Gala națională a poeziei, editia a V-a

Pornisem la drum, să citim două-trei poeme, la Gala națională a poeziei, editia a V-a, 1-2 septembrie, dar cum pornisem la drum, cu aerul, m-am tot gândit pe urmă, scriind acestea, unui commando hiper-profesionist aflat în misiune specială, îndelung şi minuțios pregătită, derulată de-acum á la carte, cu ochii pe ceas, şi-am mers şapte ore să trecem munții, spre Alba Iulia, o mână de poeți într-un microbuz – de fapt două mâini, fiind noi la o numărătoare exact zece galezi –, deplasându-ne, spun, într-o atmosferă matinal-sobră, parcă de tihnită reculegere după seara efervescent-furnicată a Premiilor USR, cu mici comentarii referitoare la eveniment, drăguțe comentariile, moțăinde, necritice, luând în seamă mai degrabă peisajul de-afară, şi povestind, ba unul, ba altul, mai ales Adrian despre A.E.Baconsky, instructiv – “nu domnule, nu i-a făcut gestul acela lui Blaga, era un domn” –, re-culegându-l de pe marginea drumului, la Bascov, pe Mircea Bârsilă, o imagine într-adevăr emblematică asta, cu poetul re-cules de pe drum (se întâmplase şi la ediția precedentă), luat adică de o maşină a salvării din condiția de provincial – urcând în vehiculul acela dobândeai deodată identitate, adevărata identitate, a unui profesionist cooptat într-o misie importantă, istorică, de răsunet național –, să mergi şapte ore ca să citeşti două-trei poezii, acțiune orchestrată, pusă la punct cu minuție de un regizor-expert, am remarcat/comentat puțin/ în treacăt dar cu aceeaşi însuflețită nostalgie, sau tristețe goală-goluță, la dus-întors, poluarea Oltului barat deasupra Coziei, în zona Păuşa, am poposit, dus-întors, la pensiunea “DADA” preț de fix 45 de minute obligatorii pentru şofer, apoi iar la drum, acum executăm depăşirea Sibiului, luuuuung, pe centură, arşița de podiş transilvan resimțită spre un pisoar instalat drept în câmp parcă mai abitir muşcător-canină ca regățeana caniculă, apoi în sfârşit, după o juma de ceas interminabilă, Mureşul şi imediat urbea ca un miraj cu negurosul Aurel Pantea numai zâmbet în hol la acelaşi Hotel Cetate din urmă cu zece luni, primindu-ne reverențios foarte, lucindu-i altfel ochii de gloria Premiului pentru poezie al USR decernat lui decuseară la coada calului regelui Carol I, la BCU, săracu Pantea călătorise şi el toată noaptea pe tren să ne primească, iată, ca un încoronat domn al poeziei, să ne pună la masă, pe urmă să ne tragem sufletul un pic fiecare în camera lui, de fapt să ne repetăm partiturile, n-am urcat în cameră decât un minut la urmă, n-aveam ce repeta, repetasem acasă cum prea bine avea să observe Nicolae Manolescu la momentul execuției, aşa că după masa copioasă am tot stăruit pe lângă nişte căni de vin roşu de Recaş, cu Mircea, cu Robert, l-am fumat iar pe Mircea, cum aveam să-l fumez mai încolo pe baciul Moldovan, asta e problema cu mine, în anturaj şi la stres beau şi fumez de sting, zice-se că nu se vede, dar când pauza s-a terminat şi previzibilul ordin de intrare în dispozitiv a venit, asta am şi făcut, m-am conformat, şi tot ce mai rețin, în afară de remarca domnului Manolescu că-mi pregătisem recitalul de-acasă – “întotdeauna Domnule preşedinte, întotdeauna” –, este că în timp ce rosteam partitura cocoşului de tablă de pe casă, la versul “iarna, vara pâlpâie în mine sfântul”, clopotele catedralei au început să bată deasupra capetelor noastre, aşa cum stam şi de fapt, sub ochii Dirijorului, oficiam în aer liber pe treptele scărilor din fața vestitei Săli a Marii Uniri, şi cred că m-am trezit, sau aproape, în orice caz, destul ca să-l admir pe maestrul Ion Horea în recitarea domniei sale de grație poetică nesfârşită, rostire-şcoală, de neuitat, şi destul ca să încerc, datorită unui Constantin Chiriac aflat în seară mare, umilința de a mă recunoaşte strivit de verbul eminescian, chiar dacă, în mod propriu şi inimitabil, fiecare dintre cei douăzeci de invitați ai Galei – poeți galezi i-am numit – străluciseră care mai de care, a se citi “pentru conformitate” relatarea filmică percutant-empatetic scrisă/semnată de Daniel Cristea-Enache, din România literară 37, pagina 11 (are şi poză).
Mai notez că dimineața, după un somn tulbure de vreo două-trei ore, mergând la micul dejun, cine îmi apare întâmplător în cale, însuşi domnul Ion Horea odihnit, curat, strălucitor ca un fecior pornit să se-nsoare, Domnule Horea, îi spun – mă duşasem bine şi eu, eram freş –, dați-mi domnule voie să vă îmbrățişez; sfios cum îl ştim, uşor amuzat, ridicând din umeri a îngăduință, cu o scurtă lumină ghiduşă în ochi – “hai să scap de nebunul ăsta” – , Poetul galei 5 mi-a dat, domnilor, voie; merita să trec munții pentru asta.