Cronica literară
Tudorel Urian
Miracolele din cotidian
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Dan Stanca este un scriitor greu de înseriat. A debutat târziu, spre 40 de ani, în 1992, iar de atunci încoace nu a fost an în care să nu fi publicat cel puțin câte un roman. A avut parte de cronici atente, comprehensive, scrise de criticii care contează, unele cu vădite accente entuziaste, este un reper clar când sunt analizate operele altor scriitori, este lăudat ori de câte ori vine vorba de scrisul său, romanele sale sunt publicate de editurile cele mai prestigioase. Cu toate acestea, locul său este departe de a fi unul fixat definitiv în marile sinteze critice ale literaturii sau în discuțiile generaționiste. Cărei generații îi aparține un scriitor ca Dan Stanca? Privit de la oarecare distanță, scrisul său este asemănat cel mai adesea cu cel al lui Mircea Eliade. La baza viziunii sale artistice stă mereu o bre?ă în banalul cotidian, din care se înalță brutal, pe nea?teptate, un miracol, o revelație de factură metafizică adesea cu implicații religioase. Tabloul realist al lumii noastre postmoderne este cel mai adesea îngro?at până la grotesc, muste?te de vulgaritate, degradare, mizerie, zgură existențială, iar pe fondul lui, brusca înălțare spre fantastic dă o cu totul altă percepție asupra dimensiunii oamenilor ?i a lucrurilor. Totul devine insignifiant, minor, lipsit de contururi ?i de indentitate în raport cu marea revelație. O proză cu o asemenea miză ideatică este cu totul nespecifică literaturii optzeciste (de care aparține biologic autorul – n. 1955 -, care mărturise?te chiar că a scris o parte dintre texte în ultimii ani ai regimului comunist, fără a avea însă posibilitatea să le publice), dar nici ego-prozei specifice generației de scriitori lansate după căderea lui Ceau?escu. De aceea, poate Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române îl expediază pe autorul a peste 20 de romane, în două vorbe, cu formula „scriitor supraapreciat”, în vreme ce Alex ?tefănescu, în istoria sa a literaturii române contemporane, îi dedică un succint capitol laudativ, fără însă a-i fixa cu precizie un loc al său, definitiv, în tabloul general. Dintr-un motiv care îmi scapă, Dan Stanca îmi lasă impresia un scriitor de valoare indiscutabilă, sortit însă să iasă mereu pe locul doi. Ca un făcut, în ultima vreme ratează la mustață mariile premii la concursurile literare, cărțile sale nu au intrat până acum în atenția celor care se ocupă de traducerea operelor unor autori români în alte limbi. Citindu-i cele mai multe dintre volumele publicate, l-a? găsi mai degrabă subapreciat de?i, în mod paradoxal, majoritatea criticilor importanți au scris favorabil despre romanele sale. Nici cărțile, nici cronicile nu au avut însă parte de ecoul cuvenit pentru a-i oferi scriitorului ponderea cuvenită în literatura română de azi. Într-un fel, destinul său literar aduce destul de mult, din punctul meu de vedere, cu cel al altui romancier care nu se bucură la noi de cota pe care o merită, Alexandru Ecovoiu.
Ghetsimani ’51 este un roman tipic pentru proza lui Dan Stanca. El leagă sincronic, pe orizontală, personaje ?i întâmplări din Statele Unite, Polonia România ?i Basarabia, dar ?i diacronic, pe axa timpului, atentatele de la World Trade Center, lumea postcomunistă de azi ?i anii de început ai comunismului, mai cu seamă anul 1951, evocat în titlu. Elementul care une?te toate aceste destine împră?tiate în colțurile lumii în mai bine de ?aizeci de ani de existență este un fapt supranatural, petrecut în anul 1951, când preț de câteva ore legea gravitației a fost abolită, iar ni?te dale de beton scăpate dintr-o macara au rămas în mod miraculos suspendate în aer. A fost nevoie de sacrificiul unui polonez refugiat în România, ale cărui rugăciuni făcute exact sub plăcile de beton suspendate în aer exact în dreptul punctului lor central, au avut efect făcând ca acestea să se prăbu?ească ?i să îl strivească. Grație acestui sacrificiu, istoria ?i-a reluat cursul firesc, iar omenirea a scăpat de o mare nenorocire. Deznodământul indivual tragic, fericit la nivelul omenirii, este cel care a inspirat până la urmă titlul cărții a?a cum rezultă din discuția explicativă dintre părintele Emilian ?i fiul acele victime sublime, Teodor Kaminsky. Spune preotul: „Gândul mă conduce totu?i spre acea grădină înserată în Evanghelie, Ghetsimani e numele ei, ?i care a?a va rămâne până la sfâr?itul vremurilor, unde Domnul s-a rugat cel mai fierbinte, o rugăciune nesfâr?ită care a urcat la cer până la auzul Tatălui ?i apoi s-a întors spre pământ. A fost ceva ce nu putem pricepe, după cum ?i acum, în acest păienjeni? de semnificații, ne mi?căm anevoios ?i parcă nu mai ie?im niciodată la lumină. (...) Aceasta înseamnă până la urmă Ghetsimani, trecerea de la omul cel mai suferind la Domnul cel mai suav, o alchimie a suferinței până când cerurile se deschid ?i coboară de acolo duhul imperceptibil” (p. 160).
Poate paradoxal, de?i proza sa este foarte originală la nivelul literaturii române actuale, romanele lui Dan Stanca sunt construite pe un calapod narativ destul de strâmt. Dincolo de fire?tile situații concrete ?i personaje care evoluează în medii diferite avem mereu de-a face cu acela?i tablou, devenit familiar, al vieții cotidiene în care î?i face apariția pe nea?teptate ?i inexplicabil, supranaturalul, schimbând din temelii rosturile fire?ti ale existenței. De la un roman la altul ?i mediul cotidian ?i supranaturalul îmbracă alte forme, mereu surprinzătoare, dar în linii mari construcția epică rămâne în linii mari cam aceea?i. Dincolo de imaginația narativă foarte bogată a autorului, ceea ce impresionează în scrisul lui Dan Stanca este formidabila sa dexteritate stilistică. Stilul său se adapteze în continuu la realitatea textului, autorul se simte la fel de confortabil ?i în pielea naratorului omniscient, dar ?i sub masca personajelor din diverse medii sociale, cu grade de instrucție diferite, inclusiv din mediul bisericesc. În funcție de profesia ?i pregătirea lor, personajele sale discută, cu aerul cel mai firesc din lume, chestiuni de teologie, de fizică cuantică, teorii matematice, evenimente politice ale zilei. Descriind atmosfera Bucure?tiului în diversele momente ale dezvoltării sale urbane, tonul narativ îmbracă nuanțe sentimentale, un soi de nostalgie înțelegătoare, candidă, irigă textul. Rândurile capătă ceva din sonul crepuscular al evocărilor lui Dan Ciachir din frumoasele sale volume Când moare o epocă. „Mai încolo de Colțea, pe bulevardul Magheru, parcă se ?i înălțase clădirea Intercontinentalului, despre care toată lumea spunea că n-o să aibă de suferit la niciun cutremur fiindcă este a?ezată pe bile care, glisând u?or, mențin integritatea construcției. Marele seism avea să vină, iar hotelul nu a suferit, într-adevăr, nici cea mai mică deteriorare. Bucure?tiul se schimba cu rapiditate, iar timpurile molcome făgăduiau să rămână doar duioase amintiri, balsam par?iv al firilor nostalgice.” (p. 103)
Dacă romanul Ghetsimani ’51, cu siguranță nu îi va dezamăgi pe fanii lui Dan Stanca, fiind cumva în linia celorlalte ficțiuni realist-fantastice ale autorului, cu siguranță o interesantă supriză o va constitui addenda la această carte, amplul interviu realizat de Constantin Pi?tea cu prozatorul. Este poate pentru prima oară când Dan Stanca vorbe?te în public despre părinții săi, despre ?colile pe care le-a absolvit ?i despre modelele din lumea literară, despre cum apreciază el receptarea critică a operei sale ?i nu în ultimul rând despre raporturile sale cu religia. Trebuie să mărturisesc că am fost frapat de răspunsul său la întrebarea simplă formulată de Constantin Pi?tea „E?ti credincios”? Răspunsul lui Dan Stanca: „... la ora actuală nu cred că mai sunt credincios. N-am mai fost la o liturghie de foarte multă vreme, sunt rupt de Biserică ?i de ce înseamnă tradiție, trăiesc într-un mod deplorabil din acest punct de vedere, dar asta nu înseamnă că acum îmi pun cenu?ă în cap, doar încerc să spun adevărul. Relația mea cu Biserica ?i Divinitatea – ce vorbă mare! – este una proastă.” (p. 282). O confesiune dureroasă, cu siguranță sinceră, pe care puțini dintre cei familiarizați cu scrisul lui Dan Stanca, în care religia a ocupat mereu un rol special, ar fi putut să o intuiască.
Ghetsimani ’51, elegantul volum al lui Dan Stanca, publicat de prestigioasa editură Cartea Românească, este un bun prilej pentru cititori de a se apropia de opera unui dintre cei mai originali scriitori români ai momentului ?i de a-i cunoa?te în profunzime – grație propriei sale spovedanii necruțătoare – personalitatea artistică.
Ghetsimani ’51 este un roman tipic pentru proza lui Dan Stanca. El leagă sincronic, pe orizontală, personaje ?i întâmplări din Statele Unite, Polonia România ?i Basarabia, dar ?i diacronic, pe axa timpului, atentatele de la World Trade Center, lumea postcomunistă de azi ?i anii de început ai comunismului, mai cu seamă anul 1951, evocat în titlu. Elementul care une?te toate aceste destine împră?tiate în colțurile lumii în mai bine de ?aizeci de ani de existență este un fapt supranatural, petrecut în anul 1951, când preț de câteva ore legea gravitației a fost abolită, iar ni?te dale de beton scăpate dintr-o macara au rămas în mod miraculos suspendate în aer. A fost nevoie de sacrificiul unui polonez refugiat în România, ale cărui rugăciuni făcute exact sub plăcile de beton suspendate în aer exact în dreptul punctului lor central, au avut efect făcând ca acestea să se prăbu?ească ?i să îl strivească. Grație acestui sacrificiu, istoria ?i-a reluat cursul firesc, iar omenirea a scăpat de o mare nenorocire. Deznodământul indivual tragic, fericit la nivelul omenirii, este cel care a inspirat până la urmă titlul cărții a?a cum rezultă din discuția explicativă dintre părintele Emilian ?i fiul acele victime sublime, Teodor Kaminsky. Spune preotul: „Gândul mă conduce totu?i spre acea grădină înserată în Evanghelie, Ghetsimani e numele ei, ?i care a?a va rămâne până la sfâr?itul vremurilor, unde Domnul s-a rugat cel mai fierbinte, o rugăciune nesfâr?ită care a urcat la cer până la auzul Tatălui ?i apoi s-a întors spre pământ. A fost ceva ce nu putem pricepe, după cum ?i acum, în acest păienjeni? de semnificații, ne mi?căm anevoios ?i parcă nu mai ie?im niciodată la lumină. (...) Aceasta înseamnă până la urmă Ghetsimani, trecerea de la omul cel mai suferind la Domnul cel mai suav, o alchimie a suferinței până când cerurile se deschid ?i coboară de acolo duhul imperceptibil” (p. 160).
Poate paradoxal, de?i proza sa este foarte originală la nivelul literaturii române actuale, romanele lui Dan Stanca sunt construite pe un calapod narativ destul de strâmt. Dincolo de fire?tile situații concrete ?i personaje care evoluează în medii diferite avem mereu de-a face cu acela?i tablou, devenit familiar, al vieții cotidiene în care î?i face apariția pe nea?teptate ?i inexplicabil, supranaturalul, schimbând din temelii rosturile fire?ti ale existenței. De la un roman la altul ?i mediul cotidian ?i supranaturalul îmbracă alte forme, mereu surprinzătoare, dar în linii mari construcția epică rămâne în linii mari cam aceea?i. Dincolo de imaginația narativă foarte bogată a autorului, ceea ce impresionează în scrisul lui Dan Stanca este formidabila sa dexteritate stilistică. Stilul său se adapteze în continuu la realitatea textului, autorul se simte la fel de confortabil ?i în pielea naratorului omniscient, dar ?i sub masca personajelor din diverse medii sociale, cu grade de instrucție diferite, inclusiv din mediul bisericesc. În funcție de profesia ?i pregătirea lor, personajele sale discută, cu aerul cel mai firesc din lume, chestiuni de teologie, de fizică cuantică, teorii matematice, evenimente politice ale zilei. Descriind atmosfera Bucure?tiului în diversele momente ale dezvoltării sale urbane, tonul narativ îmbracă nuanțe sentimentale, un soi de nostalgie înțelegătoare, candidă, irigă textul. Rândurile capătă ceva din sonul crepuscular al evocărilor lui Dan Ciachir din frumoasele sale volume Când moare o epocă. „Mai încolo de Colțea, pe bulevardul Magheru, parcă se ?i înălțase clădirea Intercontinentalului, despre care toată lumea spunea că n-o să aibă de suferit la niciun cutremur fiindcă este a?ezată pe bile care, glisând u?or, mențin integritatea construcției. Marele seism avea să vină, iar hotelul nu a suferit, într-adevăr, nici cea mai mică deteriorare. Bucure?tiul se schimba cu rapiditate, iar timpurile molcome făgăduiau să rămână doar duioase amintiri, balsam par?iv al firilor nostalgice.” (p. 103)
Dacă romanul Ghetsimani ’51, cu siguranță nu îi va dezamăgi pe fanii lui Dan Stanca, fiind cumva în linia celorlalte ficțiuni realist-fantastice ale autorului, cu siguranță o interesantă supriză o va constitui addenda la această carte, amplul interviu realizat de Constantin Pi?tea cu prozatorul. Este poate pentru prima oară când Dan Stanca vorbe?te în public despre părinții săi, despre ?colile pe care le-a absolvit ?i despre modelele din lumea literară, despre cum apreciază el receptarea critică a operei sale ?i nu în ultimul rând despre raporturile sale cu religia. Trebuie să mărturisesc că am fost frapat de răspunsul său la întrebarea simplă formulată de Constantin Pi?tea „E?ti credincios”? Răspunsul lui Dan Stanca: „... la ora actuală nu cred că mai sunt credincios. N-am mai fost la o liturghie de foarte multă vreme, sunt rupt de Biserică ?i de ce înseamnă tradiție, trăiesc într-un mod deplorabil din acest punct de vedere, dar asta nu înseamnă că acum îmi pun cenu?ă în cap, doar încerc să spun adevărul. Relația mea cu Biserica ?i Divinitatea – ce vorbă mare! – este una proastă.” (p. 282). O confesiune dureroasă, cu siguranță sinceră, pe care puțini dintre cei familiarizați cu scrisul lui Dan Stanca, în care religia a ocupat mereu un rol special, ar fi putut să o intuiască.
Ghetsimani ’51, elegantul volum al lui Dan Stanca, publicat de prestigioasa editură Cartea Românească, este un bun prilej pentru cititori de a se apropia de opera unui dintre cei mai originali scriitori români ai momentului ?i de a-i cunoa?te în profunzime – grație propriei sale spovedanii necruțătoare – personalitatea artistică.