Eveniment
Marian Drăghici
"Vă rog să poftiți la Revoluție!"
Articol publicat în ediția Viata Românească 9 / 2015
Un eveniment editorial, care ar trebui – pentru asta e izvodit – să răscolească societatea românească, da, să o răscolească în sfârşit spre limpezire şi primenire, nu spre perpetua tulburare a apelor, cum procedează, de regulă, în cestiune, mass media postdecembriste. Spun de regulă ca să nu spun la comandă. Comanda, veți vedea, este un cuvânt-cheie în cele ce urmează şi, mai ales, în cele la care se referă aceste puține rânduri. Fundația Academia Civică a publicat volumul Şcoala memoriei 2014, prelegeri şi discuții de la a XVII-a ediție a Şcolii de vară de la Sighet (25-30 iulie 2014), sub egida Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul, dacă mai e cazul acestei precizări, Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenței, colecția Istorie orală, editată de Romulus Rusan, cu sprijinul Teodorei Stanciu şi al Oanei Enăchescu. În cuvântul de deschidere, care s-ar cuveni integral reprodus aici, cum de altfel atâtea secvențe din volum, antologice/revelatorii pentru literatura de acest gen, Ana Blandiana punctează un scurt raport, sau dare de seamă, al celor două decenii de existență a Memorialului Sighet, descriind anul precedent, 2013, ca jubiliar, “cu zeci de manifestări, de simpozioane, de sărbători internaționale, în România şi în străinătate, pentru că – întăreşte poeta – a fost nu doar un jubileu al nostru, a fost un jubileu al primului memorial al victimelor comunismului din lume.” Şi, ca să fie şi mai clar, ilustrează, dezvoltă ideea-cadru, ideea-pivot, schimbarea de optică, raportul victimă-călău, în actul justiției: „Deci a fost practic sărbătorirea a 20 de ani din momentul în care Consiliul Europei, cel care a luat sub egida lui proiectul nostru, a acceptat să preia perspectiva victimelor comunismului asupra istoriei recente, ceea ce era aproape revoluționar în cel moment.”
Această perspectivă, a victimelor comunismului asupra istoriei recente, cum memorabil se exprimă Ana Blandiana, rezumă toată filozofia, rațiunea de a fi a Memorialului Sighet. Cuprinsul celor 485 de pagini transcrie substanța prelegerilor şi dezbaterilor din cadrul Şcolii desfăşurate în spiritul şi tradiția, se poate spune de-acum, acestei curat-umaniste gândiri. Simpla înşiruire a numelor, în ordinea inserării în sumar, dă seama asupra diversității competențelor, ariei tematice, anvergurii intelectuale şi geografice a acestei reuniuni, cu un public interactiv format din elevi, studenți, profesori, cercetători şi invitați unul şi unul, de la Monica Macovei la Jardar Seim (Norvegia), Alexandra Below (SUA), Nicolae Scurtu, Brînduşa Armanca, Daniel Vighi, Miodrag Milin, Traian Orban, Doina Jela, Nicolae Constantinescu, Ruxandra Cesereanu, Petre Mihai Băcanu, Dan Voinea, Alexandru Zub, Anatol Petrencu (Rep. Moldova), Gheorghe Palade (Rep. Moldova), Alicja Wancerz-Gluza (Polonia), Petruška Šuštrovà (Cehia), Gyarmati György (Ungaria), Helmut Müller-Enbergs (Germania), Alexander Dimitrov (Bulgaria), Katharina Kilzer (Germania), Mihai Wurmbrandt (SUA), Liviu Țîrău, Christian Mititelu. Justiția practicată ca formă de memorie, mărturiile unui norvegian student la Bucureşti în anii 65-66 ai secolului trecut, drama unei familii de medici iluştri, Dumitru şi Florica Bagdasar, vernisarea unei expoziții de documente despre exilul literar românesc, o prelegere/analiză privind mass media/libertatea presei, două dezbateri despre Revoluția din 89, moderate de Ana Blandiana, respectiv Romulus Rusan, contribuția Ruxandrei Cesereanu, consistentă, cu titlul “Deconstrucția unei revoluții”, o altă masă rotundă cu tema “Basarabia” moderată de acad. Alexandru Zub, şi încă una, finală, corolar al ediției, “Anul 1989 văzut dinspre Est şi dinspre Vest”, moderator acelaşi mereu atent şi aplicat Romulus Rusan, toate aceastea desfăşurate pe parcursul a cinci zile şi încredințate trans/scriptic hârtiei, oferă o lectură palpitantă, la nivel academic, nu o dată de o tensiune emoțională la limita suportabilității. Că realitatea bate ficțiunea, truism de bună seamă răsuflat, e Adevărul însuşi, gol-goluț, în spiritul, spațiul şi paginile Şcolii de vară de la Sighet, extras din sminteala lumii în care trăim, a istoriei ultimei jumătăți de secol, cu precădere a ultimilor 25 de ani, analizată, sminteala asta, lucid, în context național şi internațional, din mărturii documentate profesionist, scrise şi mai cu seamă vorbite, instruite, fundamentate etic şi moral, întemeiate juridic. Mărturisesc că nu am lăsat cartea din mână aproape o noapte întreagă citind şi, adesea perplex, revoltându-mă de cinismul unor personaje puțin spus nefaste pentru soarta acestei nații, figuri ultracunoscute, îndelung mediatizate, dar şi, mai cu seamă, minunându-mă, bucurându-mă ca de o ultimă şansă, de splendid-convingătoarele pledoarii, exemplare pentru formarea voinței şi a caracterelor în bătălii politice aparent pierdute, cu protagonişti ca Monica Macovei, Petre Mihai Băcanu, generalul Dan Voinea, pastorul Wurmbrandt în evocarea fiului său Mihai, a medicilor Bagdasar, de mare vocație şi omenie, în rememorarea fiicei lor, matematiciana Alexandra Below. Dacă cercetările unui savant ca Solomon Marcus, în numeroase volume, unele comentate aici, vorbesc despre “rănile deschise” ale societății, cu precădere în domeniul educației, aceleaşi răni încă şi mai duhnitoare sunt “puse sub lupă” la rădăcină, la sursa răului, de autorii Şcolii memoriei. Rezultă, la lectură, un adevăr extras din cunoaşterea şi cercetarea faptelor, a demontării mecanismelor jocului politic, cu toate pericolele sale care obligă la reacție continuă, conştientizare, instruire neostoită. Exemplu: “Ce poate face justitia?”, se întreabă Monica Macovei în fața tinerilor, şi răspunde, fiindcă are răspunsul, a muncit/luptat să-l aibă:
“În acest moment, procurorii pot să-i ancheteze şi judecătorii să-i judece pe cei care mai sunt în viață şi care au comis crime împotriva umanității, genocid, omoruri… La omoruri o să fac o precizare: care nu s-au prescris încă. Şi pot să vă spun că cele de la Revoluție şi mineriade nu s-au prescris încă. Este vorba de un proiect de lege pe care eu l-am scris în 2010 şi care a trecut de Parlamentul European. A fost adoptat şi promulgat şi e în vigoare din 2012. El are două lucruri. Primul spune aşa: Infracțiunea de omor este imprescriptibilă. Deci indiferent de când ai luat viața unui om, oricând te prinde, şi peste 20 şi peste 30 de ani, te poate pedepsi. La noi era prescripție. În majoritatea țărilor lumii nu există aşa ceva. Şi am făcut un lucru: la crimele împotriva umanității, genocid şi celelalte am adăugat că sunt imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise.”
De la generalul Dan Voinea avem în sfârşit, dezlegat, misterul teroriştilor. Aici îmi iau permisiunea unui citat lung, căci ne afăm în fața unei pagini-şoc, esențială, cred, pentru istoria contemporană:
“La fiecare depozit din România – explică generalul în justiție militară Dan Voinea –, exista un depozit de armament. La fiecare sediu de Consiliu Județean din România exista un depozit de armament. Aceste depozite de armamente erau gestionate de Gărzile Patriotice. Şi se executau, periodic, instruiri cu armamentul din dotare, adică muncitorii şi activiştii mergeau într-un poligon de tragere şi acolo exersau cu diverse arme. La Revoluție, aceste Gărzi au fost activate. Şi a fost un motiv să-i înarmeze pe civili, în special pe cei din Gărzile Patriotice, ca să apere întreprinderile de terorişti. A fost o diversiune existența teroriştilor. Eu am studiat fenomenul ăsta mai profund. Primul care a folosit cuvântul terorist a fost Ceauşescu, când i-a catalogat astfel pe manifestanții din Timişoara, la 17 decembrie. Ceauşescu are trei ieşiri concrete, în care foloseşte cuvântul terorişti la adresa manifestanților din Timişoara, pe care îi cataloghează ca fiind huligani, iredentişti, terorişti, pentru că terorizau statul comunist. Şi a ținut treaba asta şi după 22 decembrie. Şi atunci, ca să-i scoată din stradă, din piața publică, pe manifestanții care erau angajați la întreprindere, li s-a spus: ‘Haideți, veniți la fabrică, să ne apărăm fabrica de terorişti’. Şi mulți au răspuns. ‘Cum să nu ne apărăm fabrica de terorişti?’ S-au dus, li s-a pus puşca în mână şi au stat acolo, lângă gard, pe clădire, cu arma în mână,. Nu venea nimeni să atace întreprinderea, bineînțeles, dar au reuşit să-i scoată din stradă. În felul ăsta au subțiat, să zicem aşa, rândurile manifestanților. Cei care n-au înțeles, au fost arestați, catalogați drept ‘suspecți de terorism’, sau pur şi simplu au fost lichidați, împuşcați, răniți, care au continuat să rămână în stradă. Strategul acestor acțiuni a fost generalul Stănculescu, pentru că el a fost cel care a condus represiunea din Timişoara, ştiți foarte bine. A fost un dosar, s-a judecat în instanță şi judecătorii l-au găsit vinovat, pe el, pe generalul Chițac şi pe alții. Pentru că la Timişoara s-a folosit prima dată acest sistem de diversiune. În Timişoara, în data de 18-19 decembrie, se discuta deja de terorişti. În 19, deja Gărzile Patriotice ocupaseră întreprinderile, depozitele, şi, împreună cu militarii, apărau întreprinderile de terorişti. După aceea, s-a extrapolat treaba asta şi în celelalte oraşe unde a ieşit populația în stradă împotriva regimului comunist. Deci, acei civili care aveau arme, le aveau legal obținute, de la reprezentanții militari ai Gărzilor Patriotice, care le-au pus pur şi simplu arma în mână şi i-au obligat să o folosească, în cazul în care văd că cineva se apropie de întreprindere. Şi aşa şi-au găsit sfârşitul unii români, fără să ştie că la un deposit de legume-fructe sunt unii cu arma şi trag acolo. Asta s-a întâmplat! Vreau să vă spun că dosarul acesta, care nu a plecat în instanță, are stabilit autorul fizic, zic eu cu modestie, pentru 80-85% din victime. Dacă aveți curiozitatea, ca istorici, să cercetați acest dosar, vă stă la dispoziție. Luați dosarul Braşovului şi veți constata că din 362 de victime, doar pentru două nu am reuşit să stabilesc autorul fizic! În dosarul Aradului, dosarul Craiovei, dosarul Brăilei, dosarul de la Oradea, dosarul de la Târgu-Mureş, nu mai vorbesc de dosarul din Bucureşti, s-a stabilit autorul fizic. Deci, noi ştim exact numele şi prenumele celui care a tras împotriva altei personae. Ştim cine era, al cui era. Deci, acest dosar, normal, ar trebui să fie făcut public, şi dumneavoastră, ca istorici şi ziarişti, să vă luați informațiile de acolo şi să terminăm odată cu teroriştii, cu ruşi, cu tot felul de agenturi. Adevărul este acolo! În dosar!” .
Un alt martor si participant al revoluției din Timişoara, scriitorul Daniel Vighi, răspunzându-i Doinei Jela la întrebarea “Când a început chestia cu strigătul şi cântatul?” (în fața casei pastorului Tökés – n.m.M.D.):
“În jur de ora 16. Eram vreo 150-200 de oameni. Când Monoran si Zăgănescu au oprit tramvaiul a fost un moment extraordinar. Tramvaiul trecea prin curbă, mergea spre centru, spre Catedrală, şi spre Piața Lahovari. S-au pus în fața tramvaiului, au tras pantograful – deci ştiau cum să facă să nu mai meargă tramvaiul –, au întrerupt curentul la tramvai. Şi atunci, au intrat în tramvai, şi Monoran striga lumii: Vă rog să poftiți la Revoluție!”.
Ce a urmat, se ştie, şi ni se mai spune încă o dată, dar parcă întâia oară, într-o abundență de noutăți, bazate pe dovezi, cutremurătoare. Traian Orban, în 89 medic veterinar într-un sat din Timiş, participant şi rănit la Revoluție, actualmente fondatorul/organizatorul unui Memorial al victimelor din oraşul de pe Bega, este un povestitor-surpriză, cu har aş zice, doldora de mărturii irefutabile, trăite pe viu, la propriu, pe propria-i piele, şi frazate cu vervă ca în priză directă, cu o prospețime a detaliului semnificativ de parcă toate s-au petrecut ieri.
Să notăm că Memorialul Sighet are un pandant, fireşte la scară redusă, în Bucureşti, pe strada Calderon.
O carte-eveniment, revelatorie, cum spuneam, necesară, complexă, plină de caracter – e caracterul genitorilor săi, ar zice Luca Pițu –, sursă de informații răsverificate pentru cercetători şi publicul larg, ca de altfel toată documentaristica editată sine ira et studio, cu exemplar profesionalism, de Fundația Academia Civică.
Această perspectivă, a victimelor comunismului asupra istoriei recente, cum memorabil se exprimă Ana Blandiana, rezumă toată filozofia, rațiunea de a fi a Memorialului Sighet. Cuprinsul celor 485 de pagini transcrie substanța prelegerilor şi dezbaterilor din cadrul Şcolii desfăşurate în spiritul şi tradiția, se poate spune de-acum, acestei curat-umaniste gândiri. Simpla înşiruire a numelor, în ordinea inserării în sumar, dă seama asupra diversității competențelor, ariei tematice, anvergurii intelectuale şi geografice a acestei reuniuni, cu un public interactiv format din elevi, studenți, profesori, cercetători şi invitați unul şi unul, de la Monica Macovei la Jardar Seim (Norvegia), Alexandra Below (SUA), Nicolae Scurtu, Brînduşa Armanca, Daniel Vighi, Miodrag Milin, Traian Orban, Doina Jela, Nicolae Constantinescu, Ruxandra Cesereanu, Petre Mihai Băcanu, Dan Voinea, Alexandru Zub, Anatol Petrencu (Rep. Moldova), Gheorghe Palade (Rep. Moldova), Alicja Wancerz-Gluza (Polonia), Petruška Šuštrovà (Cehia), Gyarmati György (Ungaria), Helmut Müller-Enbergs (Germania), Alexander Dimitrov (Bulgaria), Katharina Kilzer (Germania), Mihai Wurmbrandt (SUA), Liviu Țîrău, Christian Mititelu. Justiția practicată ca formă de memorie, mărturiile unui norvegian student la Bucureşti în anii 65-66 ai secolului trecut, drama unei familii de medici iluştri, Dumitru şi Florica Bagdasar, vernisarea unei expoziții de documente despre exilul literar românesc, o prelegere/analiză privind mass media/libertatea presei, două dezbateri despre Revoluția din 89, moderate de Ana Blandiana, respectiv Romulus Rusan, contribuția Ruxandrei Cesereanu, consistentă, cu titlul “Deconstrucția unei revoluții”, o altă masă rotundă cu tema “Basarabia” moderată de acad. Alexandru Zub, şi încă una, finală, corolar al ediției, “Anul 1989 văzut dinspre Est şi dinspre Vest”, moderator acelaşi mereu atent şi aplicat Romulus Rusan, toate aceastea desfăşurate pe parcursul a cinci zile şi încredințate trans/scriptic hârtiei, oferă o lectură palpitantă, la nivel academic, nu o dată de o tensiune emoțională la limita suportabilității. Că realitatea bate ficțiunea, truism de bună seamă răsuflat, e Adevărul însuşi, gol-goluț, în spiritul, spațiul şi paginile Şcolii de vară de la Sighet, extras din sminteala lumii în care trăim, a istoriei ultimei jumătăți de secol, cu precădere a ultimilor 25 de ani, analizată, sminteala asta, lucid, în context național şi internațional, din mărturii documentate profesionist, scrise şi mai cu seamă vorbite, instruite, fundamentate etic şi moral, întemeiate juridic. Mărturisesc că nu am lăsat cartea din mână aproape o noapte întreagă citind şi, adesea perplex, revoltându-mă de cinismul unor personaje puțin spus nefaste pentru soarta acestei nații, figuri ultracunoscute, îndelung mediatizate, dar şi, mai cu seamă, minunându-mă, bucurându-mă ca de o ultimă şansă, de splendid-convingătoarele pledoarii, exemplare pentru formarea voinței şi a caracterelor în bătălii politice aparent pierdute, cu protagonişti ca Monica Macovei, Petre Mihai Băcanu, generalul Dan Voinea, pastorul Wurmbrandt în evocarea fiului său Mihai, a medicilor Bagdasar, de mare vocație şi omenie, în rememorarea fiicei lor, matematiciana Alexandra Below. Dacă cercetările unui savant ca Solomon Marcus, în numeroase volume, unele comentate aici, vorbesc despre “rănile deschise” ale societății, cu precădere în domeniul educației, aceleaşi răni încă şi mai duhnitoare sunt “puse sub lupă” la rădăcină, la sursa răului, de autorii Şcolii memoriei. Rezultă, la lectură, un adevăr extras din cunoaşterea şi cercetarea faptelor, a demontării mecanismelor jocului politic, cu toate pericolele sale care obligă la reacție continuă, conştientizare, instruire neostoită. Exemplu: “Ce poate face justitia?”, se întreabă Monica Macovei în fața tinerilor, şi răspunde, fiindcă are răspunsul, a muncit/luptat să-l aibă:
“În acest moment, procurorii pot să-i ancheteze şi judecătorii să-i judece pe cei care mai sunt în viață şi care au comis crime împotriva umanității, genocid, omoruri… La omoruri o să fac o precizare: care nu s-au prescris încă. Şi pot să vă spun că cele de la Revoluție şi mineriade nu s-au prescris încă. Este vorba de un proiect de lege pe care eu l-am scris în 2010 şi care a trecut de Parlamentul European. A fost adoptat şi promulgat şi e în vigoare din 2012. El are două lucruri. Primul spune aşa: Infracțiunea de omor este imprescriptibilă. Deci indiferent de când ai luat viața unui om, oricând te prinde, şi peste 20 şi peste 30 de ani, te poate pedepsi. La noi era prescripție. În majoritatea țărilor lumii nu există aşa ceva. Şi am făcut un lucru: la crimele împotriva umanității, genocid şi celelalte am adăugat că sunt imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise.”
De la generalul Dan Voinea avem în sfârşit, dezlegat, misterul teroriştilor. Aici îmi iau permisiunea unui citat lung, căci ne afăm în fața unei pagini-şoc, esențială, cred, pentru istoria contemporană:
“La fiecare depozit din România – explică generalul în justiție militară Dan Voinea –, exista un depozit de armament. La fiecare sediu de Consiliu Județean din România exista un depozit de armament. Aceste depozite de armamente erau gestionate de Gărzile Patriotice. Şi se executau, periodic, instruiri cu armamentul din dotare, adică muncitorii şi activiştii mergeau într-un poligon de tragere şi acolo exersau cu diverse arme. La Revoluție, aceste Gărzi au fost activate. Şi a fost un motiv să-i înarmeze pe civili, în special pe cei din Gărzile Patriotice, ca să apere întreprinderile de terorişti. A fost o diversiune existența teroriştilor. Eu am studiat fenomenul ăsta mai profund. Primul care a folosit cuvântul terorist a fost Ceauşescu, când i-a catalogat astfel pe manifestanții din Timişoara, la 17 decembrie. Ceauşescu are trei ieşiri concrete, în care foloseşte cuvântul terorişti la adresa manifestanților din Timişoara, pe care îi cataloghează ca fiind huligani, iredentişti, terorişti, pentru că terorizau statul comunist. Şi a ținut treaba asta şi după 22 decembrie. Şi atunci, ca să-i scoată din stradă, din piața publică, pe manifestanții care erau angajați la întreprindere, li s-a spus: ‘Haideți, veniți la fabrică, să ne apărăm fabrica de terorişti’. Şi mulți au răspuns. ‘Cum să nu ne apărăm fabrica de terorişti?’ S-au dus, li s-a pus puşca în mână şi au stat acolo, lângă gard, pe clădire, cu arma în mână,. Nu venea nimeni să atace întreprinderea, bineînțeles, dar au reuşit să-i scoată din stradă. În felul ăsta au subțiat, să zicem aşa, rândurile manifestanților. Cei care n-au înțeles, au fost arestați, catalogați drept ‘suspecți de terorism’, sau pur şi simplu au fost lichidați, împuşcați, răniți, care au continuat să rămână în stradă. Strategul acestor acțiuni a fost generalul Stănculescu, pentru că el a fost cel care a condus represiunea din Timişoara, ştiți foarte bine. A fost un dosar, s-a judecat în instanță şi judecătorii l-au găsit vinovat, pe el, pe generalul Chițac şi pe alții. Pentru că la Timişoara s-a folosit prima dată acest sistem de diversiune. În Timişoara, în data de 18-19 decembrie, se discuta deja de terorişti. În 19, deja Gărzile Patriotice ocupaseră întreprinderile, depozitele, şi, împreună cu militarii, apărau întreprinderile de terorişti. După aceea, s-a extrapolat treaba asta şi în celelalte oraşe unde a ieşit populația în stradă împotriva regimului comunist. Deci, acei civili care aveau arme, le aveau legal obținute, de la reprezentanții militari ai Gărzilor Patriotice, care le-au pus pur şi simplu arma în mână şi i-au obligat să o folosească, în cazul în care văd că cineva se apropie de întreprindere. Şi aşa şi-au găsit sfârşitul unii români, fără să ştie că la un deposit de legume-fructe sunt unii cu arma şi trag acolo. Asta s-a întâmplat! Vreau să vă spun că dosarul acesta, care nu a plecat în instanță, are stabilit autorul fizic, zic eu cu modestie, pentru 80-85% din victime. Dacă aveți curiozitatea, ca istorici, să cercetați acest dosar, vă stă la dispoziție. Luați dosarul Braşovului şi veți constata că din 362 de victime, doar pentru două nu am reuşit să stabilesc autorul fizic! În dosarul Aradului, dosarul Craiovei, dosarul Brăilei, dosarul de la Oradea, dosarul de la Târgu-Mureş, nu mai vorbesc de dosarul din Bucureşti, s-a stabilit autorul fizic. Deci, noi ştim exact numele şi prenumele celui care a tras împotriva altei personae. Ştim cine era, al cui era. Deci, acest dosar, normal, ar trebui să fie făcut public, şi dumneavoastră, ca istorici şi ziarişti, să vă luați informațiile de acolo şi să terminăm odată cu teroriştii, cu ruşi, cu tot felul de agenturi. Adevărul este acolo! În dosar!” .
Un alt martor si participant al revoluției din Timişoara, scriitorul Daniel Vighi, răspunzându-i Doinei Jela la întrebarea “Când a început chestia cu strigătul şi cântatul?” (în fața casei pastorului Tökés – n.m.M.D.):
“În jur de ora 16. Eram vreo 150-200 de oameni. Când Monoran si Zăgănescu au oprit tramvaiul a fost un moment extraordinar. Tramvaiul trecea prin curbă, mergea spre centru, spre Catedrală, şi spre Piața Lahovari. S-au pus în fața tramvaiului, au tras pantograful – deci ştiau cum să facă să nu mai meargă tramvaiul –, au întrerupt curentul la tramvai. Şi atunci, au intrat în tramvai, şi Monoran striga lumii: Vă rog să poftiți la Revoluție!”.
Ce a urmat, se ştie, şi ni se mai spune încă o dată, dar parcă întâia oară, într-o abundență de noutăți, bazate pe dovezi, cutremurătoare. Traian Orban, în 89 medic veterinar într-un sat din Timiş, participant şi rănit la Revoluție, actualmente fondatorul/organizatorul unui Memorial al victimelor din oraşul de pe Bega, este un povestitor-surpriză, cu har aş zice, doldora de mărturii irefutabile, trăite pe viu, la propriu, pe propria-i piele, şi frazate cu vervă ca în priză directă, cu o prospețime a detaliului semnificativ de parcă toate s-au petrecut ieri.
Să notăm că Memorialul Sighet are un pandant, fireşte la scară redusă, în Bucureşti, pe strada Calderon.
O carte-eveniment, revelatorie, cum spuneam, necesară, complexă, plină de caracter – e caracterul genitorilor săi, ar zice Luca Pițu –, sursă de informații răsverificate pentru cercetători şi publicul larg, ca de altfel toată documentaristica editată sine ira et studio, cu exemplar profesionalism, de Fundația Academia Civică.