Cronica literară
Irina Petraş
O CARTE DESPRE Proza fantastică românească
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Gheorghe Glodeanu şi-a respectat promisiunea (făcută sieşi, în primul rând) de a oferi o sinteză asupra literaturii fantastice româneşti. Conştiincios şi un pic pedant, ca-n toate cărțile care vizează direct sau indirect tema vieții sale (vezi, mai ales, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, 1993; Poetica romanului românesc interbelic, 1998; Dimensiuni ale romanului contemporan, 1998; Avatarurile prozei lui Mihai Eminescu, 2000; Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale, 2003; 2010; Măştile lui Proteu, 2005; Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic, 2005; Fascinația ficțiunii, 2006; Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice, 2007; Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, 2012), demonstrează pas cu pas, lucrând pe opera a 32 de autori („Spre deosebire de studiile anterioare consacrate genului, nu am dorit să creăm tipologii – subiective şi vulnerabile când este vorba de creațiile fantastice –, ci să urmărim un fenomen în devenire, în manifestarea lui diacronică, relevând, astfel, metamorfozele lui de-a lungul timpului. Am început cu întemeietorii – Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale, am insistat pe proza fantastică de la începutul secolului XX – prin Al. Macedonski, am menționat dezvoltarea extraordinară a genului în perioada interbelică, am relevat metamorfozele fenomenului după al Doilea Război Mondial şi am atras atenția asupra câtorva deschideri mai importante de după 1989” – spune în cuvântul înainte) şi cu trimitere la studii semnate de Ion Biberi (cu primul studiu despre fantastic, acesta fiind interpretat ca o „categorie sufletească” şi individualizat prin atmosferă şi tonalitate), Adrian Marino (cu care polemizează direct, căci, susține cu argumente Gh.G., o „lege a descompunerii fantasticului”, manifestată prin alterarea şi degradarea treptată a semnificațiilor originare, a temelor şi simbolurilor, nu se confirmă, de vreme ce apar în continuare „adevărați maeştri ai genului” precum Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan sau Tudor Dumitru Savu), Sergiu Pavel Dan (cu cărți de referință precum Proza fantastică românească şi Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize), Matei Călinescu (şi lărgirea conceptului de fantastic: „Vom avea, deci, de a face cu o operă literară fantastică ori de câte ori vom avea sentimentul că ne aflăm în prezența incomprehensibilului”), Ioan Vultur, Al. George, Nicolae Ciobanu, Ovidiu Ghidirmic, dar şi Ilina Gregori (excelentei cărți a acesteia, Povestirea fantastică, i se acordă o descriere detaliată), Ioan Răducea, George Bădărău, Cătălin Ghiță (cu Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească) sau Cosmin Perța, nu doar vitalitatea indiscutabilă a genului, ci şi interesul constant stârnit de concretizările acestuia în spațiul românesc.
Discret polemică (rezistă încă, în ciuda oricăror evidențe, prejudecata că literatura fantastică, SF-ul şi policier-ul ar fi slab reprezentate la noi), panorama sa este precedată de o secțiune teoretică extrem de consistentă şi armată cu bibliografie la zi. Conceptul de literatură fantastică este circumscris pornind de la dicționarele de termeni literari, dar şi de la teoriile unor Roger Caillois (Gh. G. reține „foarte convingătoarea delimitare între literatura fantastică şi cele două frontiere ale sale, feeria şi literatura ştiințifico-fantastică”, dar crede că teoria e lacunară, căci cele trei momente ale oricărei scrieri fantastice pe care le enumeră R.C., ordine, ruptură, revenire la ordine, nu se pot aplica prozei de meditație filosofică sau parodiilor la povestirile cu strigoi, „la fel de «fantastice» şi ele ca şi variantele lor «grave»”, iar fantasticul nu poate fi redus doar la aspectul lui terifiant), Tzvetan Todorov (Gh.G. nu e convins întrutotul de valabilitatea ezitării cititorului şi/sau personajului ca temelie a fantasticului şi nici cu transformarea inevitabilă a acestuia din urmă în straniu ori miraculos), Marcel Brion, René de Solier, Jean Fabre, Paul Valéry, Jean-Baptiste Baronian (cu opiniile căruia îşi descoperă multe coincidențe, mai ales pe ideea vitalității genului în zilele noastre, a nevoii de fantastic în continuă creştere şi a capacității acestuia de a-şi adapta instrumentarul la schimbările din veac), Howard Phillips Lovecraft, Louis Pauwels, Jacques Bergier şi alții, cu minuțioase delimitări între termeni oarecum înrudiți şi adesea intersectați precum fantastic, feeric, straniu, miraculos, oniric. Cercetătorii români şi străini ai fantasticului sunt parcurşi ca într-o atentă, laborioasă bibliografie analitică, înregistrându-se perspective, evoluții, tatonări, contraziceri, rezultatul fiind un fundal dinamic, in progress, pe care analizele la prozatorii români se vor aşeza nu ca într-un insectar, țintuite pentru totdeauna sub acul unei etichete, ci îşi vor căuta febril locul, autorul reflectând asupra nuanțelor şi lăsând loc revizuirilor.
Perioada marilor clasici înregistrează pionieratul lui Eminescu, virtuoz al speciei, cu „provocările fantasticului metafizic” („Relatare de factură metafizică prin excelență, Archaeus rămâne un text programatic în sfera fantasticului eminescian prin dihotomia pe care o proclamă între lumea fenomenală şi cea a ideilor, cea care alcătuieşte adevărata lume a esențelor”), şi „fascinația fabulosului folcloric” la I.L. Caragiale, cel din nuvele şi povestiri. Începutul secolului 20 e marcat de „jocul seducător al măştilor” dezlănțuit de un Macedonski. Fascinați de fantastic îi apar autorului interbelicii Adrian Maniu, Gala Galaction cu miraculosul mitologic, Ion Agârbiceanu – miraculosul mitico-magic, Urmuz şi fantasticul absurd, Mateiu I. Caragiale şi poetica misterului, Liviu Rebreanu (cu Adam şi Eva, „cartea iluziilor eterne cum o numeşte Rebreanu însuşi, sau „încercare programatică de abordare a romanului metafizic”, în interpretarea lui Liviu Malița), Cezar Petrescu (şi „fantasticul interior”), Ion Minulescu, M. Blecher, V. Beneş, Alexandru Philippide (fantasticul terifiant), Victor Papilian, Pavel Dan, Tudor Arghezi, Vintilă Horia. Nu în ultimul rând, e detaliată „reabilitarea demnității metafizice a narațiunii” prin Mircea Eliade. Perioada postbelică e radiografiată prin prozatori precum Oscar Lemnaru, Vasile Voiculescu, Laurențiu Fulga, A.E. Baconsky, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu (cu „adevărul care alunecă peste ficțiune şi invers”), Octavian Paler, Tudor Dumitru Savu şi „povestirile fabuloase ale deltei” colportate de negustorul de poveşti, Radu Albala, Ana Blandiana („fantasticul poetic”, cu zonele de interferență ale realului şi irealului teoretizate anume de poetă: „Realitatea şi irealitatea coexistă paralel, independente una de alta şi indiferente chiar una alteia în cea mai mare parte a timpului. E adevărat însă că în rarele momente când se ating, amestecul lor este reciproc revelator, un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări, iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificații capabile să-i prefacă existența din care, pentru o clipă doar, a evadat”.), Ioan Groşan şi „fantasma trenului de noapte”, interpretată ca excelentă răscruce a temelor şi motivelor din literatura fantastică şi din folclor, căci „orizontul de aşteptare al cititorului obişnuit cu realismul cotidian este perturbat de brusca manifestare a misterului tocmai într-un loc de unde el pare izgonit definitiv”. Pentru perioada postdecembristă, sunt propuşi doi autori: Ioan Petru Culianu („vocația narațiunii labirintice”) şi Mircea Cărtărescu („lumea ca ficțiune”; Gh. Glodeanu notează: „Fantasticul lui Cărtărescu seamănă, însă, mai mult cu visul suprarealiştilor, în care imaginarul se găseşte în imediata vecinătate a realului, trecerea de la un plan la celălalt realizându-se în mod imperceptibil. Cu alte cuvinte, imaginarul poetului îşi lasă amprenta şi asupra universului fabulos al prozatorului”).
Deşi se iveşte ici-colo o vagă senzație de suspendare, de alăturare nu neapărat condusă spre o concluzie care să incorporeze toate studiile reunite în volum, Gh. Glodeanu controlează, până la urmă, cu mână sigură panorama fantasticului românesc, căci pune de fiecare dată în mişcare întregul arsenal teoretic, stabilind conexiuni subterane şi atingeri surprinzătoare. La capătul lecturii, grație şi citatelor bogate din textele supuse interpretării, cititorul are sentimentul revenirii dintr-o lungă şi bogată călătorie întreprinsă cu un însoțitor gata să ofere informații şi repere la fiecare cotitură, aşa încât zona fantasticului românesc are, acum, nenumărate şi nebănuite unghere scoase la lumină, dar, în acelaşi timp, e încă doldora de taine şi mistere, ispitind la noi lecturi şi explorări pe cont propriu.
Discret polemică (rezistă încă, în ciuda oricăror evidențe, prejudecata că literatura fantastică, SF-ul şi policier-ul ar fi slab reprezentate la noi), panorama sa este precedată de o secțiune teoretică extrem de consistentă şi armată cu bibliografie la zi. Conceptul de literatură fantastică este circumscris pornind de la dicționarele de termeni literari, dar şi de la teoriile unor Roger Caillois (Gh. G. reține „foarte convingătoarea delimitare între literatura fantastică şi cele două frontiere ale sale, feeria şi literatura ştiințifico-fantastică”, dar crede că teoria e lacunară, căci cele trei momente ale oricărei scrieri fantastice pe care le enumeră R.C., ordine, ruptură, revenire la ordine, nu se pot aplica prozei de meditație filosofică sau parodiilor la povestirile cu strigoi, „la fel de «fantastice» şi ele ca şi variantele lor «grave»”, iar fantasticul nu poate fi redus doar la aspectul lui terifiant), Tzvetan Todorov (Gh.G. nu e convins întrutotul de valabilitatea ezitării cititorului şi/sau personajului ca temelie a fantasticului şi nici cu transformarea inevitabilă a acestuia din urmă în straniu ori miraculos), Marcel Brion, René de Solier, Jean Fabre, Paul Valéry, Jean-Baptiste Baronian (cu opiniile căruia îşi descoperă multe coincidențe, mai ales pe ideea vitalității genului în zilele noastre, a nevoii de fantastic în continuă creştere şi a capacității acestuia de a-şi adapta instrumentarul la schimbările din veac), Howard Phillips Lovecraft, Louis Pauwels, Jacques Bergier şi alții, cu minuțioase delimitări între termeni oarecum înrudiți şi adesea intersectați precum fantastic, feeric, straniu, miraculos, oniric. Cercetătorii români şi străini ai fantasticului sunt parcurşi ca într-o atentă, laborioasă bibliografie analitică, înregistrându-se perspective, evoluții, tatonări, contraziceri, rezultatul fiind un fundal dinamic, in progress, pe care analizele la prozatorii români se vor aşeza nu ca într-un insectar, țintuite pentru totdeauna sub acul unei etichete, ci îşi vor căuta febril locul, autorul reflectând asupra nuanțelor şi lăsând loc revizuirilor.
Perioada marilor clasici înregistrează pionieratul lui Eminescu, virtuoz al speciei, cu „provocările fantasticului metafizic” („Relatare de factură metafizică prin excelență, Archaeus rămâne un text programatic în sfera fantasticului eminescian prin dihotomia pe care o proclamă între lumea fenomenală şi cea a ideilor, cea care alcătuieşte adevărata lume a esențelor”), şi „fascinația fabulosului folcloric” la I.L. Caragiale, cel din nuvele şi povestiri. Începutul secolului 20 e marcat de „jocul seducător al măştilor” dezlănțuit de un Macedonski. Fascinați de fantastic îi apar autorului interbelicii Adrian Maniu, Gala Galaction cu miraculosul mitologic, Ion Agârbiceanu – miraculosul mitico-magic, Urmuz şi fantasticul absurd, Mateiu I. Caragiale şi poetica misterului, Liviu Rebreanu (cu Adam şi Eva, „cartea iluziilor eterne cum o numeşte Rebreanu însuşi, sau „încercare programatică de abordare a romanului metafizic”, în interpretarea lui Liviu Malița), Cezar Petrescu (şi „fantasticul interior”), Ion Minulescu, M. Blecher, V. Beneş, Alexandru Philippide (fantasticul terifiant), Victor Papilian, Pavel Dan, Tudor Arghezi, Vintilă Horia. Nu în ultimul rând, e detaliată „reabilitarea demnității metafizice a narațiunii” prin Mircea Eliade. Perioada postbelică e radiografiată prin prozatori precum Oscar Lemnaru, Vasile Voiculescu, Laurențiu Fulga, A.E. Baconsky, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu (cu „adevărul care alunecă peste ficțiune şi invers”), Octavian Paler, Tudor Dumitru Savu şi „povestirile fabuloase ale deltei” colportate de negustorul de poveşti, Radu Albala, Ana Blandiana („fantasticul poetic”, cu zonele de interferență ale realului şi irealului teoretizate anume de poetă: „Realitatea şi irealitatea coexistă paralel, independente una de alta şi indiferente chiar una alteia în cea mai mare parte a timpului. E adevărat însă că în rarele momente când se ating, amestecul lor este reciproc revelator, un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări, iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificații capabile să-i prefacă existența din care, pentru o clipă doar, a evadat”.), Ioan Groşan şi „fantasma trenului de noapte”, interpretată ca excelentă răscruce a temelor şi motivelor din literatura fantastică şi din folclor, căci „orizontul de aşteptare al cititorului obişnuit cu realismul cotidian este perturbat de brusca manifestare a misterului tocmai într-un loc de unde el pare izgonit definitiv”. Pentru perioada postdecembristă, sunt propuşi doi autori: Ioan Petru Culianu („vocația narațiunii labirintice”) şi Mircea Cărtărescu („lumea ca ficțiune”; Gh. Glodeanu notează: „Fantasticul lui Cărtărescu seamănă, însă, mai mult cu visul suprarealiştilor, în care imaginarul se găseşte în imediata vecinătate a realului, trecerea de la un plan la celălalt realizându-se în mod imperceptibil. Cu alte cuvinte, imaginarul poetului îşi lasă amprenta şi asupra universului fabulos al prozatorului”).
Deşi se iveşte ici-colo o vagă senzație de suspendare, de alăturare nu neapărat condusă spre o concluzie care să incorporeze toate studiile reunite în volum, Gh. Glodeanu controlează, până la urmă, cu mână sigură panorama fantasticului românesc, căci pune de fiecare dată în mişcare întregul arsenal teoretic, stabilind conexiuni subterane şi atingeri surprinzătoare. La capătul lecturii, grație şi citatelor bogate din textele supuse interpretării, cititorul are sentimentul revenirii dintr-o lungă şi bogată călătorie întreprinsă cu un însoțitor gata să ofere informații şi repere la fiecare cotitură, aşa încât zona fantasticului românesc are, acum, nenumărate şi nebănuite unghere scoase la lumină, dar, în acelaşi timp, e încă doldora de taine şi mistere, ispitind la noi lecturi şi explorări pe cont propriu.