Scriitori români în exil. DON ALEJANDRO BUSUIOCEANU

Profesor universitar, poet intermitent, traducător şi eseist reputat în România interbelică, critic şi istoric al artei cu o respectabilă carte de vizită în țară şi în străinătate, unde, între altele, a organizat la Paris, în vara anului 1937, o mare expoziție El Greco, Alexandru Busuioceanu (10 iunie 1896, Slatina – 23 martie 1961, Madrid) şi-a continuat şi în exil, la un nivel de vîrf, activitatea, chiar dacă destinul nu i-a fost deloc favorabil. A nutrit speranța că s-ar putea impune în istoria literară a ibericilor cu pozii compuse în limba spaniolă, s-a ilustrat un timp ca influent teoretician literar şi a lucrat la un studiu referitor la surprinzătoarea posteritate a dacilor în țara de baştină a lui Traian. În fine, de pe urma lui ne-a rămas un jurnal şi o substanțială corespondență, ambele editate în România după cotitura istorică din 1989. Şi să nu uităm, a reuşit totuşi să-i cucerească pe spanioli printr-un eseu publicat în Correo Literario (nr. 7, 1 septembrie 1950) şi dedicat misterioasei românce Lucia Pallady (Paladi), de care pînă la urmă aproape că se îndrăgosteşte, după cum ține să-şi noteze autorul în jurnal, la 21 august 1950 („Când mi-am recitit notele în ordine aveam impresia că eram îndrăgostit [sublinierea autorului] de această Lucia, pe care am făcut-o să apară încetul cu încetul din cenuşă.“). Intitulat „El grande y no secreto amor de d. Juan Valera. Una historia romantica: Lucia « la muerta »“, studiul acesta n-a rămas fără ecou, după cum se poate citi în numărul din 1 iulie 1952 al gazetei Alcazar :

„El Premio Valera correspondiente a este año, instituido por la Agrupación de los Amigos de Valera, ha sido otorgado al escritor rumano don Alejandro Busuioceanu por su estudio inédito titulado « Una historia romántica : Don Juan Valera y Lucía ».
El ilustre profesor de Rumanía es persona muy destacada en las actividades literarias e universitarias de su país. Afecto durante muchos años a la Legación real de Rumanía en Madrid, desempeñó una labor importante en cuanto al aciercamiento cultural de ambos países. Actualmente es profesor en nuestra Universidad Central, continuando en sus tareas de critica e investigación literaria, en cuyo campo se deben al profesor Busuioceanu importantes trabajos.“ (1)

Printre dovezile de prețuire de care s-a bucurat Busuioceanu în Spania se mai numără şi alegerea lui ca membru al Academiei Regale de Artă şi Istorie din Toledo şi al „Academiei celor unsprezece“ (Academia Breve), plasată sub preşedinția lui Eugenio d’Ors.

§ Cine vrea să evalueze nivelul pe care l-a atins în exil poezia lui Alexandru Busuioceanu, trebuie nu numai să examineze seria cărților sala castiliene, Poemas patéticos (Madrid, 1948), Innominada luz (antologie, Madrid, 1949) şi Proporción de vivir (Madrid, 1954), împreună cu volumul Fructul de a trăi (antologie), editat de Virgil Ierunca în 1963, deci postum, sub egida Fundației Regale Universitare Carol I (Paris, 1963), dar să şi răsfoiască măcar cîteva pagini din dosarul ei de receptare.
Cu poeziile scrise/compuse în limba spaniolă, Busuioceanu a sperat că va pătrunde în sintezele de istorie literară din țara sa de azil. Nu s-a întîmplat aşa. În Spania, nici o istorie literară mai importantă nu numai că nu i-a rezervat un capitol, dar nici măcar nu l-a pomenit. Aşa la Francisco Rico (editor), cu Historia y crítica de la literatura española, volumul 8, Época contemporánea : 1939–1980 (Barcelona, 2001) şi cu atît mai puțin la José-Carlos Maíner, cu Historia mínima de la literatura española (Madrid, 2014). În schimb, în 1952, doi profesori de spaniolă de la un liceu din Paris, R. Larrieu şi R. Thomas, l-au introdus într-o Histoire illustrée de la littérature espagnole (manual pentru licee şi universitate), la capitolul consacrat poeziei moderne („Bouquet final“), alături de Ruben Dario, Miguel de Unamuno, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, Federico García Lorca, Rafael Alberti, J. Guillon, Pedro Salinas, Luis Cernuda, Vicente Aleixandre, Luis Felipe Vivanco, Dionisio Ridruejo şi Pio Baroja. Pe de altă parte, din citatele reproduse de Virgil Ierunca în Caete de Dor (nr. 9, 1955, pp. 79–98), „pentruca să se vadă că în vreme ce în exil, Al. Busuioceanu e exilat de o cruntă şi interesată indiferență, printre străini el şi-a cucerit loc de cinste şi de laudă“, rezultă că în Spania ecouri notabile s-au înregistrat în tabăra poeților şi a criticilor literari. Aproape acelaşi lucru îl constată şi Alexandru Ciorănescu în prefața unei broşuri cu Opt poeme din ciclul Nenumita lumină, traduse în limba română de George Ciorănescu (Paris, 1963) : „Nu mai e nevoie să adăugăm, e un lucru de toți cunoscut, că poetul român s-a bucurat de o excelentă primire în lumea poeziei iberice.“. Ceva mai tîrzu, referindu-se şi ea la versurile în limba spaniolă, Sanda Stolojan înregistrează la 2 mai 1978, în Jurnal (Bucureşti, 1996) scăderea treptată a notorietății poetului : „cu cît trece timpul cu atît notorietatea lui de poet român în limba spaniolă scade. Busuioceanu a avut ora lui de glorie, a fost încurajat de Vicente Aleixandre. Busuioceanu i-a uimit pe spanioli cu talentul lui poetic, dar acum este aproape uitat.“.
Oricum ar fi, în majoritatea poemelor sale în limba spaniolă, indiferent dacă este vorba de confruntarea cu noua realitate a exilului sau cu absolutul, Busuioceanu rămîne „poetul unei patetice singurătăți“ (Alexandru Ciorănescu) :

El mundo se cierra sobre mi, sombra de cristal/y yo misterio/ pobre misterio oscurecido/mis huellas busco en la transparencia que desconozco/¿ Piedra ? ¿ sueño ? ¿ orilla de mi noche inesperada ?/ ¿ jardín etéreo donde mis manos nunca alcanzarán/ alguna flor ?/ ¡ Dios !/¿ Dónde están las hermosas figuras de tus cosas/grandes pequeñas/que yo amé/y mis ojos vieron y perdieron/en las mil aguas profundas/en los manantiales/de tu desconocido ser ?//Yo solo entre tus rayos entre tus sombras/solo en tu mundo, auroras sin rostro y sin destino/yo grano de tus manos/que sembraste en la arcilla//¡ Dios de mi soplo y mi carne !/ ¿ dónde poner mis labios/en tu Edén sin fruto y sin orillas ?
Lumea se’nchide asupra mea, umbră de cristal/şi eu, mister/sărman mister întunecat/urmele-mi caut în transparența pe care n’o cunosc/Piatră ? vis ? țărm al nopții mele neaşteptate ?/ grădină-eterică unde mâinile mele nu vor atinge vreo floare ?// Doamne/Unde sunt frumoasele figuri ale lucrurilor tale/mari mici/pe care eu le-am iubit/şi ochii mei le-au văzut şi pierdut/în miile de ape adânci/în izvoarele/ființei tale necunoscute ?//Tu singur între razele’ntre umbrele tale !/ singur în lumea ta, aurore fără chip şi fără destin/eu grăunte-al mâinilor tale/pe care l-ai semănat în argilă,/Doamne-al suflării şi al cărnii mele/— unde’mi voi pune buzele/în Edenul tău fără margini şi fără fruct ?
Nu altfel stau lucrurile cu ceea ce s-a numit contribuția teoretică a lui Busuioceanu la înnoirea poeziei iberice. De data aceasta citat este eseul „Poesià y epifanismo“, publicat în Ínsula (nr. 40, 15 apr. 1949), revista lui Enrique Canito, la care Busioceanu a colaborat cu o cronică a ideilor. Ceea ce i-a impresionat pe scriitorii-poeți, dar şi pe criticii anilor ’50, a fost ideea românului de a considera poezia (sau mai exact, „gîndirea poetică“) drept un mijloc de conoaştere epifanică (revelatoare deci, nu logică), la care se ajunge cu ajutorul unui instrument „ireductibil“ — metafora. Pentru că, susține Busuioceanu în acest eseu :

Arta nu este altceva decât înălțarea spre epifanie. Şi nu numai arta care rămâne legată de tehnică, cât viața însăşi, înțeleasă ca operă de artă, trăită epic, liric şi tragic, ea este totuşi neliniştea de a se desprinde de logic, de mecanic şi de a se supune absolutului.
O teorie care aminteşte de „arta poetică“ a lui Blaga, din celebrul său poem intitulat Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

§ În realitate, poezia lui Alexandru Busuioceanu, atît cea spaniolă cît şi cea scrisă în româneşte şi antologată de Virgil Ierunca în Fructul de a trăi, este mult mai variată decît o sugerează teoria epifanismului. Se poate vorbi mai întîi de o poezie artizanală, cu un număr fix de catrene, în care versurile rimează cuminte, urmărind să acopere o schemă de ansamblu, riguros asumată. Cea a zodiilor, de exemplu, dintr-un ciclu datat 1947 şi dedicat Antoanetei Bodisco. De reținut din acest ciclu e medalionul Gemeni, cu trimitere la propriul destin şi la criza identitară a exilatului :

Țintar de aur joc pe cer/şi bobii soartei mele mut/Acum îi văd acuma pier/şi firele subțiri s’au rupt//Care-o fi’n ele semnul meu ?/Mut bobii iar de la’nceput/Dar Gemeni doi bobi cad mereu/şi când să-i prind atunci nu sunt

Artizanal şi schematic (în sensul de supunere la o anumită ordine prozodică) este şi sonetul Getică, aranjat pe aceeaşi temă a destinului incert şi inclus tot în ciclul din 1947 al Zodiilor, sub un motto din Marțial, pentru a evoca leneşele stele ale polului getic :

Getici sidera pigra poli

În arhipelaguri întinse de-azur/încet navighează uşoara triremă/sub leneşa stea sclipind ca o stemă/pe arcuri polare-ale cerului pur//De constelații de focuri o diademă/s’aprinde pe ceruri de jur împrejur/şi’n vastul rotundul albastrul contur/închisu-s’a marea lucind ca o gemă//La prora de gând spre’naltu-empireu/alunec uşor pe-azurul hermetic/De vis hieratic întind curcubeu//Şi gândul pe ape purtându-l aedic/mă’ndrept spre enigma destinului meu/sub leneşa stea a polului getic

Avem apoi o poezie insistent autoconfesivă, mult mai dramatică în spirit şi mult mai puțin muzicală decît cea rimată şi ritmată. E poezia de miezul nopții, adică poezia ceasurilor de singurătate, cînd întrebările cele mai chinuitoare îşi caută un răspuns pe măsură :

Iau mărturie dela cei ce veghează, pentru că un/ chip printre ei/Ca un sat de păsări ce nu s’au născut sunt morții/gândul lor îmi dă somn/Nu e timp de dormit când lucruri de seamă mă invită/ la inspecții la alianțe la aventuri/Elipse noi s’au ivit în spațiu pe care nu le cunosc/guvernăminte de mari aparențe, legiuni de fiice’n no-/ bilă mişcare, teritorii fundate pe geologii de po-/ len şi heraldici vegetale/O piramidă de lucruri sacrificate /umbreşte totuşi vii-/torul/Nu ştiu cum aş mai ocoli-o/Strada pe care umblu deşteaptă ecouri nejustificate/Piatra e verde/Piciorul meu pe ea stârneşte-un sunet care’n tăcerea/fabuloasă e un scandal
Alt ciclu (reprezentativ şi el pentru literatura exilului) poate fi aproximat selectînd poeziile întoarse cu fața nu spre sine, ci spre țara pierdută, şi incluse în secțiunea intitulată Înfrângeri (1947) :

O țară unde mâinile aveau inimă bună/spicul ți se’nchina la drum spunându-şi numele/şi nimeni nu era grăbit să iasă dintr’o fabulă […]//Acolo s’a inventat roua şi carul mare şi carul mic/un strămoş când trăgea cu săgeata de pe cer/în deltă lebăda/pelicanul sfâşiindu-şi inima/din te miri ce şi din nimic//Acolo-a fost țara/unde umbra cădea alături de om/şi omul cade-alături de umbră
În fine, citabile sînt şi cele cîteva poezii care adună la un loc, într-o sinteză whitmaniană, toată revolta de care este capabil poetul, pentru ca în felul acesta să-şi poată clama libertatea, într-o lume care nu mai este şi a lui :

Între soare şi lună Doamne nu sunt nimic/Între secrete nepătrunse nu pot fi/nu pot voi să fiu nimic/Sunt sătul Doamne de-atâți profeți de-atâția mareşali/de profeți bine încălțați/de fotografici mareşali/de barzi mai pleşuvi decât Homer/cu frunți de cremene, de trestie condei/Din aceeaşi maimuță au coborât ca să-mi arate drumul/să mă’nvețe Binele şi Răul/să ridice pentru mine spânzurători la răspântii/şi piedestale pentru ei de paie/— în vreme ce eu prin fereastra mea obscură/privesc misterul tău şi moartea/încolțind pe stradă în pietre şi’n ființe/trecând în viteza roților/în strigătele vânzătorilor de ziare/în năluca gârbovă a femeii care traversează drumul/în surâsu’aproape de cicoare al acelor doi ochi de copil […]//Nu mai am nimic Doamne/Am lăsat totul la răspântii jefuitorilor de libertate/femeea, casa mea, copilul/şi grăuntele de nădejde pe care-l primisem în dar/şi-l purtam cu mine de patruzeci de ani/Acum dorm între ziduri goale/privesc prin fereastra mea eternitatea/şi simt că undeva un cariu o roade ca pe un lemn vechi/că Tu însuți eşti urmărit/de rachetele care Ți-au învins sunetul şi-Ți vor învinge lumina […]//Sunt sătul Doamne de profeți de mareşali/pe care aş vrea să-i cunosc desculți/pe malul Tiberiadelor Tale/mâncând lăcustele Tale/încercând singuri cu beregata ştreangurile lor/întinzându-se’n gropile proaspăt săpate,/ca să nu fie greş,/şi comunicând prin telefoane de aur neînfricaților barzi/cum va fi fața lumii Tale’n gloriile cenuşii/cum ne vom legăna negri peste atomii violați/cum vom visa încă la libertate cu craniile înverzite/cum va răsări soarele iar peste oasele noastre frânte
Prin toate aceste poeme, Alexandru Busuioceanu rămîne un poet modern de primă mînă, autentic şi original, dar la mare depărtare de Blaga sau de Voiculescu, în apropierea cărora a fost plasat de Virgil Ierunca. Iar dintre categoriile estetice la care s-ar putea face apel, pentru a-l caracteriza, cea care i se potriveşte şi îl singularizează printre poeți pe acest singuratic printre oameni este tragicul.

§ Cei care l-au cunoscut pe Alexandru Busuioceanu în exil, indiferent dacă a fost vorba de români (Mircea Eliade, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu) sau de străini (italianul Eugenio Battisti), au fost frapați de sentimentul de profundă dezrădăcinare trăit de acesta. „Alexandru era şi se simțea dezrădăcinat“, spune profesorul Battisti într-o evocare publicată în 1985. Şi totuşi, în cazul lui se poate vorbi şi de o tentativă reuşită de recalibrare identitară, însă la un nivel mai adînc decît acela al vieții cotidiene. Mă refer la studiile sale despre Zamolxis şi despre mitul dacic (getic), publicate mai întîi de autor la începutul anilor ’50, în două dintre revistele exilului sau în cadrul Colecției „Destin“, şi postum, de către Dan Sluşanschi, în volumul intitulat Zalmoxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole (Bucureşti, 1985). Potrivit autorului, mitul dacic a supraviețuit „camuflat“ sub identități gotice în ideologia medievală iberică, iar în forma aceasta nouă a fost investit cu valoare de model („Confuzia goți — geți nu e o greşeală de tipar, e o utopie“).
Cel care a intuit de la început semnificația pe care a avut-o fascinația tîrzie a exilatului pentru mitul acesta, descoperit de el mai mult întîmplător, a fost Mircea Eliade, într-un articol memorialistic publicat în România (nr. 57, mai–iunie 1961) :

„[Alexandru Busuioceanu] iubise şi cunoscuse Spania prin, şi pentru El Greco. Dar odată ajuns în Spania, regăseşte Italica, unde se născuse Traian, şi regăseşte, mai ales, pe Zamolxen, Boruista şi Dicineo, în Cronica General a lui Alfonso el Sabio, şi în atâtea alte cronici spaniole. Ceiace părea cu desăvârşire uitat în Dacia lui, România de astăzi, trăia în conştiința istorică a Spaniei. « Mitul getic » nu murise ; se strămutase, doar, la celalt capăt al Europei. Tot aşa se va întâmpla şi cu el, poetul, eseistul, gânditorul Alexandru Busuioceanu. Nu va muri ca scriitor român, nici chiar după ce va fi ajuns să fie considerat unul din cei mai de seamă poeți spanioli de astăzi. Se va camufla, doar, aşa precum s’a camuflat getul Buerebista în gotul Boruista. Dar opera lui poetică nu va muri, chiar dacă nu mai e înregistrată de istoricii literari ai « Republicii Populare » de astăzi. Ea va continua să existe, şi să triumfe, în patria lui « mitică » : acolo unde se născuse Traian, şi unde se refugiase mitologia țării pe care Împăratul biruitor o îngenunchiase şi o colonizase“.

De acelaşi lucru, dar în mai puține cuvinte, a fost convins şi Vintilă Horia :

„Je pense [...] qu’il fut en réalité une victime de l’exil, donc des empires qu’il haïssait du fond de son âme sylvestre, habitué depuis sa naissance à la liberté sans compromis des loups, symboles héraldiques des Daces immortels.“
Cum s-a ajuns aici ? Ne-o spune chiar autorul :

Căutam tradiția spaniolă — pe care o presupuneam la cronicarii medievali — despre împăratul Traian şi despre cucerirea lui în Dacia. N-am găsit-o. Oricît de curios ar părea, o asemenea tradiție nu există. Cronicarii spanioli n-au ştiut că Traian a cucerit Dacia […]. Traian a fost pus la Index timp de o mie de ani şi mai bine. A figurat în lista de persecutori ai creştinilor, stabilită de sf. Augustin. […] Cel dintîi elogiu al lui Traian în patria sa îl scrie Alfonso el Sabio, la sfîrşitul secolului al XIII-lea, cam în aceeaşi vreme cînd şi Dante făcea împăratului un loc în Purgatoriu.
Dar dacă această tradiție hispanică despre Dacia n-am găsit-o şi nu s-a ivit nici un text care să contribuie cu ceva la ideea descendenței noastre din Roma şi, într-un fel, a legăturii noastre cu Spania, spre surprinderea mea am găsit în cronicarii spanioli o tradiție inversă, adică o tradiție dacică a Spaniei, independentă de Traian […]. Pentru cronicarii spanioli, şi anume pentru toți, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic sau are a-i căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă, hispanicii sînt descendenți din geți sau daci şi Spania a fost fondată — la a patra ei întemeiere, cea definitivă, în secolul al V-lea — de poporul de la Dunăre.
Aşadar, pentru a-şi înțelege mai bine trecutul, adică pentru a-şi centra identitar genealogia, Busuioceanu a pornit în căutarea urmelor lăsate de Traian şi de cucerirea Daciei în vechea memorie a spaniolilor. Nu le-a găsit, în schimb a descoperit că dacii sînt cei care au ocupat mult timp locul acesta. Nu Traian, ci Zamolxis, Burebista, Deceneu şi Decebal au intrat în istoria cronicărească a Spaniei, care i-a şi hispanizat : don Diceneo, don Zamolxen, don Boruista. Mai mult, două dintre simbolurile dacilor, jugul şi săgețile, au pătruns chiar în heraldica spaniolă, adică în stema regilor catolici.
Pe de altă parte, dacă n-a reuşit să descopere punctul de sprijin acolo unde l-a căutat, Busuioceanu l-a găsit în condiția de exilat, superior înțeleasă de un Martin din Dumio, de un Orosius şi înaintea lor, de Seneca, la care nu ezită să se raporteze :


Alexandru Busuioceanu se regăseşte pe sine, compensator, şi într-o a doua temă pe care a dezvoltat-o în cadrul ambițiosului său „proiect dacic“: înfrînți, dacii şi-ar fi luat revanşa asupra învingătorilor ingrați, care i-au părăsit într-un moment de cumpănă istorică (retragerea aureliană din 271), dînd Imperiului Roman mai mulți conducători din stirpea lor. Potrivit amintirilor lui Pamfil Şeicaru, acelaşi lucru ar fi fost susținut de Busuioceanu şi în legătură cu atitudinea de mai tîrziu a Occidentului față de români :

„La 270 ca şi la 1944, Occidentul ne-a lăsat la discreția barbarilor. Permanent, Occidentul ne-a sacrificat. Politica realistă, considerațiile tactice ale Occidentului joacă totdeauna în defavoarea Daciei.“ […] În această adâncă ostilitate contra Occidentului, sub cele două aspecte raționalist şi catolic, îşi află origina alhimia morală care a elaborat mitul geto-dacic, în care găsea un exaltant refugiu.
Ca fidel discipol al profesorului Vasile Pârvan, pe care, iată, l-a completat în chip surprinzător, Alexandru Busuioceanu putea fi sigur de locul deosebit pe care studiile sale daco-hispanice îl vor ocupa la un moment dat şi în cadrul culturii române. De altfel, încă din 1961, Mircea Eliade l-a recuperat, plasîndu-l în tradiția prozei didactice a lui Alexandru Odobescu. Însă ceea ce nu putea el anticipa a fost faptul că aceste studii vor fi încadrate şi ele, chiar dacă mai discret decît în alte cazuri, în propaganda protocronistă inițiată în R.S.R. de Edgar Papu şi continuată de susținătorii săi zeloşi (între care Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu sau Ilie Bădescu). Şi asta pentru că, înainte de a fi editate în volum, fragmente din studiul intitulat Zalmoxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole au fost publicate în Secolul 20 (nr. 7–8, iulie-august 1977) şi în Luceafărul (nr. 35, 1 septembrie 1979), adică exact în cele două reviste care au alimentat delirul protocronist al anilor ’70–’80, precum şi în Magazin istoric (nr. 12, decembrie 1978).

§ Indiferent de forma în care se prezintă el astăzi, jurnalul, cu numeroasele lui pasaje sau chiar pagini blurate, adică cenzurate de autor, se impune ca un autentic document al unui tragic angoasat. Ba chiar al unui angoasat care se plasează în apropierea celor doi clasici ai angoasei, fixați în cadrul exilului literar românesc, Cioran şi Eugen Ionescu. Deosebirea e că angoasa lui Busuioceanu e motivată nu doar prin temperament sau prin condiția de exilat, ci şi prin boala misterioasă de care a suferit. Jurnalul, intitulat Caietele de miezul nopții, înregistrează conştiincios, din 1950 pînă în 1957, foaia medicală a acestei boli. Insomnii prelungite, febră, epuizare fizică, tratament inadecvat, plus imposibilitatea medicilor de a-i stabili un diagnostic exact. Pe acest fond general, care nu are cum să bine-dispună, pot fi urmărite cîteva fire tematice. Lecturile şi eseurile în lucru (cel despre daci sau cel despre Don Juan Valera y Lucía), poeziile spaniole (pe care nu de puține ori le traduce el însuşi în româneşte), activitatea didactică (însă fără nici o indicație despre natura cursurilor propriu-zise), socotelile băneşti, provocate de nemulțumirea față de o retribuție extrem de modestă (la reviste sau la Universitate, de unde încasează doar 500 de pesete pe lună), refuzul constant de a colabora cu legionarii, şi în acest context, distanța prudentă față de principele Nicolae, relațiile (adesea încordate) cu lumea literară spaniolă sau cu cele cîteva femei care s-au apropiat de el (Antoaneta Bodisco, Juana Mirdó, chinezoaica Françoise, aristocrata Matilda Perez), şi nu mai puțin, cu unii compatrioți, siliți şi ei să se stabilească în străinătate, la Madrid sau la Paris (Aron Cotruş, Alexandru Ciorănescu, Pamfil Şeicaru, N.I. Herescu, Horia Stamatu, Victor Buescu, Bazil Munteanu). Față de toți aceştia, femei şi bărbați, diaristul ia distanță prin scurte notații ironice sau sarcastice, tipice pentru felul său de a fi, dar şi pentru una din metamorfozele curente ale angoasei. Cotruş — „îngâmfat cât Ceahlăul“, Herescu — „n-ai ce vorbi“ cu el, Cioran — „un filosof mucalit care necrezând în nimic, întinde curse oamenilor serioşi“, Bazil Munteanu — „vanitate şi aer magistral, în raport cu corpolența“, Horia Stamatu — „ideile lui nu sunt bune de nimic“. Nu e cruțat nici măcar blîndul Alexandru Ciorănescu, executat fără milă, după ce a primit de la el un volum de versuri în limba spaniolă :

Curioase [...] veleitățile literare ale acestui erudit, adevărat şoarece de bibliotecă, refugiat de teamă în Canarii. Lansează în insulă anonim fel de fel de opere de erudiție, de teatru, de poezie. Când în româneşte, când în franțuzeşte, când în spaniolă. Nimeni nu le bagă în seamă, nici nu ştie ale cui sunt. [...] Ca să poată publica uşor bietul om s-a făcut şi proprietar de tipografie în Santa Cruz. Totul e inutil.

Mai tîrziu, într-o prefață tandru intitulată „Un fir de busuioc în amintirea lui Busuioceanu“, Alexandru Ciorănescu se va referi şi el la relația cu dificilul său fost coleg din Spania : „L-am reîntâlnit pe Alexandru Busuioceanu la Madrd, imediat după război, când eu însumi am plecat cam repede de la Paris şi m-am stabilit în Spania. A fost pentru mine un prieten excelent, un om cu care m-am înțeles foarte bine ; nici o umbră nu s-a strecurat vreodată în relații (sic) dintre noi.“. Ce greu e să cunoşti adevărata fire a oamenilor şi cît de întortochiată poate fi natura lor !
În secvențele referitoare la exilul literar românesc, de reținut din jurnalul lui Busuioceanu mai sînt şi notele referitoare la manevrele din culise, în perioada înființării Fundației Regale Universitare (Paris) sau la poeziile lui Ion Stegaru şi Onofrei Puşcăriaşul (două pseudonime), aduse la Paris de Marcel Fontaine în toamna anului 1948 şi transmise lui Victor Buescu. La „11 aug. [1950] (3 şi jum. noaptea)“, Alexandru Busuioceanu notează în jurnalul său :

„[Buescu] îmi arată [...] nişte surprinzătoare poezii româneşti, primite de el pe o cale misterioasă din România, semnate Onufre Puşcarion (sic) şi, mi se pare, Ion Stegaru. Toate scrise în închisoare, câteva sunt extraordinare. Nu pot fi de altcineva decât de Tudor Arghezi. […] Buescu le-a primit de la un misterios « Jean Jacques » din Bruxelles, care le trimite pentru a fi citite la vreun post de radio mare. Părerea mea e că poeziile sunt atât de tipic argheziene, încât, a le publica sau a face să fie auzite în România la Radio, ar putea primejdui viața lui Arghezi. […] Am recitit de mai multe ori aceste bucăți extraordinare. Sunt un fel de a doua parte, scrisă cu sânge, a Florilor de mucigai.“.

Ulterior, alți comentatori i-au indicat pe Nichifor Crainic sau pe Radu Gyr drept autori ai acestor poezii. Aşadar, o problemă literară rămasă pînă astăzi nerezolvată.
La capitolul faptelor de zi cu zi, consemnate şi ele destul de consecvent, potrivit unui „program“ recomandat în 1951 unui amic spaniol („să înceapă a redacta un jurnal « uman », notând fără retorică experiența lui de fiecare zi“), cîte o întîmplare mai specială înseninează orizontul sufletesc al diaristului, dar şi atunci amintirea celor lăsați acasă îl întoarce în starea sa obişnuită de om acrit, bîntuit de boală, de insomnii şi de angoase :

Pierd dimineața, fiindu-mi rău. Până mă întorc de la restaurant, trec pe la negustorul de fructe. Un copil, ucenic de atelier, vrea să cumpere un măr. A ales unul frumos. Fructarul îi cere o pesetă. Oferă „dos reales“. Nu se poate face târgul. Fructarul ține la preț. Îi oferă trei mere stricate pentru dos reales. Tonul hotărât al băiatului. El vrea lucru bun. „Nu-mi plac lucrurile care nu sunt bune“. Negustorul neînduplecat. Îi ofer băiatului eu mărul. Vreau să-l plătesc. El refuză. Nu primeşte cadouri. „Atunci, colaborăm, îi spun. Pune, fiecare câte doi reales şi iei tu mărul“. Stă la îndoială.
– „Mâncăm mărul amândoi“, decide el.
– „Nu, mănânci tu pentru amândoi, spun eu, colaborăm“. Îi dau mărul cel mai frumos. El se uită la mine şi la măr ; judecă un moment. Îmi surâde. Apoi îmi mulțumeşte pentru toate : „Gracias !“ şi pleacă cu mărul. Mă uit după el, mă gîndesc la Onica. (S-a stins lumina. E două noaptea. Continui să scriu la opaiț).

Oricît de lovit de soartă a fost şi oricît de drastic l-a afectat condiția de exilat, prin paginile sale de jurnal, Alexandru Busuioceanu a reuşit să confere durabilitate efemerului.

& Figuri şi cărți, Bucureşti, 1922 ; Iser, Craiova, 1930 ; Pârvan gânditorul, Craiova, 1934 ; Preziosi, Bucureşti, 1935 ; Andreescu, Bucureşti, 1936 ; La Galerie de peintures de Sa Majesté le roi Carol II de Roumanie, Éditions d’études et de documents, Paris, 1939 ; Ethos (articole şi eseuri), Bucureşti, 1941 ; Dacios y Romanos en los Cárpatos (conferință), Ed. Stylos, Publicaciones del Instituto Rumano de Cultura, Madrid, 1943 (Editura Destin, Madrid, 1948) ; Literatura rumana, fără ed., Madrid, 1946 (Istoria literaturii române. Compendiu, editor Nicolae Florescu, text în limba română şi spaniolă, traducere în limba română de Irina Dogaru, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, postfață de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998) ; Poemas patéticos, Colección „Mensajes“, Madrid, 1948 ; Innominada luz (antologie), Escorial, Madrid, 1949 ; Mitul Daciei în istoria şi cultura Spaniei, Ed. Destin, Madrid, 1952 ; Proporción de vivir (cu un desen de Vazquez Diaz), Colección „Insula“, Madrid, 1954 ; Opt poeme din ciclul Nenumita lumină (traducere din limba spaniolă de George Ciorănescu, prefață de Alexandru Ciorănescu), Paris, 1963 ; Fructul de a trăi (antologie poetică şi prefață de Virgil Ierunca), Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1963 ; Scrieri despre artă (editori Oana Busuioceanu, Th. Enescu, V.I. Stoichiță ; prefață de Ion Frunzetti), Bucureşti, 1980 ; Zalmoxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole (editor Dan Sluşanschi ; cu o evocare de Eugenio Battisti), Bucureşti, 1985 ; Caietele de miezul nopții (jurnal 1939–1957) (ediție îngrijită, note, traducere, prefață de C. Popescu-Cadem), Bucureşti, 2001 ; Un roman epistolar al exilului românesc (ediție critică, note, traducere, scrisoare introductivă şi postfață de Liliana Corobca), vol. I (1942–1950), Bucureşti, 2003, vol. II (1952–1961), Bucureşti, 2004 ; Zamolxis, Bucureşti, 2009 ; Poezie şi cunoaştere (traducere şi comentarii de George şi Alexandru Ciorănescu ; ediție îngrijită, prefață şi traducere de Crisula Ştefănescu), Timişoara, 2010.

Referințe : George Ciorănescu, Un Poète roumain en Espagne: Alexandre Busuioceanu, Institut Universitaire Roumain Charles Ier, Paris, 1962 (traducere în limba română de Crisula Ştefănescu, în vol. Poezie şi cunoaştere, Timişoara, 2010). V. şi Nichifor Crainic, Zile albe — zile negre. Memorii, vol. I, Bucureşti, 1991 ; George Ciorănescu, Scrieri, vol. III, Proză, Bucureşti, 2003.