Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 8 /2015
Balul de la carnavalul dogelui venețian, de Virgil Tănase, Editura Muzeul Literaturii Române, 2014, 178 pag. La 70 de ani, ca şi la 60, ca şi în vremea oniriştilor, Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945) dă prioritate visului. Aşa cum se vede şi în Balul de la carnavalul dogelui venețian, text finalizat în septembrie 2005. Aparent un roman (de aventuri) pentru cititori de toate vârstele, Balul... este o şansă de a afla, dincolo de ironie, umor, suspans, că „Visul era acum la mare preț, şi pe bună dreptate. Nimeni nu s-ar fi încumetat să pună la îndoială semnele care ne îngăduiseră să dezgropăm din ape, dacă se poate spune aşa, un diamant de-o sută de milioane de dolari. De altfel, peste numai câteva minute, contesina a răspuns”. A răspuns la telefon. Aaa, contesina căreia trebuia să îi fie livrat diamantul cât se poate de repede se numea von Schlebenbloffenblidenschlaffel! Cum altfel?! Iar diamantul, de mărimea unei prune, aşezat întru bun început (al romanului) pe capacul unui penar, într-o sală de clasă, avea cel puțin 200 de carate, „mai exact 347”. Cum altfel?! Chiar dacă profesorii de germană se lasă greu convinşi, în orice clasă poate fi cineva care să spună: „era adevărat pentru că visam”.
Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, de Ioana Diaconescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 546 pag. Prefață de Eugen Simion. Până să apară pe hârtie tipărită sintagma „Era ticăloşilor”, Marin Preda fusese urmărit cu, deja, 28 de ani în urmă (Documentul nr. 1 din volumul Ioanei Diaconescu poartă data de 9 septembrie 1952, iar din 1961-1962 activitatea de urmărire informativă a „obiectivului” este mult mai asiduă). Marin Preda a supraviețuit încă două luni din momentul apariției romanului Cel mai iubit dintre pământeni şi sunt totuşi voci care susțin că moartea lui a fost întâmplătoare şi că, nu-i aşa, nimeni dintre literați nu a murit (direct) de mâna Securității după 1964. Sunt, în acest volum, în indexul de nume al cadrelor Securității, 36 de informatori (agenți). Şi 40 de ofițeri – dacă ținem să îl luăm în calcul şi pe Matei Pavel Haiducu, cel care a reuşit să dejoace planurile de ucidere a scriitorului Virgil Tănase de către serviciile secrete ale României comuniste. Aşadar: 39 de ofițeri, având fiecare dintre ei specificate şi gradele (Matei Haiducu le-a pierdut, fireşte). Sunt nişte cifre. Nu, nu sunt, sunt partea numerică a unui mecanism căruia încerca să nu îi scape nimic, mecanism care are două obiective: Scriitorul (34 documente, 1952-67), Editorul I (45 documente, 1971-78, delațiuni şi planuri de măsuri) şi Editorul II (transcrieri după înregistrări cu mijloace de Tehnică Operativă, precum şi 65 de documente din perioada decembrie 1971 - mai 1972). Pentru că, nu-i aşa, să preluăm dintr-o listă întocmită prin 1965-66, cu 18 capete de acuzare semnată de un ministru M.A.I., Cornel Onescu: Marin Preda „a adoptat în ultimul timp o poziție necorespunzătoare față de creația literară din țara noastră, făcând în acelaşi timp afirmații tendențioase cu privire la regimul nostru socialist”.
2. „şi-a pierdut interesul şi înțelegerea față de realitățile social-politice din țara noastră pe care nu de puține ori le comentează denaturat”.
3. „afişează un dispreț total față de mediul sătesc, mărturisind el însuşi că nu-l mai interesează țăranul român care este [acum], după părerea sa prost şi leneş”.
De remarcat comentariul Ioanei Diaconescu de la pagina 165 referitor la deținerea de valută (51 de dolari), sumă derizorie care ar fi putut constitui totuşi un pretext pentru încarcerare. Cei care au intervenit în favoarea lui Marin Preda au fost col. Petru Pele – nume menționat o singură dată în volum – şi Emil Bobu, ministru de interne în perioada 1973-75. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Gh. Ursu, de pildă, punctează Ioana Diaconescu.
Pe Muntele Tabor, de Ilie Vodăian, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 68 pag.
Nivelul de evlavie nu este ombilical legat de nivelul estetic al poemelor unui autor. Când şi când, poezia religioasă capătă însă prospețime, nu se teme de oximoron (păcatele „toate vor sta la vedere/ aşa cum stau, la mănăstire, raclele cu moaşte”), chiar dacă retorica este cantonată undeva în interbelic: „Doar mugurii de mărăcini au aflat,/ încă de la Bunavestire,/ pentru câți arginți o să fie vândut.// A doua zi, către seară,/ în aşternutul de la un capăt al ieslei,/ Noul Născut ține în mână un cui./ La celălalt capăt,/ fericiții boi se hrănesc cu trifoi/ încălzit de tălpile Lui.// Pe coama dealului de lângă Ghetsimani/ vârfurile cedrilor au început să se usuce./ Peste ani,/ din trunchiul unuia se va naşte o cruce!”
Ilie Vodăian (n. 8.05.1948) a mai publicat până acum volumele: Schimbul de Noapte, Triunghi de vară, Frontiera de inox, Stare de necesitate.
S-Via del Mar, de Silvia Bitere, col. Poezia Vie, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015, 110 pag.
„nu fac nimic deosebit totul mi-a căzut din cer/ mi-e şi ruşine să o spun/ într-o bună zi am fost ridicată din cuib cu aripi/ mi s-a dat să efectuez un zbor/ cât mai aproape de credința mea/ l-am executat mai mult de frică/ să nu-mi dezamăgesc specia/ razant în picaj am distrus câteva case/ iar asta m-a durut/ eşti bună doar de făcut umbră pământului dosarul va fi clasat/ la ultima greşeală ți se va lua dreptul şi de la picioare” – năstruşnicia şi gravitatea sunt două coordonate pe care mizează Silvia Bitere (n. 18.01. 1977), intersectându-le, împletindu-le, camuflându-le premeditat, au ba, una prin cealaltă. Autoarea a mai publicat două volume de poezie (De-a Coraline şi Gri Kamikaze), urmate anul trecut de un volum de proză scurtă, Povestiri cu scaun la cap. Despre debutul din 2012 au scris, printre alții, Al. Cistelecan, A.I. Brumaru, Cristina Ştefan, Angela Nache Mamier, iar despre Gri Kamikaze – Geo Galetaru, Dan Simionescu, Florin Dochia.
Fereastra. Patru monodrame, de Doru Moțoc, col. 99. Teatru, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2014, 154 pag. După 12 volume de teatru, publicate din 1975 încoace la edituri din Bucureşti sau Rm. Vâlcea, Doru Moțoc (n. 12 iunie 1939) include aici patru texte de mici dimensiuni: Ultimul cartuş ți-l aduce iubirea, Blues pentru saxofon alto (republicat), Fereastra, Nu râdeți de clovni!. Două ieşiri – fereastra şi conducta WC-ului. Între ele, un loc de detenție pentru om. Un om fără nume. Singurul său prieten, Freddy, un păianjen. Hrănit cu musculițe prinse dinadins de omul fără nume. Dincolo de spațiul de încarcerare, fluturi roşii. Sau un ocean. Sau un alt zid, cu altă fereastră, cu alte gratii, cu alte obloane. Piesa are două posibile finaluri, la alegere. Oricum, Doru Moțoc crede în Teatrul imaginativ, în ruperea tuturor barierelor prin desprinderea de real, prin credința în libertate, ca dat primordial al ființei: „Dar atunci, în clipele când ți-e greu, tot fereastra deschisă spre vis te poate salva. Uite, acum, de pildă... E de ajuns să-mi imaginez că dincolo de fereastra oblonită e terasa unui restaurant cu vedere la ocean. Pe terasă sunt doar câteva măsuțe, cu fețe de masă albe, apretate şi cu şervețele roşii. Vii, te aşezi şi comanzi ceva. Chelnerița – tânără, frumoasă, atrăgătoare, cu picioare lungi, se apropie şi te serveşte. Dar asta aproape că nu te mai interesează. Vecinătatea femeii, intimitatea care se creează, îți sunt de ajuns. (…) De fapt, chiar ființa noastră ia naştere şi se dezvoltă într-un fel de ocean primordial de lichid amniotic. Pe urmă, sigur, nu ne mai aducem aminte... Dar aş putea să jur că ne simțeam foarte bine acolo. Chiar dacă, într-un fel, era vorba tot de o închisoare. O închisoare, da. Ca asta... Aşteptăm însă, răbdători, clipa când cineva avea să ne deschidă o fereastră spre lumină, pentru ca prin ea să ieşim în lume. Nu ştiam, fireşte, ce ne aşteaptă dincolo, nu bănuiam câte se vor petrece cu noi acolo. Dar ne încânta să cunoaştem neasemuita minune de a trăi”.
Totul este să se îndepărteze oblonul care împiedică lumina să pătrundă.
Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, de Ioana Diaconescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 546 pag. Prefață de Eugen Simion. Până să apară pe hârtie tipărită sintagma „Era ticăloşilor”, Marin Preda fusese urmărit cu, deja, 28 de ani în urmă (Documentul nr. 1 din volumul Ioanei Diaconescu poartă data de 9 septembrie 1952, iar din 1961-1962 activitatea de urmărire informativă a „obiectivului” este mult mai asiduă). Marin Preda a supraviețuit încă două luni din momentul apariției romanului Cel mai iubit dintre pământeni şi sunt totuşi voci care susțin că moartea lui a fost întâmplătoare şi că, nu-i aşa, nimeni dintre literați nu a murit (direct) de mâna Securității după 1964. Sunt, în acest volum, în indexul de nume al cadrelor Securității, 36 de informatori (agenți). Şi 40 de ofițeri – dacă ținem să îl luăm în calcul şi pe Matei Pavel Haiducu, cel care a reuşit să dejoace planurile de ucidere a scriitorului Virgil Tănase de către serviciile secrete ale României comuniste. Aşadar: 39 de ofițeri, având fiecare dintre ei specificate şi gradele (Matei Haiducu le-a pierdut, fireşte). Sunt nişte cifre. Nu, nu sunt, sunt partea numerică a unui mecanism căruia încerca să nu îi scape nimic, mecanism care are două obiective: Scriitorul (34 documente, 1952-67), Editorul I (45 documente, 1971-78, delațiuni şi planuri de măsuri) şi Editorul II (transcrieri după înregistrări cu mijloace de Tehnică Operativă, precum şi 65 de documente din perioada decembrie 1971 - mai 1972). Pentru că, nu-i aşa, să preluăm dintr-o listă întocmită prin 1965-66, cu 18 capete de acuzare semnată de un ministru M.A.I., Cornel Onescu: Marin Preda „a adoptat în ultimul timp o poziție necorespunzătoare față de creația literară din țara noastră, făcând în acelaşi timp afirmații tendențioase cu privire la regimul nostru socialist”.
2. „şi-a pierdut interesul şi înțelegerea față de realitățile social-politice din țara noastră pe care nu de puține ori le comentează denaturat”.
3. „afişează un dispreț total față de mediul sătesc, mărturisind el însuşi că nu-l mai interesează țăranul român care este [acum], după părerea sa prost şi leneş”.
De remarcat comentariul Ioanei Diaconescu de la pagina 165 referitor la deținerea de valută (51 de dolari), sumă derizorie care ar fi putut constitui totuşi un pretext pentru încarcerare. Cei care au intervenit în favoarea lui Marin Preda au fost col. Petru Pele – nume menționat o singură dată în volum – şi Emil Bobu, ministru de interne în perioada 1973-75. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Gh. Ursu, de pildă, punctează Ioana Diaconescu.
Pe Muntele Tabor, de Ilie Vodăian, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 68 pag.
Nivelul de evlavie nu este ombilical legat de nivelul estetic al poemelor unui autor. Când şi când, poezia religioasă capătă însă prospețime, nu se teme de oximoron (păcatele „toate vor sta la vedere/ aşa cum stau, la mănăstire, raclele cu moaşte”), chiar dacă retorica este cantonată undeva în interbelic: „Doar mugurii de mărăcini au aflat,/ încă de la Bunavestire,/ pentru câți arginți o să fie vândut.// A doua zi, către seară,/ în aşternutul de la un capăt al ieslei,/ Noul Născut ține în mână un cui./ La celălalt capăt,/ fericiții boi se hrănesc cu trifoi/ încălzit de tălpile Lui.// Pe coama dealului de lângă Ghetsimani/ vârfurile cedrilor au început să se usuce./ Peste ani,/ din trunchiul unuia se va naşte o cruce!”
Ilie Vodăian (n. 8.05.1948) a mai publicat până acum volumele: Schimbul de Noapte, Triunghi de vară, Frontiera de inox, Stare de necesitate.
S-Via del Mar, de Silvia Bitere, col. Poezia Vie, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015, 110 pag.
„nu fac nimic deosebit totul mi-a căzut din cer/ mi-e şi ruşine să o spun/ într-o bună zi am fost ridicată din cuib cu aripi/ mi s-a dat să efectuez un zbor/ cât mai aproape de credința mea/ l-am executat mai mult de frică/ să nu-mi dezamăgesc specia/ razant în picaj am distrus câteva case/ iar asta m-a durut/ eşti bună doar de făcut umbră pământului dosarul va fi clasat/ la ultima greşeală ți se va lua dreptul şi de la picioare” – năstruşnicia şi gravitatea sunt două coordonate pe care mizează Silvia Bitere (n. 18.01. 1977), intersectându-le, împletindu-le, camuflându-le premeditat, au ba, una prin cealaltă. Autoarea a mai publicat două volume de poezie (De-a Coraline şi Gri Kamikaze), urmate anul trecut de un volum de proză scurtă, Povestiri cu scaun la cap. Despre debutul din 2012 au scris, printre alții, Al. Cistelecan, A.I. Brumaru, Cristina Ştefan, Angela Nache Mamier, iar despre Gri Kamikaze – Geo Galetaru, Dan Simionescu, Florin Dochia.
Fereastra. Patru monodrame, de Doru Moțoc, col. 99. Teatru, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2014, 154 pag. După 12 volume de teatru, publicate din 1975 încoace la edituri din Bucureşti sau Rm. Vâlcea, Doru Moțoc (n. 12 iunie 1939) include aici patru texte de mici dimensiuni: Ultimul cartuş ți-l aduce iubirea, Blues pentru saxofon alto (republicat), Fereastra, Nu râdeți de clovni!. Două ieşiri – fereastra şi conducta WC-ului. Între ele, un loc de detenție pentru om. Un om fără nume. Singurul său prieten, Freddy, un păianjen. Hrănit cu musculițe prinse dinadins de omul fără nume. Dincolo de spațiul de încarcerare, fluturi roşii. Sau un ocean. Sau un alt zid, cu altă fereastră, cu alte gratii, cu alte obloane. Piesa are două posibile finaluri, la alegere. Oricum, Doru Moțoc crede în Teatrul imaginativ, în ruperea tuturor barierelor prin desprinderea de real, prin credința în libertate, ca dat primordial al ființei: „Dar atunci, în clipele când ți-e greu, tot fereastra deschisă spre vis te poate salva. Uite, acum, de pildă... E de ajuns să-mi imaginez că dincolo de fereastra oblonită e terasa unui restaurant cu vedere la ocean. Pe terasă sunt doar câteva măsuțe, cu fețe de masă albe, apretate şi cu şervețele roşii. Vii, te aşezi şi comanzi ceva. Chelnerița – tânără, frumoasă, atrăgătoare, cu picioare lungi, se apropie şi te serveşte. Dar asta aproape că nu te mai interesează. Vecinătatea femeii, intimitatea care se creează, îți sunt de ajuns. (…) De fapt, chiar ființa noastră ia naştere şi se dezvoltă într-un fel de ocean primordial de lichid amniotic. Pe urmă, sigur, nu ne mai aducem aminte... Dar aş putea să jur că ne simțeam foarte bine acolo. Chiar dacă, într-un fel, era vorba tot de o închisoare. O închisoare, da. Ca asta... Aşteptăm însă, răbdători, clipa când cineva avea să ne deschidă o fereastră spre lumină, pentru ca prin ea să ieşim în lume. Nu ştiam, fireşte, ce ne aşteaptă dincolo, nu bănuiam câte se vor petrece cu noi acolo. Dar ne încânta să cunoaştem neasemuita minune de a trăi”.
Totul este să se îndepărteze oblonul care împiedică lumina să pătrundă.