Domnul L.

IULIA MOTOC este judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi profesor de Drept Internațional la Facultatea de Ştiințe Politice din cadrul Universității din Bucureşti. Doctor în drept şi filosofie, este membru, între altele, al Comitetului pentru Drepturile Omului (ONU), director al Masterului European al Drepturilor Omului (Veneția). Între 2010 şi 2013, a fost judecător la Curtea Constituțională a României. A predat la Institutul European de la Florența, la NYU School of Law, precum şi în cadrul universităților Yale, Tokyo, Antwerp şi Miami. Membru în numeroase boarduri academice, printre care al Societății Europene de Drept Internațional (primul est-european membru pe viață!), al Facultății de Drept din Melbourne, al Comisiei Internaționale a Juriştilor, al Institutului TMC Asser (Haga). Autor al unei bibliografii impresionante în domeniu, ultima apariție editorială datând din 2012, cu “Despre democrație în Europa unită”, Editura Humanitas… Dincolo de aceste succinte informații ce țin de o carieră prodigioasă în Drept Internațional, IULIA MOTOC este şi un remarcabil autor de proză, primele performanțe datând din anii ’80, prin prezența sporadică în presa culturală a vremii. Revine acum, iată, cu fragmente dintr-un roman interesant – o proză de notație şi analiză, vibratilă, un pic dandy, nervoasă, trepidantă, à bout de souffle, behavioristă am putea zice – Maria şi Machiavelli se numeşte. (F.T.)


Deschid internetul. Niciun mesaj. Sun la biroul profesorului.

– Maria vă înlocuieşte timp de trei luni. Am auzit că sunteți foarte bolnavă, ați suferit un şoc la moartea mamei, îmi spune noua directoare executivă a centrului.

Profesorul nu mi-a scris şi nici nu a telefonat. Îl sun pe decan.
– Vă înlocuieşte Maria M. Clizovici, dar vă aşteptam. Sunt dezamăgit să vă anunț că nu ați luat premiul european, căci nu s-a acordat în acest an, îmi spune decanul; nu, nu putem să colaborăm aşa de mult cu profesorul de la Columbia pe care ni l-ați propus. Maria Clizovici este o tânără promițătoare, continuă decanul.
Mă gândesc ce ar fi dacă aş spune că nu sunt bolnavă, că nu am nimic, dar îmi dau seama că toți bolnavii spun asta.

Deschid pagina de web a Universității din Reims. Departamentul de literatură are un nou director adjunct, pe tine. În plus, se anunță trei noi proiecte comune dirijate de tine şi de Hélène. Guicciardini şi Jean Echenoz.
Ai o fotografie nouă, eşti bronzat şi zâmbeşti. Hélène şi-a schimbat şi ea poza. Pare mai tânără şi ochii ei radiază de fericire.
Nu trecuseră nici două luni de când plecasem din Reims. Mi-o amintesc pe Mireille, partenera lui Roger, la petrecerea pe care o organizase pentru premiul meu.
– Am auzit că o să pleci la New York, mi-a şoptit Mireille.
– Nu m-am hotărât, ştii, o să pierd totul aici.
Mireille, cu mâna pe umărul meu, s-a uitat la tine.
– Nu pierzi nimic. Trebuie să pleci.
Oare de când începuseşi relația cu Hélène? Un an, doi. Răsfoiesc interviurile ei din ultimul an. „Pasiunea pentru Gui a început de mai mult de un an, în acelaşi moment m-am îndrăgostit de versurile cântecului lui Damien Rice! Vi se pare kitsch? Dacă da, este o nouă esetetică a kitschului.”

De continuat despre Guicciardini.


Camera de spital. Plină de orhidee de la Georgi, viitorul meu cumnat.
Sora mea stă lângă mine. Când mă trezesc, o buşeşte plânsul.
Trebuia să-ți spunem de mult. Este vina mea.

Sunt de mult aici?
De o săptămână. Îți fac analize şi îți dau tranchilizante. Surmenaj. Se pare că altfel n-ai nimic. Ți-a sunat mobilul la un moment dat. Un bărbat vorbea în franceză. N-am înțeles nimic. Ştii că la generația mea nu s-a prea mai făcut franceza în şcoală.
– Ce voce avea? o întreb pe Lucreția.
Mă uit pe ecran. Număr privat.
– Nu am putut să-mi dau seama, şi aşa mă chinuiam cu franceza. Ar trebui să o învăț, dar când mă duc la shopping la Paris, vorbesc engleza.
– Şi tu ce ai făcut? Nu te-ai dus la facultate, la ore?
– Am stat cu tine. Eh, facultate... Nu mai este ce ştiai tu...
– Unde sunt?
– Într-o clinică privată, la nişte prieteni ai lui Giorgi, cam la 30 de km de Bucureşti.
Mă întorc, lângă mine o asistentă relativ tânără şi drăguță citeşte. Mă uit la titlul cărții – Contele de Monte Cristo.


Mă întorc la Bucureşti, în apartamentul de lângă Marriott. Ciudat, emailul de la New York e blocat. Îi scriu profesorului din nou un email şi îi spun că mi-a murit mama. Nu-mi răspunde imediat, ci abia peste zece zile. Că regretă moartea mamei şi că boala mea este foarte gravă. Mă anunță că Maria e foarte apreciată de studenți, ca titulară a cursului, şi are evaluări academice excelente. Toată lumea îmi înțelege boala şi este normal să nu pot să predau în acel an.
În aceeaşi zi, îmi scrie decanul de la Reims. Îmi spune că a fost anunțat de la New York că am suferit un traumatism major la moartea mamei, m-a sunat să vadă cât de grav bolnavă sunt. Toți colegii din Universitate sunt profund afectați, postul meu a fost ocupat acum două săptămâni de un tânăr cercetător de la CNRS. Nu pot să rețin numele, ceva care începe cu Sa...
O sun pe sora mea. O întreb dacă a mai vorbit cuiva de faptul că am leşinat după moartea mamei. Îmi spune că nimănui. O întreb cine sunt proprietarii clinicii. Prieteni cu Giorgi. Au clinici în toată Europa.


E şase dimineața şi o sun pe soră-mea.
Nu mă deranjezi. Nu dormeam. Giorgi n-a venit în noaptea asta. Nu este la nevastă-sa, am verificat. O să văd mâine unde a fost.
Vii până la mine? o întreb pe Lulu.
Soră-mea apare; e gravidă, dar arată în continuare ca un supermodel care promitea cândva.
– O să vină şi Giorgi. A dispărut ieri in Tatoo; mi-au spus că era cu o sărăntoacă blondă, nouă pe piață. Astea mor repede.
Lulu, pot să-ți spun ceva? Ai răbdare?
Am, fată, că doar eşti sora mea.
Îi povestesc istoria cu Maria şi profesorul.
– Fată, you are fucked-up. Ăia cred că i-ai fotografiat cu mobilul şi, oricum, numai că i-ai văzut e destul... e tot aia pentru ei. Chiar, de ce nu i-ai fotografiat?
Îi povestesc de decanul de la Reims.
Fată, îmi spune, du-te înapoi la New York, du-te la decan şi apoi vezi ce face soră-sa aia pe acolo, Miss Ucraina. Aş veni cu tine, dar nu pot. E plin de pițipoance pe aici, peste patru zile Giorgi e divorțat şi tat-su e în top 10, adică are peste 850 milioane de euro. Înțelegi?


Aproape că nu mai văd benzile albastre de la intrarea în JFK. Cer taximetristului să mă ducă la adresa din Bleecker Street. Bagajele mele sunt jos la portăreasă. Apartamentul este ocupat de mult. Mă mut la un hotel în East Village. Telefonez la decan. Nu ne putem vedea decât într-o săptămână.
Merg la MET şi îmi iau bilet la Flautul fermecat. Intru în sală şi mă aşez în partea centrală a parterului. Lângă mine, doi turişti care miros îngro­zitor. Ies în pauză, îmi iau un pahar de şampanie şi cobor scările la subsol să privesc galeria de portrete.
Producția lui Julie Taymor pare relativ încărcată; Levine este emoționant ca de obicei. René Pape cântă extraordinar pe Sarastro, îmi amintesc că am cu mine DVD-ul cu Tristan şi Isolda, primul spectacol al lui Baren­boim de la MET, în care Papé este Regele Mark.
Nu pot să-mi iau ochii de la Regina Nopții. De data aceasta, vocea puternică şi charismatică a Evei Misklova.
La hotel, îmi scot DVD-ul din geamantan şi îmi pun înregistrarea Flautului de la Salzburg, Der Hölle Rache, cu Diana Damrau. Are nume românesc, dar nu am reuşit să aflu de ce.


A doua zi, ies din casă. Nu ştiu încotro să o iau şi ajung la restaurantul provensal de lângă NYU, de pe strada Lafayette. Nu găsesc nicio masă liberă. La una din mese, o văd pe Isabelle. Citeşte o carte.
Încântată!, îmi întinde mâna.
Şi eu.
Isabelle mă întreabă dacă sunt prima oara acolo. Îi răspund că da. Îmi spune că vine din Paris şi termină un doctorat în „Feminismul la Nietzsche”. Încep să râd. Isabelle îmi explică: Nietzsche nu a făcut decât să se revolte în ceea ce a scris împotriva condiției femeii în epoca lui. Multe lucruri din ceea ce s-a scris despre el sunt citate trunchiate. De exemplu, atunci când vorbeşte despre prietenia femeilor şi le consideră incapabile de prietenie, considerându-le precum pisicile şi păsările, se ingoră ultimul pasaj în care Nietzsche pune întrebarea: Care dintre voi, bărbații, sunteți capabili de prietenie? Adică, în acelaşi context, care dintre voi, bărbații, nu sunteți ori sclavi, ori tirani? La fel şi cu răspândita chestiune a comparației femeii cu o vacă. Pentru Nietzsche, o femeie devine vacă doar în momentul în care se îndrăgosteşte şi urmează orbeşte un bărbat. Şi nu este aşa?
Ba da, îi răspund.

Constat că au trecut cel puțin zece zile de când nu m-am mai gândit la tine.

Cu Isabelle mâncăm moule à la provençale şi bem vin alb Sancerre. Mai târziu, urcăm la ea şi revedem filmul cu Assante. Dezbatem dacă e ieftin să te gândeşti dacă Nietzsche chiar a cerut-o în căsătorie pe Lou Salomé. Îi povestesc despre cartea lui Friedgard Thoma despre Cioran. Isabelle nu o ştia. Pasiunea timpurie a lui Nietzsche pentru Lou Salomé seamănă cu cea a lui Cioran pentru Friedgard, profesoara de filosofie, devenită „zeita unuia care nu crede în nimic”. Plimbările prin Jardin du Luxemburg ale lui Cioran sunt cele ale lui Nietzsche cu Lou Salomé, în Roma. „Ce stele ne-au adus împreună?” Vacanțele cu Simone Boué şi soțul lui Friedgard semănau cu sejurul în Italia al lui Nietzsche cu Paul Rée şi mama lui Lou Salomé, iar sfârşitul începe în acelaşi loc, erotismul lui Cioran față de Friedgard şi modul în care Lou Salomé decide să se separe de Nietzsche, când înțelege că s-a îndrăgostit de ea. Altfel, cu siguranță, diferențele dintre Friedgard şi Lou Salomé, eroina lui Anaïs Nin, sunt mult mai mari decât cele dintre Nietzsche şi Cioran.

– Ştii cum sunt cărțile acestea despre Nietzsche şi Cioran, romane pentru bucătărese, spun când termin de povestit.
Isabelle nu îmi răspunde.
– Ce sens şi ce relevanță au felul cum am recunostituit biografia unor astfel de oameni? Nu cred în istorie biografică aşa cum nu înțeleg istoria. Sincer să spun, viața lui Cioran nu mă interesează. Îmi amintesc poveştile comuniştilor, întotdeauna erau viața şi opera. Până să ajungi la operă, te plictiseai la viață, îți rămâneau amănuntele sordide de tipul Schopenhauer care a aruncat bătrâna pe scări. Numai la Marx totul era perfect.
Isabelle se apropie de frigider şi scoate o altă sticlă de Sancerre.
– Ce ai cu bucătăresele? mă întreabă Isabelle. S-ar putea să existe unele foarte inteligente.

– Da, e numai o expresie, acolo...

– Nu există cuvinte care sunt numai expresii, îmi răspunde Isabelle.

– Mă refeream la cei care caută detalii sordide în viața unora, pentru a-şi apropria spiritul lor sau pentru a-i minimiza.
Sau poate pentru a-i umaniza, dacă nu demistifica. Şi nu este nevoie de umanizarea lor?
Isabelle îşi aminteşte de partenerul ei care îl mai studia pe Marx şi de faptul că refuzase să vină la New York, pentru că ura America. Sau Isabelle a decis ca să-l studieze pe Nietzsche la New York numai pentru a pleca!
– Chiar, tu ce cauți aici? mă întreabă.
– Ça c’est une bonne question, îi răspund.
Isabelle râde, pentru prima oară, după patru ore petrecute împreună.
– Prea complicat ca să-ți explic acum, continui.
Încep să râd şi eu. Isabelle mă întreabă cum a fost comunismul.
– Terifiant în multe feluri, ca orice regim totalitar, îi spun. Cum să fie?
– Şi dacă te-ai fi născut într-un HLM, în Franța?
– Nu se poate compara, Isabelle.
Mă gândesc dacă să-i povestesc de domnul L. şi apoi nu-i mai povestesc nimic.
– Cum e în România acum? revine Isabelle.
Nu spun nimic, îmi amintesc deodată de Lucreția mică, de mama şi de Giorgi.
– Ştii, îi spun, mama a murit acum trei săptămâni.
Isabelle se uită la mine. Mă ia în brațe.
– Ştii unde mă găseşti! mă sărută la sfârşit Isabelle, quatre fois, comme en Provence.


A doua zi de dimineață, mă trezeşte un telefon, mai întâi pe mobil, apoi, insistent, pe fix. Maria mă invită la brunch şi la piscină. Locuieşte în Olymplic Tower pe 5th Avenue. Îmbrăcată în blugi şi o cămaşă albă, Maria este şi mai frumoasă.
– Vrei să-ți arăt casa? Au cumpărat-o părinții mei acum cinsprezece ani, au fost diplomați aici.
Un living cu o canapea bej, lângă care sunt aşezate două lămpi Baccarat. Un televizor cu un ecran imens şi, vis-à-vis de bucătăria încorporată, fereastra newyorkeză de la care se văd Chrylser şi, dacă m-aş gândi la ea, chiar şi statuia Libertății.
„A room with a view”, îi spun Mariei.
Yes, we have a great view, îmi răspunde.
Un birou cu o biblioteca imensă plină de cărți de biotehnologie şi religie. Cărțile sunt frumos aşezate, după materii şi domenii. Probabil de vreo Nancy sau vreo predecesoare a ei.
– Aceasta este o scrisoare pentru tine, îmi spune Maria.
Un plic din România. Îl deschid. O fişă de diagnostic pe numele meu. Parcurg scrisul caligrafic, neobişnuit pentru un doctor: Caterina Ionescu, 37, Bucureşti - depresie profundă cu elemente halucinatorii. Se indică întrerupere de activitate. Diagnosticul este scris şi parafat de clinica din afara Bucureştiului, unde mă duseseră Lulu şi Giorgi.
Avem şi noi traducerea, îmi spune. O copie conformă.
Nu locuiesc în Bucureşti, ştii. Sunt cetățean francez.
Nu era o rațiune pentru care să nu-ți mai vezi mama trei ani. Se poate înțelege şocul, dar acum nu mai poți să mai predai.
Zâmbesc şi mă uit pe fereastra imensă. Întotdeauna a fost aşa, nu? A view with a room.
Maria mă conduce apoi în dormitor. Un perete e plin cu icoane ruseşti şi un portert imens cu o fată foarte frumoasă. O recunosc pe fosta Miss Ucraina cât peretele.
– E sora mea. Pentru ea am venit aici. S-a căsătorit cu un american din New York care a divorțat de ea. Ne-a trimis acasă un film trucat. Un film în care ea era cu un altul. Un film făcut cu telefonul mobil. Se pare că a fost folosit la divorț şi instanțele americane au crezut. Dar tu ştii cum se fac filmele astea, dacă nu ai originalul. Mai ales unde suntem noi născute. După divorț, sora mea a dispărut. Mă rog tot timpul pentru ea. Dumnezeu nu poate să pedepsească pe inocent pentru păcatele altora.

Mulțumesc pentru invitație, mă ridic să plec.
Mai stai, vroiam să mergem amândouă la Biserică.
Parchetul este atât de nou, încât îmi este frică să calc pe el, să nu-l zgârii.
Papa Ioan Paul al II-lea spunea că Dumnezeu nu se poate face văzut întotdeauna din cauza creştinilor care nu vin la biserică, se referea inclusiv la ortodocşi ca tine.
Îmi continui drumul spre uşă. Maria scoate din buzunar o cutie Tifanny şi o deschide. Un inel de aur alb cu diamant. Îmi aminteşte de inelele care aveau otravă.
– L-ai primit de la Centrul de literatură comparată din Reims. Deschid uşa să plec. „Orice dar este de la Dumnezeu, nu se poate refuza.”


Caut biserica românească de pe strada 82. O casă mică, albă, pe care numai crucea o face să pară biserică. E plină. Multe femei cu basmale negre. Miros de tămâie şi colivă. Cumpăr lumânări, ca de obicei numai pentru morți. Mama, tata, bunicu’ Nicu, buna şi domnul L. Le aprind, îmi fac cruce şi plec.

Merg pe străzi, iau taxiul până la prima biserică pe care o ştiu, biserica coreeană de pe strada 49, între 1 şi 2 avenue. Se ține slujbă. Câțiva oameni stau drepți pe băncile lucioase. Găsesc un scaun în cel mai întunecos loc şi mă aşez cu genunchii la piept.

Îmi amintesc ziua în care tata se internase în spital. Peste o săptămână, am aflat diagnosticul: cancer la colon. Când veneam de la şcoală, îi schimbam lui pungile, iar Lucreției scutecele. Pe tata îl enerva orice: radioul, plânsetul Lucreției şi faptul că noaptea mă duceam în bucătărie şi îmi făceam lecțiile la lumina unui singur bec. Tata îmi spunea: „Înveți degeaba, pierzi timpul!”.

După şcoală, mă duceam în colț, la cozi: la unt, zahăr, ulei, cele care erau pe rație. Singurii care citeam la coadă eram eu şi domnul L.

Nu mai ştiu de când aflasem cine este domnul L. Stătea în casa de vizavi. Mama îmi spusese, de când eram mică, să nu vorbesc niciodată cu el, pentru că a fost la închisoare şi a fost legionar, şi o să avem probleme cu nea Dobrică, informatorul Securității.

Cărțile lui erau îmbrăcate în hârtie albă, coală A4, o hârtie care se găsea atât de rar în acea vreme. Nu ştiam niciodată ce citeşte; ani de zile, cei în care nu vorbisem cu domnul L.

Odată, nu l-am văzut la rație. Am luat-o încet spre casa lui. Stătea într-o cameră cu baia şi bucătăria la comun cu nea Dobrică. Am sunat la una dintre multele sonerii. A coborât. Era impecabil îmbrăcat, dar tuşea îngrozitor. Am traversat strada şi am intrat încet în casa noastră. Tata şi Lucreția dormeau. Din cutia cu medicamente am luat paracetamol şi antinevralgice.

Ştiam când iese în parc la plimbare. Atunci ieşeam şi eu cu Lulu cu căruciorul. Într-o zi, m-am aşezat lângă el pe bancă. Domnul L. s-a ridicat şi a plecat. Am reuşit să întrezăresc titlul cărții pe care o citea: Mătrăguna, de Machiavelli. De atunci, nu l-am mai văzut mult timp pe domnul L. în parc.