Claudia Popescu – un nou val

„Important nu e atât ceea ce spui, cât ceea ce se-nțelege” – remarcă misterios un nuvelist şi romancier francez contemporan. „Estetica” dumisale se poate aplica şi artelor vizuale. Nu e important ceea ce vezi, ci ceea ce înțelegi (din ceea ce (nu) vezi!). La prima vedere, acum aproape un an, Claudia Popescu se răsfăța oglindindu-se în lumina propriei viziuni, aidoma lui Narcis, în luciul apei. Remarcam atunci o anumită canonizare incomodă a picturii sale, o retorică un pic de alcov, inversă de cum este regula. Ea nu spiritualiza peisajul, nu-i transfera din sensibilitatea sa creatoare, nu-l transfigura, ci îl dezlipea de acolo, de sub ochi, îl înşfăca şi îl aducea spre sine. Îl transfera, destul de ilicit, în folosul propriu. Ca un succedaneu al elixirului la care visează în secret ego-ul oricărui artist. Ca să se admire. Să se încânte. Se părea că, măcar dintr-un punct de vedere (depinde cum priveşti!), artista nu reuşea să iasă din paradigma pe alocuri înrobită unei viziuni scenografice. Iată însă că, în cea mai recentă expoziție a sa, de la Centrul Militar, intitulată „Val în Timp”, Claudia Popescu se lasă până la urmă convinsă de necesitatea severă a alternanței şi diseminează atât tematica peisajului, cât şi tehnica de realizare. Pe de o parte, deci, rămân pânzele – aceeaşi pictură sigură, cu o cromatică sustenabilă, însă foarte „iute” (ținta este obținerea senzației de rece a apei, pe care o caută cu insistență!), dar fără să atingă pragul truculenței – cu marea în diverse ipostaze. Pânze mai vechi sau mai noi, în care, uneori, din păcate, datorită unei suficiențe sufocante, recurge la exprimări inovative extraestetice (şi atunci, forțează limitele!), astfel că pictura coboară, cum spuneam, spre scenografie. Altminteri, atunci când uită de aceste artificii (ludic-feministe?!), totul emană putere: culoarea are forță, pensula nu tremură, iar ochiul este pus cu chibzuință la treabă (amintind, repet, de omnipotența regretatului ei strămoş, maestrul Ion Popescu-Negreni!). Pictura este însă complinită (iar tema dublată de tehnică!) de o serie consistentă de acuarele foarte reuşite. În care predomină de astă dată, îndrăznim să spunem, raționalul senzorial, perceptibil. Miracolul secundei răsfățate. Fiindcă aplicația se simte mult mai viguroasă, culorile nu mai sunt lăsate la voia sugestiei, a privirii deliberat încețoşate. Paradoxal, deşi, în general, acuarela oferă destul loc pentru evanescența culorii, pentru difuzia conturului, privitorul rămânând, prin urmare, captiv într-o semantică nesigură şi împrăştiată, lucrările din această secțiune ale Claudiei Popescu sunt de o acuratețe, de un simț al echilibrului şi de o rodnicie a travaliului cu totul remarcabile. Cu atât mai notabile, cu cât ele sunt realizate (aşa mi-a mărturisit ea însăşi!) sur place. Străzi şi unghiuri medievale (din geografia românească sau de aiurea!), instantanee din Centrul Vechi al Capitalei, ici-acolo câte un palazzo hărțuit de vreme (trebuie subliniat că adoră spațiul italian!), peisaje meridionale vesele şi zglobii, în vecinătatea obligatorie a mării (porturi cu ambarcațiuni etc.), colțuri de lume parcă apusă (acesta este în mod sigur „valul în Timp” ce palpită în sensibilitatea artistei!) – toate sunt, de fapt, adevăratele portrete de timp (nici nu mai contează că sunt europene sau autohtone!). Sunt umbrele artistei pe hârtie, trecute printr-o lume fabuloasă, încărcată de fastul obosit şi decadent al vremii (foarte ciudată sau, dimpotrivă, elocventă, absența personajului uman din lucrările ei!). Sunt semnele unei lumi pe care, nota bene, ea nu şi-o mai însuşeşte, spre a se înfrumuseța pe sine. Ci doar spre a-şi delecta spiritul. Dincolo de ceea ce se poate înțelege din „spusele” ei pe pânză, un lucru e limpede: Claudia Popescu s-a lăsat, în sfârşit, sedusă de un dialog sincer cu timpul. Fortis est, qui se vincit. Expoziția „Val în Timp” este şi un pariu, cu o miză pe o altă „carte de joc”, dar este şi un raccourci în timpul interior al unei artiste cu har şi robace.