Cronica plasticii
Florin Toma
ORDINUL MIRELIENILOR, VARA
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
În aceste vremuri în care creatorii sunt neglijați cu acte în regulă, o adunare de prieteni în jurul unui artist este de departe un dar prețios. Iar, dacă numărul acestora depăşeşte considerabil oferta spațială de recepție, înseamnă că autorul este mai mult decât iubit şi respectat. Este adorabil. Fiecare vernisaj la care am participat în ultima vreme (poate şi pentru că e vară, iar oamenii îşi fac de lucru prin vacanțe!) m-a surprins prin numărul din ce în ce mai mic de participanți. Blazați. Distrați. Pâlcuri. Prieteni. Obligații. Pişcotari (din ce în ce mai puțini… nu ştiu ce se mai întâmplă şi cu această categorie, care era extrem de numeroasă acum câțiva ani!). Şi curioşi. Trecători care se vântură. „Pe cine mai vedem azi?”.
Una dintre excepțiile memorabile a fost expoziția lui Vladimir Zamfirescu de acum câțiva ani (pictură, desen şi colaj), tot aşa, într-o vară. De la Dalles (care înseamnă că nu oricine expune acolo, ci doar clasicii în curs de retrospectivizare!) şi rămasă în memoria lumii artelor bucureştene ca unul dintre recordurile de asistență. Ea s-a intitulat grav, aşa cum este însăşi opera sa, Trupul şi ființa, şi a fost un prilej al tuturor prietenilor şi admiratorilor celui numit familiar Mirel, de a-şi da întâlnire în centrul unui punct magic al Capitalei. Sala Dalles a fost asaltată atunci de câteva sute de persoane – un eşantion reprezentativ din acel „le tout Bucarest” al iubitorilor de artă şi al colecționarilor: oameni de cultură, artişti, regizori, diplomați, academicieni, scriitori, profesori, studenți, cronicari. Altfel spus, Ordinul Mirelienilor. Având cele mai bune intenții: să-l salute ceremonios pe maestru, să parcurgă itinerariul, după care, să mai schimbe un zvon, să se complimenteze reciproc cu confrații, să fie doar văzuți sau, după caz, „Ia să vedem ce-a mai născocit Mirel!”.
Varietatea circumstanțială, prin eticheta sa caldă, nu lipsită însă şi de o reconfortantă patină aristocrată, s-a decodificat, fără îndoială, într-unul dintre vârfurile acestui prezent al artelor plastice nu numai din Capitală, dar şi din întreaga istorie a picturii contemporane. Un prezent ca să revenim – altminteri, se spune, destul de confuz. După care, conform tradiției, târgul Bucureştilor poate intra liniştit în torpoarea greu suportabilă a verii.
Dincolo de bonomia aproape contrariantă a omului, de zâmbetul lui ceremonios, dar de o calinerie grațioasă, dincolo de modestia lui un pic enervantă şi de un maintien ceremonios coborât parcă din picturile votive ale Bizanțului, dincolo de amănuntele insolite ale biografiei sale (de pildă, insistența pentru a da examen de nu ştiu câte ori la Arte Plastice, predeterminarea numelui Corneliu Baba în viața şi în germenii operei sale, refuzul față de autoritățile comuniste de a fi „aburcat” cu forța pe simezele omagiale, de unde, şi un aer de conspirativitate al lucrărilor sale de dinainte de ’89 ori şi, nu în cele din urmă, prietenia tonitruantă şi inflamantă cu Nichita Stănescu, căruia îi dedică o serie superbă de colaje), dincolo de amănuntul că tablourile sale fac parte din patrimonii regale, muzeale şi din colecții ale unor şefi de stat din Norvegia, Danemarca, România, Italia, China, Bulgaria şi Vatican, un fapt este cert: pictura lui Vladimir Zamfirescu nu se adulmecă, nu se gustă. Pentru ea nu există papile. Pentru ea, sinesteziile sunt anulate. Pictura lui se cugetă. Sensul ei se rafinează cortexual. Se prezumă ca o perpetuă ipoteză a raționalului.
S-a născut la 3 mai 1936, la Ploie?ti (era mai mic decât Nichita cu trei ani, dar amândoi au fost colegi la acelaşi liceu!), fiind fiul inginerului chimist Mihai Zamfirescu. În anul 1954, absolvă Colegiul Național I.L. Caragiale din Ploie?ti, dar, pentru că este respins de câteva ori la concursurile de admitere la arte plastice, se vede obligat să se angajeze ca muncitor necalificat, apoi ca proiectant la Uzina „1 Mai” din Ploie?ti. Inițial, a urmat ?coala Tehnică de Arhitectură, pe care o absolvă în 1958 ?i, după aceea, în fine, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucure?ti (1966), la clasa lui Corneliu Baba. În anul 1968, obține atestatul de pictor bisericesc ?i, în acela?i an, devine ?i membru al Uniunii Arti?tilor Plastici din România. De-abia după revoluție, în anul 1991, la 55 de ani, e numit profesor la Academia de Arte din Bucure?ti. A debutat în 1956, la o expoziție de amatori. A participat, apoi, la bienale ?i expoziții colective, la Ploie?ti şi în țară. Pictura lui a avut succes prin originalitatea şi ingenuitatea testimonială, dar şi prin forța personalității sale. Pe de altă parte, a lucrat şi numeroase restaurări, dar celebritatea i-a venit de la portrete ?i figuri (în compoziții), ie?ind parcă de nicăieri, din aer sau din adâncuri, şi pătrunse de o profundă tristețe umană. A participat la expoziții de grup la Praga, Bratislava, Var?ovia, Monte Carlo, Veneția, Madrid, Damasc. S-a remarcat inițial prin preluarea manierei lui Baba, dar a evoluat în portret ?i în compoziții, spre un suprarealism surprinzător, subversiv spiritualizat.
Trei ar fi, la o osteneală rapidă a ochirii asupra ultimei sale retrospective, principalele direcții în care avem grijă să nu riscăm în a fantaza prea mult. Din teama de a ne pierde definitiv.
Prima ar fi interioritatea spiritului, efilată dintr-o suşă culturală clară, pe care nu încetează s-o iscodească, secând-o, dacă se poate spune aşa, de sensuri. Fie că sunt translatate din iconografia sedimentară conexă Cărții Sfinte („Cain şi Abel” – în cele două variante, „Coasta”, „Sărutul”, „Alungarea”, „Fetele lui Lot”), fie că sunt „apropiați” ai autorului (Picasso, Mozart şi Salieri, Don Quijote, tatăl pictorului, El Greco sau Neagu Djuvara), personajele sale sunt imagini ale conceptelor. Sunt externate din rezervația preceptelor morfologiei clasice. Fața lor prelungă, privirea sonoră, mâinile delicate cu degete gracile, precum şi, nu în ultimul rând, câte un detaliu din periferia privirii, ce derutează total tihna percepției (broasca țestoasă, triunghiurile alungite – să fie „fante” de strecurare Dincolo?, apoi, colivia, lancea ca un fir de ață a lui Don Quijote, masca venețiană din mâna lui Picasso, cartea pe care jură Neagu Djuvara, vâlvătaia de flori scoasă de Scamator, cubul minuscul de la picioarele nudului etc.) – sunt tot atâtea argumente că autorul operează cu structuri simbolice aparținând unui protosemantism polimorf, cum spuneam, eminamente cultural.
A doua se centrează în jurul unui insistent recurs antropocentrist al viziunii. Omul cu toate cele ale lui, din preajma sufletului şi a închipuirii sale. „Toată viața am luptat să desăvârşesc în limbajul plastic chipul omului” – mărturiseşte autorul. Personajele lui nu au peisaj, nu au însoțire de fundal care să le fixeze. Ele plutesc în vapori de semnificații, vin şi se aşază în lumea privirii fără niciun auxiliar extrasenzorial. Aidoma ideilor. Ca dovadă că, atunci când experimentează şi ține morțiş să le individualizeze, să le „umanizeze”, scoțându-le din clarobscurul atent şi plasându-le în vârtejuri cromatice vii, amețitoare („Menine la scăldat” – o replică, poate intelectualizată, poate ironică, la „Les grandes baigneuses” al lui Renoir, sau „Două capre”, sau „Vaci”, sau „În pădure”, sau „Fructe”), artistul pare că părăseşte ipoteza livrescului şi se afundă într-o anecdotică inconvenabilă.
A treia direcție este cea a minuției desenelor şi colajelor. Face figură de filatelist (o frumoasă obsesie, artistul chiar imaginează timbre, de pildă, în „Pseudofilatelie cu timbre de mână”!), care, cu o voință de japonez mitocosind întruna la stampe, se apleacă asupra unei alte dimensiuni a realului său fantastic. Tot atât de divers ca şi uriaşele tablouri-ipostazii ale Spiritului. Schiță-document sfâşietor („Moartea lui Petre Țuțea” sau „Monseniorul Vladimir Ghika – prinț, preot şi martir”), portret abisal („Hristea-Nichita Stănescu”), orto-grafie orientală („Poveste Zen cu firul de iarbă”), meştereli absurde („Proiect pentru un aparat de zburat”), viziuni eshatologice („Infernul. Divina Comedie”, „Sodomaice”) sau semne arhetipale cel puțin insolite (portretul mamei, alăturat unei fosile reale, în vârstă de 150 de milioane de ani!). Toate acestea exprimă o politropie spectaculoasă. În sensul că Vladimir Zamfirescu poate să fie, în egală măsură, şi constructorul unor megastructuri ideatice, dar şi un caligraf al firului de iarbă. Există în această secțiune a colajelor, două lucrări emblematice. În centru, fotografia autorului, care stă drepți în fața a două tablouri. „De gardă la Rembrandt”, ce aminteşte de filiația operei mentorului şi profesorului său, Corneliu Baba. Şi „De gardă la El Greco”, ce ne trimite cu discreție la propria sa pictură. Un gest cât se poate de cugetat! Ei sunt, de fapt, Demiurgii lui. Ei sunt inspiratorii lui. O trinitate sacră.
Mărturiseşte, undeva, Mirel Zamfirescu: „Am fost întrebat dacă îmi este frică de Dumnezeu ?i am răspuns că nu. Întrebarea era gre?ită. Trebuia să fie a?a : „E?ti om cu frica lui Dumnezeu?” Răspunsul ar fi fost: „Da”. Lucrările mele nu sunt tablouri religioase, ci picturi ale unui astfel de răspuns.”
Aşa că, pe seceta asta (de oameni, de idei, de pământ, de biotop!) – potrivită destul de prost de Sus – noi, cei din Ordinul Mirelienilor şi oameni cu frica lui Dumnezeu, ne-am dori ca fiecare vară să fie aidoma unei expoziții fulminante, semnate de fiecare dată: Vladimir Zamfirescu. Şi neapărat la Dalles.
Una dintre excepțiile memorabile a fost expoziția lui Vladimir Zamfirescu de acum câțiva ani (pictură, desen şi colaj), tot aşa, într-o vară. De la Dalles (care înseamnă că nu oricine expune acolo, ci doar clasicii în curs de retrospectivizare!) şi rămasă în memoria lumii artelor bucureştene ca unul dintre recordurile de asistență. Ea s-a intitulat grav, aşa cum este însăşi opera sa, Trupul şi ființa, şi a fost un prilej al tuturor prietenilor şi admiratorilor celui numit familiar Mirel, de a-şi da întâlnire în centrul unui punct magic al Capitalei. Sala Dalles a fost asaltată atunci de câteva sute de persoane – un eşantion reprezentativ din acel „le tout Bucarest” al iubitorilor de artă şi al colecționarilor: oameni de cultură, artişti, regizori, diplomați, academicieni, scriitori, profesori, studenți, cronicari. Altfel spus, Ordinul Mirelienilor. Având cele mai bune intenții: să-l salute ceremonios pe maestru, să parcurgă itinerariul, după care, să mai schimbe un zvon, să se complimenteze reciproc cu confrații, să fie doar văzuți sau, după caz, „Ia să vedem ce-a mai născocit Mirel!”.
Varietatea circumstanțială, prin eticheta sa caldă, nu lipsită însă şi de o reconfortantă patină aristocrată, s-a decodificat, fără îndoială, într-unul dintre vârfurile acestui prezent al artelor plastice nu numai din Capitală, dar şi din întreaga istorie a picturii contemporane. Un prezent ca să revenim – altminteri, se spune, destul de confuz. După care, conform tradiției, târgul Bucureştilor poate intra liniştit în torpoarea greu suportabilă a verii.
Dincolo de bonomia aproape contrariantă a omului, de zâmbetul lui ceremonios, dar de o calinerie grațioasă, dincolo de modestia lui un pic enervantă şi de un maintien ceremonios coborât parcă din picturile votive ale Bizanțului, dincolo de amănuntele insolite ale biografiei sale (de pildă, insistența pentru a da examen de nu ştiu câte ori la Arte Plastice, predeterminarea numelui Corneliu Baba în viața şi în germenii operei sale, refuzul față de autoritățile comuniste de a fi „aburcat” cu forța pe simezele omagiale, de unde, şi un aer de conspirativitate al lucrărilor sale de dinainte de ’89 ori şi, nu în cele din urmă, prietenia tonitruantă şi inflamantă cu Nichita Stănescu, căruia îi dedică o serie superbă de colaje), dincolo de amănuntul că tablourile sale fac parte din patrimonii regale, muzeale şi din colecții ale unor şefi de stat din Norvegia, Danemarca, România, Italia, China, Bulgaria şi Vatican, un fapt este cert: pictura lui Vladimir Zamfirescu nu se adulmecă, nu se gustă. Pentru ea nu există papile. Pentru ea, sinesteziile sunt anulate. Pictura lui se cugetă. Sensul ei se rafinează cortexual. Se prezumă ca o perpetuă ipoteză a raționalului.
S-a născut la 3 mai 1936, la Ploie?ti (era mai mic decât Nichita cu trei ani, dar amândoi au fost colegi la acelaşi liceu!), fiind fiul inginerului chimist Mihai Zamfirescu. În anul 1954, absolvă Colegiul Național I.L. Caragiale din Ploie?ti, dar, pentru că este respins de câteva ori la concursurile de admitere la arte plastice, se vede obligat să se angajeze ca muncitor necalificat, apoi ca proiectant la Uzina „1 Mai” din Ploie?ti. Inițial, a urmat ?coala Tehnică de Arhitectură, pe care o absolvă în 1958 ?i, după aceea, în fine, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucure?ti (1966), la clasa lui Corneliu Baba. În anul 1968, obține atestatul de pictor bisericesc ?i, în acela?i an, devine ?i membru al Uniunii Arti?tilor Plastici din România. De-abia după revoluție, în anul 1991, la 55 de ani, e numit profesor la Academia de Arte din Bucure?ti. A debutat în 1956, la o expoziție de amatori. A participat, apoi, la bienale ?i expoziții colective, la Ploie?ti şi în țară. Pictura lui a avut succes prin originalitatea şi ingenuitatea testimonială, dar şi prin forța personalității sale. Pe de altă parte, a lucrat şi numeroase restaurări, dar celebritatea i-a venit de la portrete ?i figuri (în compoziții), ie?ind parcă de nicăieri, din aer sau din adâncuri, şi pătrunse de o profundă tristețe umană. A participat la expoziții de grup la Praga, Bratislava, Var?ovia, Monte Carlo, Veneția, Madrid, Damasc. S-a remarcat inițial prin preluarea manierei lui Baba, dar a evoluat în portret ?i în compoziții, spre un suprarealism surprinzător, subversiv spiritualizat.
Trei ar fi, la o osteneală rapidă a ochirii asupra ultimei sale retrospective, principalele direcții în care avem grijă să nu riscăm în a fantaza prea mult. Din teama de a ne pierde definitiv.
Prima ar fi interioritatea spiritului, efilată dintr-o suşă culturală clară, pe care nu încetează s-o iscodească, secând-o, dacă se poate spune aşa, de sensuri. Fie că sunt translatate din iconografia sedimentară conexă Cărții Sfinte („Cain şi Abel” – în cele două variante, „Coasta”, „Sărutul”, „Alungarea”, „Fetele lui Lot”), fie că sunt „apropiați” ai autorului (Picasso, Mozart şi Salieri, Don Quijote, tatăl pictorului, El Greco sau Neagu Djuvara), personajele sale sunt imagini ale conceptelor. Sunt externate din rezervația preceptelor morfologiei clasice. Fața lor prelungă, privirea sonoră, mâinile delicate cu degete gracile, precum şi, nu în ultimul rând, câte un detaliu din periferia privirii, ce derutează total tihna percepției (broasca țestoasă, triunghiurile alungite – să fie „fante” de strecurare Dincolo?, apoi, colivia, lancea ca un fir de ață a lui Don Quijote, masca venețiană din mâna lui Picasso, cartea pe care jură Neagu Djuvara, vâlvătaia de flori scoasă de Scamator, cubul minuscul de la picioarele nudului etc.) – sunt tot atâtea argumente că autorul operează cu structuri simbolice aparținând unui protosemantism polimorf, cum spuneam, eminamente cultural.
A doua se centrează în jurul unui insistent recurs antropocentrist al viziunii. Omul cu toate cele ale lui, din preajma sufletului şi a închipuirii sale. „Toată viața am luptat să desăvârşesc în limbajul plastic chipul omului” – mărturiseşte autorul. Personajele lui nu au peisaj, nu au însoțire de fundal care să le fixeze. Ele plutesc în vapori de semnificații, vin şi se aşază în lumea privirii fără niciun auxiliar extrasenzorial. Aidoma ideilor. Ca dovadă că, atunci când experimentează şi ține morțiş să le individualizeze, să le „umanizeze”, scoțându-le din clarobscurul atent şi plasându-le în vârtejuri cromatice vii, amețitoare („Menine la scăldat” – o replică, poate intelectualizată, poate ironică, la „Les grandes baigneuses” al lui Renoir, sau „Două capre”, sau „Vaci”, sau „În pădure”, sau „Fructe”), artistul pare că părăseşte ipoteza livrescului şi se afundă într-o anecdotică inconvenabilă.
A treia direcție este cea a minuției desenelor şi colajelor. Face figură de filatelist (o frumoasă obsesie, artistul chiar imaginează timbre, de pildă, în „Pseudofilatelie cu timbre de mână”!), care, cu o voință de japonez mitocosind întruna la stampe, se apleacă asupra unei alte dimensiuni a realului său fantastic. Tot atât de divers ca şi uriaşele tablouri-ipostazii ale Spiritului. Schiță-document sfâşietor („Moartea lui Petre Țuțea” sau „Monseniorul Vladimir Ghika – prinț, preot şi martir”), portret abisal („Hristea-Nichita Stănescu”), orto-grafie orientală („Poveste Zen cu firul de iarbă”), meştereli absurde („Proiect pentru un aparat de zburat”), viziuni eshatologice („Infernul. Divina Comedie”, „Sodomaice”) sau semne arhetipale cel puțin insolite (portretul mamei, alăturat unei fosile reale, în vârstă de 150 de milioane de ani!). Toate acestea exprimă o politropie spectaculoasă. În sensul că Vladimir Zamfirescu poate să fie, în egală măsură, şi constructorul unor megastructuri ideatice, dar şi un caligraf al firului de iarbă. Există în această secțiune a colajelor, două lucrări emblematice. În centru, fotografia autorului, care stă drepți în fața a două tablouri. „De gardă la Rembrandt”, ce aminteşte de filiația operei mentorului şi profesorului său, Corneliu Baba. Şi „De gardă la El Greco”, ce ne trimite cu discreție la propria sa pictură. Un gest cât se poate de cugetat! Ei sunt, de fapt, Demiurgii lui. Ei sunt inspiratorii lui. O trinitate sacră.
Mărturiseşte, undeva, Mirel Zamfirescu: „Am fost întrebat dacă îmi este frică de Dumnezeu ?i am răspuns că nu. Întrebarea era gre?ită. Trebuia să fie a?a : „E?ti om cu frica lui Dumnezeu?” Răspunsul ar fi fost: „Da”. Lucrările mele nu sunt tablouri religioase, ci picturi ale unui astfel de răspuns.”
Aşa că, pe seceta asta (de oameni, de idei, de pământ, de biotop!) – potrivită destul de prost de Sus – noi, cei din Ordinul Mirelienilor şi oameni cu frica lui Dumnezeu, ne-am dori ca fiecare vară să fie aidoma unei expoziții fulminante, semnate de fiecare dată: Vladimir Zamfirescu. Şi neapărat la Dalles.