Cronica ideilor
Nicoleta Dabija

Prințesa şi Filosoful

Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015

Mai este încă vară şi deşi ideile nu mor niciodată, cum suna o reclamă pe care am văzut-o zilele trecute, în trecerea unui vehicul, ele ațipesc nițel în luna august. Şi Cronica ideilor nu vrea nicidecum să le trezească. Ci doar să întrețină în voi, cititorii, o stare de vis, cu o scurtă poveste despre un filosof şi o prințesă, pe nume René şi Elizabeth.
Primul gând care ne vine în minte când pronunțăm numele lui Descartes este citatul acela cu cogito-ul, reprodus de-a lungul vremii în fel şi chip, ori transformat după imaginația fiecăruia. Să considerăm că acest gând este perdeaua, în spatele căreia ne aşteaptă dormitorul filosofului. Dar nu intrați la idei, nu e nimic spectaculos aici! E doar un om care zăboveşte cam mult în pat dimineața. Însă el nu doarme, ci cugetă. Nimic aşadar care să ne furnice imaginația. Să presupunem totuşi că e o oră târzie şi filosoful nu e acasă. Putem intra şi deschide sertarul biroului. Ce ne văd ochii? Un teanc de scrisori de la o prințesă pe nume Elizabeth. Dedesubt, câteva file de jurnal.

&

Se pare că Descartes a ținut un jurnal secret, mai precis, 16 file de pergament, dar codificat în întregime, cuprinzând felurite simboluri, desene, formule matematice. Un jurnal cu un destin ciudat, care nu a fost nici până astăzi descifrat. Îl lăsăm şi noi la locul lui, căci sigur nu suntem nici mai inteligenți, nici mai perspicace decât Leibniz, cel care l-a copiat şi a încercat să-l descifreze altădată.
Este ştiut că filosoful a ținut de fapt enorm la intimitatea lui. Fraza aceea celebră pe care a lăsat-o moştenire umanității, nu e, în acest context, deloc aleatorie: „când urc pe scenă în teatrul lumii, unde până acum am fost doar spectator, şi eu păşesc înainte cu o mască pe față”.
Nici măcar corespondența cu Prințesa Elizabeth, pe care o răsfoim acum, nu lasă să se întrevadă dacă între ei a fost ceva mai mult de o prietenie intelectuală. Un biograf s-a exprimat în favoarea unei relații intime, ceea ce se ştie însă precis e că între ei a fost o prietenie apropiată. Iar după lectura atentă a scrisorilor, a subiectelor lor, a pledoariei lui Descartes pentru plăcerile spiritului, îți vine greu să crezi altceva. În realitate, ei se întâlneau şi discutau direct. Majoritatea scrisorilor sunt trimise mai târziu, după ce prințesa a fost obligată să părăsească Olanda. Misivele au trecut apoi mereu prin mâinile fraților, surorilor ei, poate e şi acesta un motiv pentru care detaliile intime lipsesc.

&

Prințesa Elizabeth, se spune, era o femeie foarte frumoasă şi însetată de cunoaştere. Ştia bine mai multe limbi, era pasionată de filosofia carteziană, de matematică şi de descifrarea misterelor naturii. Spirit analitic profund, extrem de curioasă, scrisorile ei sunt pline de întrebări şi de analize minuțioase aplicate răspunsurilor filosofului. Corespondența lor e caracterizată printr-un autentic schimb de idei, discuțiile lor se duceau la modul savant.
Descartes îşi susține admirația sinceră pentru predispoziția spre meditație a prințesei, pe care o hrăneşte în pofida grijilor şi a afacerilor pe care poziția socială i le pretinde. De cealaltă parte, prințesa era încântată de progresele pe care le făcea în înțelegerea filosofiei, medicinii, matematicii şi recunoştea că o singură scrisoare de la Descartes valorează mai mult decât şase luni de lecții cu orice alt maestru. Era fericită că avea ca prieten o persoană de asemenea valoare. Dar misivele lui Descartes au pentru prințesă un rol terapeutic în sensul cel mai concret. La 22 iunie 1645, Elizabeth scria: „vos lettres me servent toujours d’antidote contre la mélancolie”. Şi continua spunând că această prietenie a vindecat-o şi de bolile corpului şi de slăbiciunile spiritului.

&

Formula de încheiere e scrisorilor prințesei, era mereu aceeaşi: „Prietena iubitoare a domniei tale, dornică să te servească”, sau, în original „de votre très affectionnée amie à vous servir”. Conversația cu Descartes este, după cum singură mărturiseşte într-o epistolă, cel mai mare bine aşteptat şi unicul motiv pentru care visează să se întoarcă în Olanda.

&

Surprinzătoare sunt cele câteva scrisori din corespondența lui Descartes cu Prințesa Elizabeth cuprinzând gânduri în marginea lecturii cărții Vita Beata de Seneca. Descartes i-o recomandă, îi vorbeşte despre starea de beatitudine, care s-ar defini ca perfecta mulțumire de spirit. Şi, de fapt, un rezultat al rațiunii. Atunci când facem doar ce ne dictează rațiunea nu avem motiv de regret sau remuşcare asupra faptelor noastre etc. etc. Şi ce credeți? Prințesa, care şi-a însuşit se pare bine filosofia carteziană, găseşte că lectura din Seneca este subiectul unei meditații agreabile, însă nu e şi o lectură instructivă, întrucât cartea nu are metodă, iar autorul ei nu urmează întotdeauna premizele pe care le propune.

&

După subiectul Seneca, Descartes continuă să-i scrie prințesei despre distincțiile filosofiei sale. Distinge acum între două tipuri de plăceri, cele ale spiritului luat separat şi cele ale omului, adică uniunii trup-spirit. Plăcerile omului duc la confuzie, ele sunt sursa erorilor vieții. Căci, după regula rațiunii, fiecare plăcere trebuie să se măsoare după mărimea perfecțiunii pe care o produce. Pasiunea, voluptatea, sunt de fapt false plăceri. Cele adevărate sunt plăcerile spiritului. Principala diferență între cele două tipuri de plăceri este aceea că trupul e supus schimbării, deci ființa sa depinde de o modificare perpetuă, plăcerile însele nu pot dura, căci constau numai în primirea a ceva util corpului într-un anumit moment. Plăcerile spiritului, în schimb, sunt nemuritoare, imposibil să fie distruse.
Iar a alege rațional între plăceri înseamnă a opta fireşte pentru un mai bine, care este mereu al spiritului. Dar Descartes nu este totuşi radical. Nici pasiunile, completează, nu trebuie disprețuite sau refuzate. E suficient ca ele să fie sub controlul rațiunii, să urmeze aşadar măsura, şi nu excesul. Căci excesul tulbură mintea. Şi afectuos, Descartes îşi încheie pledoaria spunând că personal, excesul vieții sale stă în respectul şi venerația purtate prințesei. Iată singura pasiune pentru care filosoful face rabat de la rațiune!

&

Mai descoperim în epistolele noastre un Descartes care iubea poeții, care credea că aceştia au ceva de spus şi acel ceva nu e cu nimic mai prejos de gândurile filosofilor. O mărturiseşte Descartes, cel care iubea o prințesă, pe Prințesa Elizabeth, care scria poezii în stările ei maladive. Poezia era pentru Descartes marca unui spirit înalt. Iar explicația sa ştiințifică era aceea că înclinația de a face versuri vine dintr-o agitație puternică a spiritului animal, o încălzire a acestuia ce declanşează imaginația celor care nu au creierul foarte bine ordonat.

&

Filosoful a cărei conduită urmează „le grand chemin”, calea cea mai sigură şi mai fericită a vieții, rațiunea, când i se apropie plecarea în Suedia, punerea în slujba reginei Christina, îşi repetă cu atâta insistență zelul şi devotamentul pentru prințesa Elizabeth, îi cere acesteia chiar să se împrietenească cu regina, că ai crede că vrea să o liniştească, să o consoleze într-adevăr pentru că devine servitorul unei alte femei. Dar regina Christina este cealaltă femeie care se va ataşa în aşa măsură de gândurile şi credințele filosofului că, după moartea acestuia, ea cade în depresie, peste un an abdică, se va converti apoi la catolicism (religia lui Descartes), şi se va muta definitiv la Roma, într-o viață ascetică.

Într-o epocă de efervescență intelectuală, iată două femei nobile, care se dovedesc şi de o ținută intelectuală exemplară. Amândouă îl aleg ca maestru pe René Descartes, cel mai renumit gânditor al momentului, şi amândouă se ataşează extraordinar de mintea şi de sfaturile lui. Să fie doar atât? Să lăsăm sertarul deschis şi să continuăm să visăm...