Cronica traducerilor
Rodica Grigore
Cronici, războaie, oraşe
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
„Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se cățărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începând cu străzile şi cişmelele şi sfârşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viața. Călătorului care venea pentru prima oară i se năzărea să facă tot felul de comparații, dar oraşul scăpa oricărei încercări de acest fel, pentru că oraşul acesta nu semăna cu absolut nimic.” Începându-şi în acest fel romanul Cronică în piatră (1971), Ismail Kadare evidențiază, încă din primele pagini că, dincolo de întâmplările pe care le va relata şi într-un fel mai presus de esența personajelor cu care îşi va popula discursul narativ, textul acesta este, mai ales, cartea unui oraş – carte ce va fi continuată, după ani de zile, de microromanul Vremea nebuniei (2005). Ambele titluri au apărut la Editura Humanitas Fiction, în traducerea, excelentă, ca în cazul tuturor creațiilor lui Kadare care i-au trecut prin mână, de la la Spiritus la Podul cu trei arce sau de la Palatul Viselor la Accidentul, ca să amintim doar câteva, a lui Marius Dobrescu. Iar dacă prima parte a cărții era centrată pe evidențierea atmosferei unui oraş albanez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cea de-a doua, plasată, din punct de vedere temporal la câțiva ani după încheierea conflagrației mondiale, se caracterizează prin aceea că, în ciuda aşteptărilor pe care cititorii iubitori de happy-end-uri ar fi putut să le aibă, scriitorul nu încearcă să demonstreze în nici un fel întoarcerea la vreo normalitate ori la vechile ocupații paşnice, ci dimpotrivă, consfințeşte, prin chiar titlul pe care-l dă cărții, schimbările definitive pe care le-au suferit şi cărora le-au fost martori oamenii; şi care au afectat deopotrivă locurile şi vremurile.
Considerat un candidat serios la Premiul Nobel, dar rămânând, cu toate acestea şi în ciuda numeroaselor distincții cu care a fost încununat în ultimele decenii, o prezență discretă în lumea literară a contemporaneității, Ismail Kadare aduce în prim plan în aceste creații efectele pe care războiul le are asupra oamenilor. Iar dacă despre Franța şi Germania, Italia sau Japonia ori Statele Unite ale Americii s-a vorbit si s-a scris foarte mult în legătură cu acest aspect, despre Albania se cunosc mai puține lucruri. Fără să încerce să aştearnă pe pagină adevărul istoric şi fără pretenția vreunei exhaustivități, Kadare, deşi îşi intitulează romanul „cronică”, nu intenționează să realizeze vreo cronologie şi cu atât mai puțin să facă o operă de investigație ştiințifică. Ci, rămânând ancorat în acel realism aparte care îi caracterizează numeroase creații, să spună, în primul rând, o poveste. Nu neapărat de şi despre război, nici măcar despre frontul din Albania, ci mai cu seamă despre oameni şi despre locuri, despre lucrurile mici dar esențiale întotdeauna (şi mai ales în vremuri de restrişte) în existența cotidiană, căci ele reuşesc să mențină fiina umană pe linia de plutire, chiar şi în mijlocul unui război; fie el şi mondial. În plus, accentele prozei de atmosferă sunt caracteristice acestui text, iar asta se vede încă din primele sale rânduri.
Vocea narativă este aceea a unui copil îndreptându-se spre adolescență, prin ochii căruia sunt privite marile evenimente ce marchează situația Albaniei în acei ani tulburi. Însă, din loc în loc, relatarea acestuia este întreruptă de intervenții ale autorului Cronicii, înregistrând evenimente dintre cele mai obişnuite sau, dimpotrivă, dintre cele mai neobişnuite ce se petrec în straniul oraş de piatră. De asemenea, textul este punctat de fragmente meditativ-lirice, vorbind, chiar dacă adesea indirect, despre sufletul acestui uluitor oraş, ascuns sub pietrele din care e construit, apărat de ele şi, deopotrivă, apăsat de acestea. Influența operei lui Rilke se regăseşte, aşadar, mai cu seamă dacă avem în vedere capacitatea lui Kadare de a înregistra schimbările infinitezimale ce au loc în oraşul de piatră înzestrat – nu se poate nega acest lucru – cu un suflet ce copleşete, uneori, existența locuitorilor săi, si care va fi identificat abia în Vremea nebuniei drept Gjirokaster. Spațiul acesta devine, deci, pentru narator, loc de joacă şi câmp de bătălie, în care copiii ajung uneori fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă. Aici ei văd pentru prima dată oameni morți şi înțeleg că viața poate fi, în anumite circumstanțe, întreruptă cu brutalitate, iar universul lor e bulversat, căpățânile de varză de pe tarabele din piață ajungând să le pară, atunci când le privesc mai cu atenție, capete retezate... Critica literară a vorbit adesea despre dimensiunea autobiografică a acestor texte, evidentă, fără îndoială, mai ales dacă ținem seama de amănuntul deloc lipsit de importanță că Ismail Kadare s-a născut în anul 1936, în oraşul Gjirokaster, numit, datorită configurației sale şi structurii specifice, „Oraşul de piatră”... Însă autorul nu a intenționat să facă din Cronică în piatră o operă exclusiv memorialistică, ci să realizeze o scriere melancolică şi profundă, meditativă şi punctată, nu o dată, de accente pesimiste, care vorbeşte nu doar despre sine însuşi, ci are în vedere efectele marii istorii asupra istoriei personale a oamenilor. De aceea, familiile se destramă, ființele nu se mai regăsesc ori nu-şi mai pot recunoaşte apropiații ori nu-şi pot explica faptele acestora, căci războiul distruge nu atât realitatea fizică şi edificiile din oraşe, ci mai cu seamă structura interioară, mereu fragilă, a ființei umane. Şi indiferent dacă războaiele sunt provocate de invadatorii italieni sau greci, de bombardamentele Aliaților sau de teroarea trupelor germane, efectele sunt, practic, aceleaşi.
Însă pentru naratorul din Cronică în piatră, oraşul e viu, trăieşte şi respiră prin toți porii şi prin toate pietrele din care e construit. Chiar şi picăturile de ploaie prind viață în momentul în care ating această zonă atât de neobişnuită. Maturizarea copilului se petrece, însă, mult prea repede, căci e silit să descopere, alături de prietenul său, Ilir, că totul o ia razna, ori să facă efortul de a înțelege frânturile de fraze prinse de la cei mari, cum că „ar fi nevoie de râuri de sânge pentru ca noua lume să se poată naşte.” Iar concluzia lor e, pe de o parte întemeiată, din perspectiva pe care o adoptă autorul, iar pe de alta, înrădăcinată în vechile tradiții ale Albaniei (aflate în legătură şi cu numeroasele farmece şi vrăji de care unele personaje sunt sau par a fi afectate), pe care copiii le cunosc prea bine: „Te cred. Când faci un pod nou trebuie sacrificat cineva, dar când faci o lume nouă...” Acesta e contextul în care copilul aflat pe drumul către adolescență ajunge să amestece, în anumite momente, realitatea cu literatura, referindu-se la o vecină ca la „Lady Macbeth” şi invitând cititorul să întrevadă, în potretul pe care-l face unui consătean, Dino, preocupat de inventarea unui aparat de zbor, imaginea lui Isus Hristos: acela, chiar în clipa în care e silit să se refugieze din fața invaziei germane, îşi poartă aeroplanul pe umeri, ca pe o nouă cruce într-un altfel de drum pe Golgota – dar nu mai puțin dramatic. Istoria este, practic, privită exclusiv prin intermediul repercusiunilor pe care le are asupra locuitorilor oraşului de piatră, în mod clar un oraş care nu e ca toate celelalte: „Ăsta nu-i oraş. Ăsta-i o demență”, se spune la un moment dat, către final, ca pentru a se pregăti calea spre textul urmtor, Vremea nebuniei.
Cum se poate, însă, supraviețui, totuşi, acestei nebunii colective şi acestei demențe reprezentate de război? Fără să încerce să impună vreo nouă posibilă soluție, Kadare sugerează una – singura pe care o poate întrevedea şi singura pe care o găsesc, în acele momente, oamenii din Gjirokaster. Şi anume, de a povesti. Şi de a ține, astfel, moartea, la cât mai mare distanță – chiar dacă, adesea, această distanță se dovedeşte a fi iluzorie. Imaginea Şeherezadei istorisind poveşti pentru a se salva de amenințarea morții devine, astfel, evidentă, odată cu relatările făcute de mai multe personaje, de bunica şi de tata-mare, de Gegeo, ori de frumoasa noră a lui Nazo, cea zisă „miresuca”. Toate, punctate de leitmotivul cărții, rostit de Kako Pino, „e sfârşitul lumii...” Autorul ştie foarte bine că fără Povestitori, pe care îi înzestrează cu un rol atât de important în desfăşurarea textelor sale, toată construcția – narativă şi umană – edificată în oraşul de piatră ar tinde să se destrame. Iar de aici mai e doar un pas până la afirmarea necesității crearii unui spațiu în stare să cuprindă toate experiențele personajelor sale. Pas pe care Kadare nu ezită să-l facă, plasând totul în atmosfera miraculoasă pe care o descrie, a unei Albanii necunoscute cititorilor occidentali. Abia în felul acesta romanele sale reuşesc să reordoneze până la capăt întregul trecut al unei zone esențiale a imaginației est europene, zona muntoasă a Albaniei, care, până la el, părea a fi supusă doar folclorului facil sau denunțării naive. În felul acesta, doar în felul acesta, el reuşeşte să facă din Cronică în piatră o „istorie” – a spus-o, de altfel, el însuşi – ce se poate continua ca viață.
Pe acest fond, naratorul şi Ilir se furişează pentru a privi, în lipsa altor distracții, specatcolul crud de la abator, unde sunt sacrificate vitele, dar sunt, la scurtă vreme, siliți să fie martorii retragerii trupelor duşmane ai căror soldați, murdari şi răniți, nu sunt în stare de altceva decât să mai cerşească o coajă de pâine şi mila celor pe care îi atacaseră cu puțin timp în urmă. Sau să se înfioare atunci când un tânăr din oraş începe să coboare în toate pivnițele vecinilor în căutarea iubitei sale – fără îndoială, momentul prielnic pentru Kadare, ca autor, să aducă în prim plan consacrata imagine a coborârii în Infern a lui Orfeu, pentru a o readuce la viață pe Euridice... Totul spus cu o nostalgie atât de profundă, încât devine, pe alocuri, imposibil de analizat cu rigidele şi insuficientele mijloace ale criticii literare şi care reprezintă, într-un fel, efortul lui Kadare însuşi de a recupera anii copilăriei sale, chiar dacă presupusa vârstă de aur a fost, nu o dată, supusă intruziunii brutale a istoriei. De aici, desigur, şi modul – şi tonalitatea – doar parțial proustiene, aşa cum unii exegeți au afirmat, în care Kadare îşi încheie Cronica: „Am revenit după o lungă despărțire în nemuritorul oraş cenuşiu. Pietrele acestea mă cunosc. În oraşe străine, păşind pe bulevarde largi şi luminoase, m-am împiedicat adesea acolo unde nimeni nu se-mpiedica. Străzi. Pivnițe. Case străvechi. Sunteți acolo, împietrite pe veci, dimpreună cu semnele lăsate de cutremure, de ierni şi de furtunile omeneşti.”
Considerat un candidat serios la Premiul Nobel, dar rămânând, cu toate acestea şi în ciuda numeroaselor distincții cu care a fost încununat în ultimele decenii, o prezență discretă în lumea literară a contemporaneității, Ismail Kadare aduce în prim plan în aceste creații efectele pe care războiul le are asupra oamenilor. Iar dacă despre Franța şi Germania, Italia sau Japonia ori Statele Unite ale Americii s-a vorbit si s-a scris foarte mult în legătură cu acest aspect, despre Albania se cunosc mai puține lucruri. Fără să încerce să aştearnă pe pagină adevărul istoric şi fără pretenția vreunei exhaustivități, Kadare, deşi îşi intitulează romanul „cronică”, nu intenționează să realizeze vreo cronologie şi cu atât mai puțin să facă o operă de investigație ştiințifică. Ci, rămânând ancorat în acel realism aparte care îi caracterizează numeroase creații, să spună, în primul rând, o poveste. Nu neapărat de şi despre război, nici măcar despre frontul din Albania, ci mai cu seamă despre oameni şi despre locuri, despre lucrurile mici dar esențiale întotdeauna (şi mai ales în vremuri de restrişte) în existența cotidiană, căci ele reuşesc să mențină fiina umană pe linia de plutire, chiar şi în mijlocul unui război; fie el şi mondial. În plus, accentele prozei de atmosferă sunt caracteristice acestui text, iar asta se vede încă din primele sale rânduri.
Vocea narativă este aceea a unui copil îndreptându-se spre adolescență, prin ochii căruia sunt privite marile evenimente ce marchează situația Albaniei în acei ani tulburi. Însă, din loc în loc, relatarea acestuia este întreruptă de intervenții ale autorului Cronicii, înregistrând evenimente dintre cele mai obişnuite sau, dimpotrivă, dintre cele mai neobişnuite ce se petrec în straniul oraş de piatră. De asemenea, textul este punctat de fragmente meditativ-lirice, vorbind, chiar dacă adesea indirect, despre sufletul acestui uluitor oraş, ascuns sub pietrele din care e construit, apărat de ele şi, deopotrivă, apăsat de acestea. Influența operei lui Rilke se regăseşte, aşadar, mai cu seamă dacă avem în vedere capacitatea lui Kadare de a înregistra schimbările infinitezimale ce au loc în oraşul de piatră înzestrat – nu se poate nega acest lucru – cu un suflet ce copleşete, uneori, existența locuitorilor săi, si care va fi identificat abia în Vremea nebuniei drept Gjirokaster. Spațiul acesta devine, deci, pentru narator, loc de joacă şi câmp de bătălie, în care copiii ajung uneori fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă. Aici ei văd pentru prima dată oameni morți şi înțeleg că viața poate fi, în anumite circumstanțe, întreruptă cu brutalitate, iar universul lor e bulversat, căpățânile de varză de pe tarabele din piață ajungând să le pară, atunci când le privesc mai cu atenție, capete retezate... Critica literară a vorbit adesea despre dimensiunea autobiografică a acestor texte, evidentă, fără îndoială, mai ales dacă ținem seama de amănuntul deloc lipsit de importanță că Ismail Kadare s-a născut în anul 1936, în oraşul Gjirokaster, numit, datorită configurației sale şi structurii specifice, „Oraşul de piatră”... Însă autorul nu a intenționat să facă din Cronică în piatră o operă exclusiv memorialistică, ci să realizeze o scriere melancolică şi profundă, meditativă şi punctată, nu o dată, de accente pesimiste, care vorbeşte nu doar despre sine însuşi, ci are în vedere efectele marii istorii asupra istoriei personale a oamenilor. De aceea, familiile se destramă, ființele nu se mai regăsesc ori nu-şi mai pot recunoaşte apropiații ori nu-şi pot explica faptele acestora, căci războiul distruge nu atât realitatea fizică şi edificiile din oraşe, ci mai cu seamă structura interioară, mereu fragilă, a ființei umane. Şi indiferent dacă războaiele sunt provocate de invadatorii italieni sau greci, de bombardamentele Aliaților sau de teroarea trupelor germane, efectele sunt, practic, aceleaşi.
Însă pentru naratorul din Cronică în piatră, oraşul e viu, trăieşte şi respiră prin toți porii şi prin toate pietrele din care e construit. Chiar şi picăturile de ploaie prind viață în momentul în care ating această zonă atât de neobişnuită. Maturizarea copilului se petrece, însă, mult prea repede, căci e silit să descopere, alături de prietenul său, Ilir, că totul o ia razna, ori să facă efortul de a înțelege frânturile de fraze prinse de la cei mari, cum că „ar fi nevoie de râuri de sânge pentru ca noua lume să se poată naşte.” Iar concluzia lor e, pe de o parte întemeiată, din perspectiva pe care o adoptă autorul, iar pe de alta, înrădăcinată în vechile tradiții ale Albaniei (aflate în legătură şi cu numeroasele farmece şi vrăji de care unele personaje sunt sau par a fi afectate), pe care copiii le cunosc prea bine: „Te cred. Când faci un pod nou trebuie sacrificat cineva, dar când faci o lume nouă...” Acesta e contextul în care copilul aflat pe drumul către adolescență ajunge să amestece, în anumite momente, realitatea cu literatura, referindu-se la o vecină ca la „Lady Macbeth” şi invitând cititorul să întrevadă, în potretul pe care-l face unui consătean, Dino, preocupat de inventarea unui aparat de zbor, imaginea lui Isus Hristos: acela, chiar în clipa în care e silit să se refugieze din fața invaziei germane, îşi poartă aeroplanul pe umeri, ca pe o nouă cruce într-un altfel de drum pe Golgota – dar nu mai puțin dramatic. Istoria este, practic, privită exclusiv prin intermediul repercusiunilor pe care le are asupra locuitorilor oraşului de piatră, în mod clar un oraş care nu e ca toate celelalte: „Ăsta nu-i oraş. Ăsta-i o demență”, se spune la un moment dat, către final, ca pentru a se pregăti calea spre textul urmtor, Vremea nebuniei.
Cum se poate, însă, supraviețui, totuşi, acestei nebunii colective şi acestei demențe reprezentate de război? Fără să încerce să impună vreo nouă posibilă soluție, Kadare sugerează una – singura pe care o poate întrevedea şi singura pe care o găsesc, în acele momente, oamenii din Gjirokaster. Şi anume, de a povesti. Şi de a ține, astfel, moartea, la cât mai mare distanță – chiar dacă, adesea, această distanță se dovedeşte a fi iluzorie. Imaginea Şeherezadei istorisind poveşti pentru a se salva de amenințarea morții devine, astfel, evidentă, odată cu relatările făcute de mai multe personaje, de bunica şi de tata-mare, de Gegeo, ori de frumoasa noră a lui Nazo, cea zisă „miresuca”. Toate, punctate de leitmotivul cărții, rostit de Kako Pino, „e sfârşitul lumii...” Autorul ştie foarte bine că fără Povestitori, pe care îi înzestrează cu un rol atât de important în desfăşurarea textelor sale, toată construcția – narativă şi umană – edificată în oraşul de piatră ar tinde să se destrame. Iar de aici mai e doar un pas până la afirmarea necesității crearii unui spațiu în stare să cuprindă toate experiențele personajelor sale. Pas pe care Kadare nu ezită să-l facă, plasând totul în atmosfera miraculoasă pe care o descrie, a unei Albanii necunoscute cititorilor occidentali. Abia în felul acesta romanele sale reuşesc să reordoneze până la capăt întregul trecut al unei zone esențiale a imaginației est europene, zona muntoasă a Albaniei, care, până la el, părea a fi supusă doar folclorului facil sau denunțării naive. În felul acesta, doar în felul acesta, el reuşeşte să facă din Cronică în piatră o „istorie” – a spus-o, de altfel, el însuşi – ce se poate continua ca viață.
Pe acest fond, naratorul şi Ilir se furişează pentru a privi, în lipsa altor distracții, specatcolul crud de la abator, unde sunt sacrificate vitele, dar sunt, la scurtă vreme, siliți să fie martorii retragerii trupelor duşmane ai căror soldați, murdari şi răniți, nu sunt în stare de altceva decât să mai cerşească o coajă de pâine şi mila celor pe care îi atacaseră cu puțin timp în urmă. Sau să se înfioare atunci când un tânăr din oraş începe să coboare în toate pivnițele vecinilor în căutarea iubitei sale – fără îndoială, momentul prielnic pentru Kadare, ca autor, să aducă în prim plan consacrata imagine a coborârii în Infern a lui Orfeu, pentru a o readuce la viață pe Euridice... Totul spus cu o nostalgie atât de profundă, încât devine, pe alocuri, imposibil de analizat cu rigidele şi insuficientele mijloace ale criticii literare şi care reprezintă, într-un fel, efortul lui Kadare însuşi de a recupera anii copilăriei sale, chiar dacă presupusa vârstă de aur a fost, nu o dată, supusă intruziunii brutale a istoriei. De aici, desigur, şi modul – şi tonalitatea – doar parțial proustiene, aşa cum unii exegeți au afirmat, în care Kadare îşi încheie Cronica: „Am revenit după o lungă despărțire în nemuritorul oraş cenuşiu. Pietrele acestea mă cunosc. În oraşe străine, păşind pe bulevarde largi şi luminoase, m-am împiedicat adesea acolo unde nimeni nu se-mpiedica. Străzi. Pivnițe. Case străvechi. Sunteți acolo, împietrite pe veci, dimpreună cu semnele lăsate de cutremure, de ierni şi de furtunile omeneşti.”