip oprimat de inaderența la mediu, care-şi află consolarea în adoptarea automatismului birocratic ori şcolăresc: „Cînd transcrie (am sub priviri manuscrisul de la Cluj), Bacovia nu dă impresia de om degajat, ci de om încordat, care, din teama de a nu greşi, devine hipercorect. Să fie, oare, la mijloc prudențele de copist ministerial sau vechea teamă a şcolarului?” Dintr-o hipertrofie a spaimei de lume apare inhibiția scriptică, dar aceasta duce la o calitate estetică: „Un avantaj neaşteptat: sterilitatea îl opreşte pe Bacovia de a se ocupa cu bagatele”. Cu toate că nu e ocolită nici ipoteza unor obnubilări de conştiință care ar fi intervenit ca atare în text: „Nu cred că toate obscuritățile din poezia şi proza lui Bacovia sînt calculate estetic. Unele țin de impasurile gîndirii sale, care în anumite momente se împiedică, se înnoadă şi se blochează. Ori ajunge la concluzia că e inutil să continue…”. Etica bacoviană are parte de o apologie: „«Ce calitate apreciezi cel mai mult la Bacovia?», m-a întrebat pe neaşteptate. Incapacitatea lui de a urî şi de a se răzbuna. Comparat cu al marilor săi contemporani, scrisul său conține cele mai puține intenții agresive şi ofensatoare. La el, se întîlnesc profeții şi «zîmbete rele», - însă violența, în mod excepțional, numai o singură dată”. Într-un dramatic paralelism cu prezumatele eclipse ale conştiinței, e subliniată „luciditatea” poetului: „Ceea ce-i de-a dreptul uimitor la Bacovia e felul său de a se privi, luciditatea cu care o face. Prin luciditate înțeleg lipsa de iluzii. Să nu fii încîntat de tine însuți aproape niciodată e o virtute rară şi printre sihaştri. «Călugărul poet» a avut-o!”. Avem aici şi o aprobare a nemulțumirii de sine cronice a poetului. Opinie însă la care exegetul nu mai subscrie în alte locuri, relevînd ceea ce ar avea aerul unei noutăți şi anume un simțămînt de superioritate al acestuia. Bacovia ar ilustra, la paritate, postura proletarului intelectual şi cea aristocratică, a doua avivată de indenegabila înrîurire a lui Macedonski: „În chip clar, ideea propriei superiorități poetul o formulează însă abia spre sfîrşitul vieții, într-una din «divagări»: «Eu am fost un fenomen din naştere… Superior oamenilor pur şi simplu»”. Nu e deloc neverosimil ca autorul Plumbului să fi avut o apreciere de sine schizoidă. Umilința lipsei de carismă, „şansa” de-a se percepe, aidoma unui Baudelaire sau a unui Flaubert, drept un maudit, au provocat, la un moment dat, o exacerbare a însemnătății unicatului ființei proprii, o insurgență a eului refuzat de sine. O demonie a unui destin aparte. Una din vorbele de senectute ale lui Bacovia pare probantă: „Ca şi legenda Bacăului, am şi eu legenda mea”. O asemenea încredințare e cu putință să fi fost mereu latentă în mentalul său: „Fără ea nu s-ar explica decepțiile care-l încearcă ori de cîte ori nu e tratat în conformitate cu meritul. Ideea că-i «un fenomen» trebuie să-i vină, cred, din copilărie, cînd e protejat şi admirat, în mod excesiv de mama sa, care îl ogoia şi-l alinta cu vorba de «Procurorul mamei! Procurorul mamei!», carieră supremă în ochii ei. E posibil ca această dragoste copleşitoare să-i fi provocat viitorului poet, pentru a mă exprima în limbajul psihologilor, «diformități intelectuale şi afective», pe care, în loc să le corecteze, evoluția sa le accentuează”. „Narcisul familiei”, cum îl numeşte ironic compasional cercetătorul, se împotmoleşte în corigențe şi repetenții. Fără ca imaginea de sine să i se prăbuşească, deoarece se vede premiat la o „dexteritate” (desen), pentru a urma debutul în poezie, circumstanță de bună seamă aptă a-i confirma convingerea că ar fi un „fenomen din naştere”. Id est o exacerbare a singularității privilegiate, drept antidot suprem la tribulațiile existențiale ale individului de tip creator: „A aşteptat. Iar în deceniul al treilea al secolului trecut, originalitatea sa a început să fie recunoscută. «Se vorbea cîteodată de curentul bacovian». Momentan – observa el ironic - nu se ştia prea bine unde trebuie încadrat… Ceea ce-i extraordinar însă în povestea de mai sus e că, în decursul lungii sale vieți, Bacovia nu s-a străduit pentru altceva decît să transforme impresia despre faptul că reprezintă o excepție în destin”. Şi oare s-a înşelat? Am putea adăuga discretele dar revelatoarele informații ce ni se oferă acum asupra „vitalității” intime, a nesațiului erotic al personajului care putea lăsa impresia unei devitalizări pe toată linia…
Dar Constantin Călin nu e mai puțin demn de interes atunci cînd depăşeşte strictul cadru bacovian, abordînd chestiuni colaterale acestuia. Pe alocuri, dispoziția speculativă care-l stăpîneşte pare a se destinde astfel, aidoma musculaturii unui om care se ridică de pe un scaun în care a fost fixat vreme îndelungată. Împrejurările de ordin mai general intră atunci în colimatorul d-sale, ca şi o seamă de nume care au păşit pe terenul din ce în ce mai amplu al temei cărții. Un astfel de subiect e cel al succesului. Sceptic cu privire la o posibilă stabilire a unor „criterii specifice” de impunere a unei valori literare, exegetul numeşte cîteva ce i-ar determina „fluxul şi refluxul”: „climatul politic, nivelul de trai, ideologia, religia, estetica etc.”. Dar precum în mişcarea unui scrînciob, „unii cresc, alții scad”. Bacovia a fost norocosul ce a avut parte de un flux continuu. Dacă la debut i s-au consacrat şase mici recenzii, la centenar a fost omagiat cu peste o sută cincizeci de articole. Oscilațiile mediatizării valorizatoare derutează nu o dată. Regulile ce aparent le-am putea abstrage din jocul lor sînt nu o dată contradictorii: „Ce forțe îl propulsează pe unul şi-l frînează pe celălalt? Răspunsurile nu se potrivesc aproape niciodată. Întotdeauna sînt invocate elemente a căror importanță nu poate fi determinată exact. Ceea ce pare insignifiant într-un caz, se dovedeşte decisiv în altul. Pe unul îl favorizează faptul de a fi trăit în Capitală. Pe altul acela de a fi trăit în provincie. Pe unul studiile, pe altul experiența, «şcoala vieții». Pe unul tinerețea, pe altul vîrsta înaintată. Pe unul existența ordonată, pe altul boema. Pe unul «relațiile», pe altul lipsa lor”.
Constantin Călin şi-a compus cu vremea o figură a senectuții sapiențiale, riguroase, care-l face să-şi înconjoare observațiile cu un halou concluziv. E mult deosebit de personalitatea pe care o cunoşteam în anii ‘60-‘70, de-o elasticitate juvenilă, de un soi de voioşie care păreau a-i distinge definitiv natura, a-i marca temperamentul ne varietur. În consecință, portretele unor scriitori contemporani pe care le semnează posedă acum o gravitate a moralizării pe care nu i-o puteam bănui înainte. Par rezultatul unor prelungite, răbdătoare prefirări de impresii spre a ajunge la un final inatacabil. Unul din aceşti contemporani e accesat sărbătoreşte: „d-l Niculae Gheran, marele editor şi, mai încoace, romancierul cu strălucite realizări în latura de evocare a Bucureştilor, ante şi postbelici, din Arta de a fi păgubaş. În plus, un om cu o vervă irezistibilă, autogeneratoare, intensă, care dacă ar înregistra şi transcrie ceea ce spune în convorbirile sale (preponderent monoloage) - , ar oferi un material la fel de prețios şi pasionant ca acela din volumul Sertar (2004)”. Nu acelaşi lucru se întîmplă, de pildă, cu Mihai Cimpoi. Călătorind de la Chişinău la Bacău spre a primi o medalie, acesta calcă de la început cu stîngul: „d-l Mihai Cimpoi a anunțat două lucruri: primul că fiul lui s-a căsătorit cu o fată din oraşul nostru (cîteva persoane din sală au aplaudat) şi al doilea că a venit cu o comunicare despre «Bacovia şi Nietzsche» (sala a tăcut, de teama ca nu cumva s-o citească)”. Urmează un refuz dur, doar foarte uşor tincturat de politețe: „Mihai Cimpoi mă excedează, ca să nu zic direct, nu-mi place. (Şi critica trebuie să placă!) A prins o crustă academică şi provincială: e apăsat şi apodictic în tot ce scrie. Şi scrie mult, lung, păcat în care se întîlneşte şi cu alți «frați basarabeni». Cum nu duce lipsă de îndrăzneală, intră adesea pe teritoriul comparatismului, unde se «desfăşoară» cu larghețe şi cu un soi de zel protocronist”. Cît priveşte afirmația lui Al. Piru, „într-un cerc intim”, cum că „Bacovia nu poate fi un mare poet, pentru că a fost un labagiu”, nu credem că aceasta ar putea fi chiar atît de lesne pardonabilă: „Bărbat viguros, cu succes la dame, Profesorul vorbea, în acest caz, ca mai tîrziu (…) Dumitru Sechelariu, controversatul primar al oraşului Bacău, însă «răutatea» sa apropo de posibilitățile sexuale ale poetului şi frivolitatea judecății sale de valoare erau episodice şi deloc contagioase. Public, Al. Piru, om politicos, impecabil, şi le-a reprimat întotdeauna”. Avem, din păcate o altă impresie. Reputatul istoric literar, natură „pozitivă”, cu o, de altminteri, modestă aptitudine de a recepta poezia, îşi exprima adesea în acest chip trivial reacțiile intime, altfel zis reale, față de o serie de autori nu o dată întrutotul stimabili. Ne-a fost dat în repetate ocazii a-l urmări în astfel de exerciții întristătoare. Devenind apoi „politicos”, „impecabil” în scris, Al. Piru nu făcea decît să cedeze convențiilor. Inteligența sa îi cenzura, probabil cu regret, sinceritatea.
Am citit cu maxim interes şi acest nou volum al lui Constantin Călin, indiscutabil cel mai important cercetător de azi al „fenomenului” Bacovia. Îl vedem pe acest exeget infatigabil lucrîndu-şi textele migălos, cu ajutorul lupei, asemenea unui ceasornicar ori bijutier, dorlotîndu-se în infinitezimal. E de presupus că, dată fiind execuția pe nenumărate amănunte la care se dedă în prezent, alte şi alte fire ale arborescentei teme îl vor atrage în continuare.