Eseuri
Alexandra Ciocârlie
ACASĂ, DE DEPARTE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Se poate vedea, din propriile lor mărturii, ce a însemnat pentru scriitorii români exilați la Paris în perioada comunistă țara rămasă în urma lor. Unii au rămas mereu cu gândul la soarta fostei lor patrii, fapt dovedit de persistența referirilor la România în scrierile lor de tip confesiv. Bântuiți de vise româneşti1 (Ierunca, T 97, Cazaban 27), bucuroşi să descopere cărți de autori români la anticarii de pe cheiurile Senei (Ierunca T 143, 277), auzind sau părându-li-se că aud la fiecare pas limba maternă în Cartierul Latin (Lovinescu, V 1, 49, Ierunca T 64) sau măcinați de neputința de a face ceva pentru compatrioții de dincolo de cortina de fier (Goma, Jurnalul unui jurnal, 20), unii surghiuniți au trăit chiar o adevărată obsesie românească. Sintagma este folosită chiar de cei în cauză pentru a defini atitudinea unor colegi de exil sau propria atitudine. Monica Lovinescu socotea casa din Sibiel reprodusă identic pe pământ mexican de N. Petra drept o expresie a acestei preocupări stăruitoare (Nu va mai rămâne nimic din acest om generos, care n-a fost nici pictor mare, nici poet mare şi care îşi exprimase obsesia lui românească în această casă în contrast absolut cu locul, peisajul, arhitectura înconjurătoare – J2, 55). Sceptic, dar şi impresionat, Virgil Ierunca remarca entuziasmul nebunesc al lui Horia Tănăsescu, autorul proiectului măreț şi utopic de a alcătui o enciclopedie a tuturor aspectelor românismului (îl regăsesc deci acum, entuziast, obsedat de România – T, 272). Sanda Stolojan căuta să-şi explice grija insistentă şi aproape maladivă pentru locul natal a unor desțărați (Gândindu-mă la „veşnica reîntoarcere” a conversațiilor noastre în jurul unei țări decăzute, îmi pun întrebarea: de ce această obsesie? Pentru că îi aparținem fără să vrem? Pentru că târâm după noi o lume idealizată?... Pentru că nu există nimic mai stăruitor decât apartenența, chiar şi cea mai puțin glorioasă? – N, 257). Uneori, exilații şi-au intensificat conştiința identității naționale tocmai datorită depărtării de țara lor: referindu-se la generalul Rădescu, Virgil Ierunca afirma că omul trăieşte autentic momentul şi sensul exilului ca spațiu al regăsirii naționale (T, 88), scrutându-se pe sine însăşi, Sanda Stolojan constată că şi-a aflat la Paris străfundurile româneşti ale ființei (Lucru paradoxal, Exilul m-a făcut să descopăr că aveam rădăcini româneşti, că-mi lipsea o parte din mine însămi. Există legături de acest fel, iubiri pe care despărțirea le hrăneşte şi le întreține – C, 9). Problemele româneşti au continuat să-i bântuie pe unii dintre cei aflați, geografic, la adăpost de ele.
Pentru reprezentanții exilului militant, obsesia românească a echivalat cu asumarea unei misiuni, aceea de a aduce la cunoştința opiniei publice occidentale suferințele îndurate de popoarele căzute sub dominație sovietică şi de a avertiza astfel lumea liberă asupra pericolului comunist. Unii dintre aceşti intelectuali au plecat imediat după război cu gândul revenirii iminente în România în momentul normalizării situației politice (Nu ştiam atunci că exilul va fi o paranteză ce-mi va confisca întreaga existență, Dimpotrivă, speram ca paranteza să se închidă cât mai repede. Între noi, studenții, orice sărbătoare se încheia cu un „la anul, la Bucureşti!” – Lovinescu, V1, 49-50). Alții s-au stabilit în Franța mai târziu, când nu se mai puteau nutri astfel de iluzii şi au comis aşadar un gest socotit a fi definitiv. Indiferent de momentul şi de motivația plecării lor din țară, ei s-au angajat activ în a servi din străinătate cauza românească. Erau hotărâți – după trezirea din năuceala primelor momente ale exilului – să devină purtători de cuvânt ai celor siliți să tacă în România (Primii doi ani am vrut să uit totul, nu însă bucurându-mă de Paris. Treceam pe lângă „misterele” lui ca un somnambul, ca un ciumat exotic... Şi dintr-o dată, poate ca o iluminare, m-am convertit, aş putea spune la modul „religios”, la România – Ierunca, T, 368). Plini de abnegație pentru țara părăsită doar fizic, nu şi în spirit (Mă dezlănțui cu vehemență de pe la ora 3 până după miezul nopții făcând procesul lipsei de devoțiune față de România – Ierunca, T 229), cu un acut sentiment al răspunderii față de conaționalii rămaşi în R. S. R. (e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflați jos, în Rahovele eterne – şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? – Goma, J1 25), ei au făcut cunoscut în toate ocaziile – la radio, în presă, la conferințe, întruniri sau manifestații de stradă – ce se întâmpla în România. Ca jurnalişti profesionişti (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Theodor Cazaban), ca activişti pentru apărarea drepturilor omului (Sanda Stolojan), ca simpli scriitori (Paul Goma, Dumitru Țepeneag), ei au ales această cale spre a onora chinul românilor din țară (a te implica în tragedia românească, zi de zi, năzuind să cinsteşti – prin exil – suferința celor care, în țară, erau uitați de Dumnezeu – Ierunca, T 369) cu speranța de a contribui la deşteptarea occidentului indiferent şi apatic la drama țărilor din est (Convinse amândouă că trebuie să „trezim” occidentul, să-l lămurim pentru ca să salveze jumătatea captivă a Europei, prin cafenelele de la St Germain-des-Près, în loc să discutăm despre existențialism, am pus la punct o strategie – Lovinescu, V1, 68). Impunându-şi datoria de a veghea la păstrarea spiritualității româneşti autentice (Simțeam nevoia unei înrădăcinări spirituale care să facă din exil un spațiu privilegiat, cu un rol bine hotărât: menținerea acelor constante solare ale culturii româneşti, redusă, în țară, la un decor totalitar – Ierunca, T 370), intelectualii angajați s-au servit de posibilitatea de a se exprima liber pentru a spune tare adevărul despre România (am putut critica, de la acest post de radio, o serie de aspecte ale politicii de la Bucureşti... tribună deschisă pentru a ține legătura cu cei care ascultau în țară – Ierunca, 316). Militantismul constituia un risc, dar, câteodată, şi o pavăză. Implicat total încă din 1974, dinainte de a-i fi retrasă cetățenia română, în editarea revistei Cahiers de l’Est, destinată promovării literaturii din acea parte a Europei aflată sub dominație sovietică, Dumitru Țepeneag a dat ascultare convingerilor sale anticomuniste, dar şi dorinței sale de a-şi face o situație socială onorabilă in Franța (de ce țin eu morțiş la revista asta? E mai întâi desigur pasiunea politică ori mai bine zis social-politică, ideea utopică a solidarității intelectualilor din Est. Dar mai e, ceea ce se arată când pretext, când acțiune profundă, nevoia de a-mi găsi un rost în această societate occidentală în care sunt silit să stau la margine – U, 382). Pe de altă parte, cel care dorea să revină la Bucureşti considera că notorietatea dobândită la Paris ca inițiator al unei astfel de publicații îl putea pune la adăpost de eventualele sancțiuni ale regimului din România (sper că faptul de a conduce o revistă internațională îmi va crea în ochii autorităților române un prestigiu suficient pentru a fi apărat de eventuale represiuni – U, 435). Cuvântul spus la microfon putea să răzbată dincolo de cortina de fier asigurând exilaților întoarcerea lângă familia şi prietenii rămaşi în România (Microfonul deci împotriva Zidului. Singurul mijloc pentru mine de a mă întoarce când vreau înapoi, de a înfrânge interdicția, de-a rămâne lângă ai mei – Lovinescu V2, 7). Totodată, el a constituit, în cazuri extreme, unica formă de apărare personală la agresiuni fizice directe puse la cale de securitate, cum ar fi atentatul comis împotriva Monicăi Lovinescu (Era important să se ştie imediat la Bucureşti că incidentul nu face decât să-mi sporească agresivitatea. Ar fi fost contraindicat să-mi ofer o vacanță, microfonul rămânea singura mea apărare, o metodă de supraviețuire – Lovinescu, V2, 250). În unele cazuri, exilații militanți şi-au trăit întreaga existență pentru țară ca şi când ar fi fost în țară, luând parte zilnic la viața românească (Printr-unul sau altul dintre clandestinii ale căror năzuințe şi griji le împărtăşeam, locuiam mai mult şi mai degrabă la Bucureşti decât la Paris. Citeam bineînțeles cărțile, ziarele, săptămânalele, dar eram la curent şi cu secretele de culise, ni se părea uneori că participăm cotidian la viața literară bucureşteană – Lovinescu, V2, 64) Oricum, ei au devenit glasul unui popor redus la tăcere de împrejurările istorice defavorabile.
Scriitorii români din Paris dispuşi să lupte deschis împotriva regimului politic din România s-au angajat în chip diferit – potrivit temperamentului fiecăruia – în această bătălie dusă cu arme atât de inegale față de cele ale adversarului. Monica Lovinescu a oscilat între pornirea ingenuă de solidarizare cu victimele represiunii comuniste (elanul juvenil ... spiritul de echipă, un amestec ciudat de Crucea-Roşie, cercetăşie şi militantism de partid... Eram naivi, fireşte, dar aveam nevoie de astfel de candori, fără ele probabil că nimic, din puținul care-a fost nu s-ar fi închegat – V2, 244), exaltarea tinerească din momentul revoluției maghiare (niciodată existența mea nu fusese atât de plină – până la starea vecină cu beatitudinea – de pasiune şi istorie – V1 145), angajamentul lucid şi pasional (Lucid fiindcă măsuram primejdia împotriva condiției umane, şi nu doar româneşti, reprezentate de totalitarismul comunist, pasional deoarece nostalgia trecutului se confunda cu un mit – V1, 107) şi pesimismul activ (nu atât Parisul vreau să-l părăsesc, ci coşmarul bucureştean cu ecou imediat în Buttes-Chaumont. Pentru a continua să mă „lupt” fără a crede în victorie, îmi trebuie cel puțin două paranteze de aer neîmbâcsit pe an – J2, 198). Chiar dacă a traversat destule perioade de depresie legate de sentimentul ineficienței strădaniilor sale de a se opune regimului de la Bucureşti, ea şi-a învins mereu descurajarea prin perseverență (dac-aş interveni doar când e speranță... acum când nu mai e aproape deloc... Situația fiind total blocată în țară, mi s-au tocit şi argumentele, mi s-a blocat strategia. Fără poftă deci şi fără inspirație. Dar scriu: s-ar putea altfel? – J2, 147-148) şi a cunoscut chiar clipe de încredere irațională că va putea influența într-un fel cursul evenimentelor, nădejde prilejuită, de pildă, de lectura cărților lui Soljenițîn (dobândeam, nici azi nu ştiu bine de ce, certitudinea că voi fi în stare să modific ceva din tot ce se rotea în jurul meu, ca şi cum mi-ar fi fost dată o asemenea misiune – V2, 84). Sceptic, incapabil să se autoiluzioneze, conştient de precaritatea mijloacelor aflate la dispoziția sa în cruciada anticomunistă, Virgil Ierunca nu a sperat că ar putea ieşi învingător (Mi-am propus să nu treacă o singură zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră țara. Să strig în pustiu şi să scriu – fie şi pe ziduri – împotriva cotropitorilor... Mi-am respectat contractul față de mine, fără să-mi fac iluzii însă nici o clipă că voi putea schimba ceva - T. 348) şi şi-a judecat sever angajamentul nerezonabil, gesturile emfatice, dar neînsemnate (Recunosc absurditatea, pateticul minor, romantismul pătrat al acestui „angajament” subliniat – T, 45) precum şi gratuitatea mărturiei sale (N-aşteptăm nimic. Dar facem totul ca prezența noastră să mărturisească pentru ultima fărâmă de verticalitate a omului din noi. Printre muşte şi farisei, slobozim cântecul tare şi gratuit nu numai a ceea ce ar fi putut fi, ci şi a ceea ce trebuie să fie – T. 317). Pesimismul nu l-a împiedicat să-şi dedice viața, cu o disperare energică şi dinamică (Exilatul adevărat... nu şi-a părăsit decât țara formală pentru a o regăsi şi sluji pe cea reală, purtând-o cu sine ca pe o deznădejde activă – T. 352), slujirii României fără a urmări un câştig personal (Trebuie să facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim şi să trăim în tensiuni de mari incandescențe momentul ruperii noastre de țară – T, 21). Încredințată de ridicolul elanului idealist (noi, românii de aici, suntem pândiți de derizoriu şi va trebui să mă răfuiesc o dată cu acest sentiment: derizoriul alergatului după „idealuri” – N, 14), Sanda Stolojan a resimțit mereu nevoia de a se distanța de sfera luptei politice acaparante (Ar trebui să mă îndepărtez de „politic”... Sunt conştientă că mă aflu prinsă într-un angrenaj, că nu pot şi, de fapt, nu vreau să ies din el – N, 101). Ea nu a renunțat însă niciodată la acțiunile sale împotriva încălcării drepturilor omului în România, cu toate că ştia prea bine că militantismul nu corespunde naturii sale (În realitate, postura militantă este străină firii mele adânci – N 176). Paul Goma nu se considera înzestrat cu aptitudini de combatant (Nu sunt făcut pentru aşa ceva... Toate astea (calitățile) nu se împacă defel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier al patriei, de „Mereu gata!” oricând, pentru orice – J1, 25), Dumitru Țepeneag găsea că era lipsit de chemare politică (poate reuşesc să mă opresc din hora frenetică în care am intrat fără să am vocație politică autentică – U, 252). În pofida acestor convingeri intime, ei au continuat să protesteze la Paris împotriva autorităților române. Mai mult sau mai puțin dotați pentru lupta de uzură şi aparent lipsită de orice şanse de reuşită, reprezentanții exilului militant au denunțat abuzurile regimului de la Bucureşti.
Angajarea politică a însemnat pentru scriitorii români de la Paris acceptarea a destule neajunsuri. Trimişii Securității la Paris continuau să-i amenințe mai mult sau mai puțin deschis pe exilații care se opuneau regimului din România pentru a-i determina să renunțe la protestul lor (A trăi azi în exil, la Paris, înseamnă a te expune unor întâlniri de felul acesta, unor amenințări din direcții necunoscute, menite să descurajeze acțiunile noastre – Stolojan, N, 61). În cazurile cele mai dramatice, asumarea deschisă a opțiunii anticomuniste a dus la represalii directe ale autorităților române. Au fost puse la cale şi uneori chiar puse în practică atentate la viața Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Paul Goma. Încercările de intimidare directă s-au răsfrânt şi asupra familiilor exilaților ostatice la Bucureşti, cazul cel mai notoriu fiind cel al mamei Monicăi Lovinescu, lăsată să moară în închisoare pentru a fi refuzat să-şi îndemne fiica să renunțe la activitatea sa de demascare a crimelor regimului. Cei din exil au resimțit acut povara răspunderii de a fi atras, prin atitudinea lor tranşantă, suferința rudelor din țară. Dacă Monica Lovinescu a putut depăşi cu curaj şi chiar cu o atitudine sfidătoare spaima pricinuită de atacul direct împotriva ei(m-a năpădit, dimpotrivă, un fel de pace pe care n-o mai resimțisem de când o arestaseră pe mama. Acum „plătisem” şi eu, şi parcă dobândisem dreptul să stau pe o treaptă mult mai jos decât ea, dar alături, împărtăşindu-i pentru o clipă unele riscuri – V2, 248), ea a fost toată viața chinuită de păcatul de a fi contribuit involuntar la uciderea mamei ei (Acesta e fără îndoială prețul cel mai cumplit pe care l-am avut de plătit, deoarece l-am plătit prin ceilalți care au suferit pentru noi, în absența noastră. Singurele momente în care m-am întrebat dacă aveam dreptate – şi dreptul – să ne angajăm într-o astfel de luptă – J1, 287). Angajarea în lupta anticomunistă atrăgea o replică dură din partea celor contestați.
Chiar şi atunci când consecințele au fost mai puțin tragice, intelectualii militanți au avut de plătit pentru atitudinea lor combativă. Unii dintre ei au renunțat la cariera profesională, la şansele de realizare personală, pentru a se dedica binelui comun al celor din România. Din sentimentul datoriei față de aceştia, Monica Lovinescu şi-a abandonat încercările literare şi activitatea regizorală după un început promițător în teatrele pariziene de avangardă (îmi amintesc că, scriind-o, am avut aproape revelația că nu pot lăsa pe cei rămaşi acolo să „plătească” pentru mine, că solidaritatea cu ei era inevitabilă, că ceva trebuia într-adevăr să moară în mine pentru a „plăti”. Atunci cred c-am început să mă obişnuiesc cu gândul că voi renunța la literatură. – J2, 138). Virgil Ierunca şi-a părăsit teza de doctorat condusă de Jean Wahl la Sorbona pentru a se putea consacra integral misiunii sale de apărare a valorilor româneşti (Nu m-am gândit o clipă la o carieră ştiințifică sau literară „occidentală”, fiindcă mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgența românească – T, 369). Ca şi alți colegi de exil, Theodor Cazaban a preferat să-şi pună pe plan secund preocupările literare pentru a denunța ideologia comunistă (Noi ne-am făcut datoria, ne-am consacrat unei cauze impersonale. Nimeni nu ne-a obligat să ne irosim viața încercând să-i lămurim pe francezi asupra situației din est. Putem să ne vedem numai de-ale noastre – C, 192). Angajamentul politic putea însemna neglijarea afirmării profesionale.
Unii dintre scriitorii militanți au suferit trauma înstrăinării: stingheri printre toți cei din jur cu excepția celor veniți din țara natală, ei au trăit în mică măsură la Paris (în Franța, unde sunt de fapt atât de puțin – Lovinescu, J2, 115) ducându-şi viața într-o Românie ideală care le-a confiscat întreaga existență (Dislocați nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România?... România a înghițit şi tot ce nu-i aparținea. Mi-a secătuit orele, mi-a exaltat minutele, mi-a confiscat secundele. Am uitat chiar să mai respir în afara ei... Clandestinii reprezentau un popor deosebit, singurul în mijlocul căruia nu mă simțeam străină – Lovinescu, J2, 208; Am trăit... într-o Românie imaginară, o Românie a mea în care mi-am ales „modelele” şi umbrele, am pus o rânduială subiectivă şi nu sentimentală – Ierunca, T, 347). Ei s-au consumat mereu sub semnul urgenței (Atunci nu-mi amintesc să fi avut o clipă pentru a-mi pune astfel de întrebări... Privind înapoi n-am doar vertijul banalizat al timpului care s-a scurs. Mă întreb, iar şi iar, cum înmulțeam orele pentru tot ce era de făcut – Lovinescu, V2, 231; rosturile s-au stratificat anapoda, conjugând o subiectivitate răvăşită cu momente istorice „obiective”, un paradox a aşteptării cu urgența angajamentului neocolit – Ierunca, T, 367). Nu s-au putut bucura de o viață obişnuită, căci liniştea şi căldura relațiilor umane fireşti le-a fost refuzată chiar de vehemența angajării lor (Am avut prilej să visăm la ce ar fi putut însemna o existență normală, alături de părinți, în bună rânduială, afecțiune şi linişte. Era ca pe altă lume, ni se arăta o dată mai mult cât pierdeam pierzând-o. Tocmai acest vis dezis ne-ar fi făcut să ne îndârjim şi mai tare, de-ar fi fost cu putință – Lovinescu, V2, 247). Absorbiți de România, ei nu au aparținut niciodată cu adevărat locului şi timpului în care trăiau în țara de adopție.
Intelectualii combatanți simțeau uneori că acționează dintr-o anume inerție, din simpla obişnuință de a răspunde prezent la apeluri (Sunt sceptic, primesc însă, din inerția agitației pentru sensuri – Ierunca, T 175). Îşi dădeau seama că vârtejul activităților anticomuniste din momentele de maximă mobilizare, ca de pildă manifestațiile pentru salvarea lui Paul Goma, risca să se transforme într-o deprindere mecanică (În afară de zilele – nu orele, zilele! – petrecute la telefon, eram expuşi şi riscului petiționar prin excelență: acela de a ne instala într-o rutină a Binelui – Lovinescu, V2, 231). Uneori ei încercau un amestec ciudat de dezgust şi de fascinație pentru mizeriile din România (Îl ascult cu un amestec de lehamite şi curiozitate este ca o bubă pe care nu te poți împiedica s-o priveşti – Stolojan, N, 7). Oboseala şi lehamitea îi pândea pe fiecare din cei care îşi risipeau energia în acțiuni de protest sortite, la prima vedere, să rămână fără efect (Nu mă dezbar de o senzație de oboseală; poate că nu mai e nimic de făcut – Lovinescu, J1, 237; Sunt însă atât de obosit, de gol, de neîncrezător, încât orice responsabilitate intelectuală devine un risc cu care nu-mi vine să mă măsor – Ierunca, T, 149; După atâta bucătărie internă românească, încerc un sentiment de saturație şi lehamite – Stolojan, N, 116; din „viața socială” mă aleg doar cu oboseală, iritare, cu senzația fizică a pierderii timpului – noroc că în asta mă consolez, zicându-mi că ceva-ceva tot va folosi celor de acolo, din țară, agitația de aici – Goma, J1, 54). Ispita abandonului era mare. În 1982, prins de grijile proprii, dar şi stăpânit de sentimentul inutilității activităților sale politice, Paul Goma voia să renunțe la calea militantă (după cei mai bine de cinci ani de exil, sper că voi putea să mă degajez: în primul rând, din motive pur egoiste – am şi eu dreptul să mă ocup de mine – în al doilea rând, pentru că nu mai sunt util, am pierdut contactul, nu mai sunt pe fază – J1, 65); în 1988, el încă se gândea că ar fi mai chibzuit să părăsească lupta pentru a se putea îngriji de problemele personale (Mă întreb dacă n-ar fi mai înțelept... să las, dracului, „activitățile obşteşti”, „apărarea cauzei”, „soarta țărişoarei” şi să-mi văd eu de necazurile mele şi de sărăcia mea – atunci, cu siguranță: n-aş mai fi atât de sărac! – J1, 129). Bătălia de uzură împotriva autorităților române aducea prea puține momente reconfortante celor care au o purtau la Paris.
Exilații anticomunişti încercau, de asemenea, sila de compromisurile cu puterea ale scriitorilor români (Sunt zile în care mi-ar veni să citesc literatură în altă limbă decât cea română – Lovinescu, J1, 105), dezgustul de insultele proferate la adresa lor de calomniatorii de profesie din România (M-am plictisit să mă bălăcesc în acest noroi – Lovinescu, J1, 140; Terfelită într-un articol sinistru din seria Luceafărului, mustind de ură față de Exilul de la Paris. Injuriile ațâță militantismul Ieruncilor şi confirmă succesul întreprinderii lor. Pe mine mă scârbesc – Stolojan, N, 164), epuizarea de a reveni mereu asupra aceloraşi probleme cu argumente similare (Înglodată în acest subiect pe care încep să-l detest. Parc-aş fi un disc din ce în ce mai uzat - Lovinescu, J1, 153), sleirea psihică şi teama de a nu mai găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a contracara infamiile de la Bucureşti (tot repetând acelaşi lucru – nu-şi schimbă nici ținta, nici argumentele, nici metodele – simt cum îmi sărăceşte gândirea, secătuieşte stilul, dispare bucuria de a scrie – Lovinescu, J1, 146). Pentru a-şi susține valorile morale şi politice, sau spre a se solidariza cu alți opozanți anticomunişti, ei au s-au văzut uneori nevoiți să treacă sub tăcere gusturile şi judecățile proprii: Ierunca a publicat în revistele exilului poeziile slabe ale unui confrate doar spre a întări comunitatea de spirit românesc (Din păcate, ele aparțin zonei decăzute a poetului. Le voi publica totuşi. În exil nu e loc pentru alegeri prea severe, primează de fapt întâlnirea în frățietate – T, 220); Paul Goma a exagerat însuşirile civice sau literare ale românilor (De fiecare dată când am prilejul – şi dacă nu mi se oferă, îl provoc eu – umflu, folclorizez meritele românilor – J1, 69; noi aici, în Occident, am făcut propagandă pentru cultura română din România; iar dacă înde noi mai discutam, mai constatam că X nu merită atâtea elogii; că Z nu este el chiar atât de curat – la microfon la Europa Liberă ziceam că X merită, că Z e ca lacrima – J3, 28), Dumitru Țepeneag a lăudat în toate ocaziile literatura lui Goma – pe care nu o gusta de fapt – doar pentru semnificația sa politică (de dragul Cauzei, a luptei politice, am supraevaluat literatura lui Goma – Rt, 128). Asumarea misiunii a însemnat adesea pentru scriitorii militanți sacrificarea interesului sau a confortului personal şi acceptarea unei condiții de multe ori ingrate.
Desigur, nu toți intelectualii din exil au ales această cale de a continua la Paris să se dedice problemelor româneşti. Unii au făcut-o, dar nu neapărat din convingerea în necesitatea angajării politice, ci oarecum purtați de împrejurări. Alexandru Papilian – care atribuie implicarea sa activă în susținerea lui Mircea Dinescu în 1989 unui sentiment transnațional, de prietenie literară – a ajuns în occident la o vârstă când nu mai putea lua totul de la zero, aşa că şi-a ales o meserie, cea de jurnalist la secția română a Radio France Internationale, care îl punea oricum în contact cu România (interviu cu Aurelia Boriga). Alți scriitori au fost siliți să rămână neutri: Ilie Constantin nu s-a putut implica în activități de protest pe de o parte pentru că se temea să nu facă rău familiei sale rămase în România (Nu-mi puteam permite să contest regimul de la Bucureşti: întâia mea familie se găsea acolo, fosta mea soție, cei trei copii ai noştri. A trebuit să păstrez o neutralitate forțată; nu făcusem o alegere, în acest caz, era consecința unui raport de forțe – D, 209), pe de alta, datorită restricțiilor impuse de statutul de funcționar francez dobândit (Iar poziția mea rezervată se datora, pe lângă imperativul de ordin familial, şi faptului că – la două luni după ieşirea din parking – am devenit un salariat al Ministerului Francez al Apărării, cu obligația de rezervă față de afacerile interne ale celorlalte țări, începând cu cea de origine – D, 219). Alteori, scriitori angajați politic pentru o vreme au ales să renunțe la această atitudine. Virgil Tănase, care a alcătuit „dosarul Goma” prezentat lumii libere în încercarea de a-l elibera pe acesta din închisoare, a preferat la un moment dat să renunțe la astfel de acțiuni acceptate dintr-un sentiment de obligație față de cei din România (m-am retras complet din viața de exil... N-am mai vrut să particip la toate acele acțiuni pe care, până atunci îmi făcusem o obligație să le susțin, considerând că trebuia să profit de prestigiul meu de scriitor, oricât de mărunt ar fi fost, pentru a-i apăra pe cei în mijlocul cărora mă născusem – R, 97). Socotind că e mai mult decât un simplu martor la nelegiuirile comuniste mereu gata să dea declarații despre acestea (nu doream să reiterez experiența acelor dizidenți români profesionişti care continuau să „depună mărturie” – era singurul lor titlu de glorie – mult timp după ce părăsiseră țara – R, 135-136), el s-a rupt de confrații din exilul militant ale căror inițiative le socotea derizorii şi ineficiente şi şi-a urmat drumul propriu (Convins că politica românească, asemeni culturii române se face în interiorul țării, am văzut curând că nu aveam nimic în comun cu acest exil ridicol şi lamentabil. – R, 97). Astfel, el a refuzat să lucreze la radio „Europa liberă” pentru a nu fi silit să se ocupe doar de ceea ce ținea de sfera românească de care se înstrăinase (nu acceptasem ideea de a mă limita la probleme româneşti – R, 109-110) şi a colaborat doar la emisiuni de interes general din lumea occidentală (nu trebuia să mă preocupe o societate de care mă îndepărtasem, rolul meu limitându-se la a vorbi despre evenimente franceze – R, 110). Au fost şi destui scriitori care au refuzat să se implice în activități anticomuniste pentru că socoteau că rostul lor era să facă literatură, iar nu politică. Este argumentul invocat de Petru Dumitriu, care beneficiase de toate avantajele colaborării cu regimul cât fusese în țară (Nu m-am dus ca să „demasc”. Ci să scriu ce am de scris. Ce vreau eu. Nu să demasc un regim despre care toată lumea ştia cum e!... Ce-mi păsa mie să mai fac politică , să mai zic asta sau ailaltă? Am făcut „politică,” scriind. Eu sunt un om care scrie. – P, 112-113). Dintr-un motiv sau altul, din opțiune personală sau siliți de împrejurări, mulți scriitori au respins angajarea în lupta anticomunistă la Paris. Militantismul activ era doar una dintre căile care se deschideau în fața exilaților români, iar cei în cauză au urmat-o sau nu în funcție de temperamentul, aspirațiile sau circumstanțelor vieții lor.
Alexandra Ciocârlie
Pentru reprezentanții exilului militant, obsesia românească a echivalat cu asumarea unei misiuni, aceea de a aduce la cunoştința opiniei publice occidentale suferințele îndurate de popoarele căzute sub dominație sovietică şi de a avertiza astfel lumea liberă asupra pericolului comunist. Unii dintre aceşti intelectuali au plecat imediat după război cu gândul revenirii iminente în România în momentul normalizării situației politice (Nu ştiam atunci că exilul va fi o paranteză ce-mi va confisca întreaga existență, Dimpotrivă, speram ca paranteza să se închidă cât mai repede. Între noi, studenții, orice sărbătoare se încheia cu un „la anul, la Bucureşti!” – Lovinescu, V1, 49-50). Alții s-au stabilit în Franța mai târziu, când nu se mai puteau nutri astfel de iluzii şi au comis aşadar un gest socotit a fi definitiv. Indiferent de momentul şi de motivația plecării lor din țară, ei s-au angajat activ în a servi din străinătate cauza românească. Erau hotărâți – după trezirea din năuceala primelor momente ale exilului – să devină purtători de cuvânt ai celor siliți să tacă în România (Primii doi ani am vrut să uit totul, nu însă bucurându-mă de Paris. Treceam pe lângă „misterele” lui ca un somnambul, ca un ciumat exotic... Şi dintr-o dată, poate ca o iluminare, m-am convertit, aş putea spune la modul „religios”, la România – Ierunca, T, 368). Plini de abnegație pentru țara părăsită doar fizic, nu şi în spirit (Mă dezlănțui cu vehemență de pe la ora 3 până după miezul nopții făcând procesul lipsei de devoțiune față de România – Ierunca, T 229), cu un acut sentiment al răspunderii față de conaționalii rămaşi în R. S. R. (e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflați jos, în Rahovele eterne – şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? – Goma, J1 25), ei au făcut cunoscut în toate ocaziile – la radio, în presă, la conferințe, întruniri sau manifestații de stradă – ce se întâmpla în România. Ca jurnalişti profesionişti (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Theodor Cazaban), ca activişti pentru apărarea drepturilor omului (Sanda Stolojan), ca simpli scriitori (Paul Goma, Dumitru Țepeneag), ei au ales această cale spre a onora chinul românilor din țară (a te implica în tragedia românească, zi de zi, năzuind să cinsteşti – prin exil – suferința celor care, în țară, erau uitați de Dumnezeu – Ierunca, T 369) cu speranța de a contribui la deşteptarea occidentului indiferent şi apatic la drama țărilor din est (Convinse amândouă că trebuie să „trezim” occidentul, să-l lămurim pentru ca să salveze jumătatea captivă a Europei, prin cafenelele de la St Germain-des-Près, în loc să discutăm despre existențialism, am pus la punct o strategie – Lovinescu, V1, 68). Impunându-şi datoria de a veghea la păstrarea spiritualității româneşti autentice (Simțeam nevoia unei înrădăcinări spirituale care să facă din exil un spațiu privilegiat, cu un rol bine hotărât: menținerea acelor constante solare ale culturii româneşti, redusă, în țară, la un decor totalitar – Ierunca, T 370), intelectualii angajați s-au servit de posibilitatea de a se exprima liber pentru a spune tare adevărul despre România (am putut critica, de la acest post de radio, o serie de aspecte ale politicii de la Bucureşti... tribună deschisă pentru a ține legătura cu cei care ascultau în țară – Ierunca, 316). Militantismul constituia un risc, dar, câteodată, şi o pavăză. Implicat total încă din 1974, dinainte de a-i fi retrasă cetățenia română, în editarea revistei Cahiers de l’Est, destinată promovării literaturii din acea parte a Europei aflată sub dominație sovietică, Dumitru Țepeneag a dat ascultare convingerilor sale anticomuniste, dar şi dorinței sale de a-şi face o situație socială onorabilă in Franța (de ce țin eu morțiş la revista asta? E mai întâi desigur pasiunea politică ori mai bine zis social-politică, ideea utopică a solidarității intelectualilor din Est. Dar mai e, ceea ce se arată când pretext, când acțiune profundă, nevoia de a-mi găsi un rost în această societate occidentală în care sunt silit să stau la margine – U, 382). Pe de altă parte, cel care dorea să revină la Bucureşti considera că notorietatea dobândită la Paris ca inițiator al unei astfel de publicații îl putea pune la adăpost de eventualele sancțiuni ale regimului din România (sper că faptul de a conduce o revistă internațională îmi va crea în ochii autorităților române un prestigiu suficient pentru a fi apărat de eventuale represiuni – U, 435). Cuvântul spus la microfon putea să răzbată dincolo de cortina de fier asigurând exilaților întoarcerea lângă familia şi prietenii rămaşi în România (Microfonul deci împotriva Zidului. Singurul mijloc pentru mine de a mă întoarce când vreau înapoi, de a înfrânge interdicția, de-a rămâne lângă ai mei – Lovinescu V2, 7). Totodată, el a constituit, în cazuri extreme, unica formă de apărare personală la agresiuni fizice directe puse la cale de securitate, cum ar fi atentatul comis împotriva Monicăi Lovinescu (Era important să se ştie imediat la Bucureşti că incidentul nu face decât să-mi sporească agresivitatea. Ar fi fost contraindicat să-mi ofer o vacanță, microfonul rămânea singura mea apărare, o metodă de supraviețuire – Lovinescu, V2, 250). În unele cazuri, exilații militanți şi-au trăit întreaga existență pentru țară ca şi când ar fi fost în țară, luând parte zilnic la viața românească (Printr-unul sau altul dintre clandestinii ale căror năzuințe şi griji le împărtăşeam, locuiam mai mult şi mai degrabă la Bucureşti decât la Paris. Citeam bineînțeles cărțile, ziarele, săptămânalele, dar eram la curent şi cu secretele de culise, ni se părea uneori că participăm cotidian la viața literară bucureşteană – Lovinescu, V2, 64) Oricum, ei au devenit glasul unui popor redus la tăcere de împrejurările istorice defavorabile.
Scriitorii români din Paris dispuşi să lupte deschis împotriva regimului politic din România s-au angajat în chip diferit – potrivit temperamentului fiecăruia – în această bătălie dusă cu arme atât de inegale față de cele ale adversarului. Monica Lovinescu a oscilat între pornirea ingenuă de solidarizare cu victimele represiunii comuniste (elanul juvenil ... spiritul de echipă, un amestec ciudat de Crucea-Roşie, cercetăşie şi militantism de partid... Eram naivi, fireşte, dar aveam nevoie de astfel de candori, fără ele probabil că nimic, din puținul care-a fost nu s-ar fi închegat – V2, 244), exaltarea tinerească din momentul revoluției maghiare (niciodată existența mea nu fusese atât de plină – până la starea vecină cu beatitudinea – de pasiune şi istorie – V1 145), angajamentul lucid şi pasional (Lucid fiindcă măsuram primejdia împotriva condiției umane, şi nu doar româneşti, reprezentate de totalitarismul comunist, pasional deoarece nostalgia trecutului se confunda cu un mit – V1, 107) şi pesimismul activ (nu atât Parisul vreau să-l părăsesc, ci coşmarul bucureştean cu ecou imediat în Buttes-Chaumont. Pentru a continua să mă „lupt” fără a crede în victorie, îmi trebuie cel puțin două paranteze de aer neîmbâcsit pe an – J2, 198). Chiar dacă a traversat destule perioade de depresie legate de sentimentul ineficienței strădaniilor sale de a se opune regimului de la Bucureşti, ea şi-a învins mereu descurajarea prin perseverență (dac-aş interveni doar când e speranță... acum când nu mai e aproape deloc... Situația fiind total blocată în țară, mi s-au tocit şi argumentele, mi s-a blocat strategia. Fără poftă deci şi fără inspirație. Dar scriu: s-ar putea altfel? – J2, 147-148) şi a cunoscut chiar clipe de încredere irațională că va putea influența într-un fel cursul evenimentelor, nădejde prilejuită, de pildă, de lectura cărților lui Soljenițîn (dobândeam, nici azi nu ştiu bine de ce, certitudinea că voi fi în stare să modific ceva din tot ce se rotea în jurul meu, ca şi cum mi-ar fi fost dată o asemenea misiune – V2, 84). Sceptic, incapabil să se autoiluzioneze, conştient de precaritatea mijloacelor aflate la dispoziția sa în cruciada anticomunistă, Virgil Ierunca nu a sperat că ar putea ieşi învingător (Mi-am propus să nu treacă o singură zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră țara. Să strig în pustiu şi să scriu – fie şi pe ziduri – împotriva cotropitorilor... Mi-am respectat contractul față de mine, fără să-mi fac iluzii însă nici o clipă că voi putea schimba ceva - T. 348) şi şi-a judecat sever angajamentul nerezonabil, gesturile emfatice, dar neînsemnate (Recunosc absurditatea, pateticul minor, romantismul pătrat al acestui „angajament” subliniat – T, 45) precum şi gratuitatea mărturiei sale (N-aşteptăm nimic. Dar facem totul ca prezența noastră să mărturisească pentru ultima fărâmă de verticalitate a omului din noi. Printre muşte şi farisei, slobozim cântecul tare şi gratuit nu numai a ceea ce ar fi putut fi, ci şi a ceea ce trebuie să fie – T. 317). Pesimismul nu l-a împiedicat să-şi dedice viața, cu o disperare energică şi dinamică (Exilatul adevărat... nu şi-a părăsit decât țara formală pentru a o regăsi şi sluji pe cea reală, purtând-o cu sine ca pe o deznădejde activă – T. 352), slujirii României fără a urmări un câştig personal (Trebuie să facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim şi să trăim în tensiuni de mari incandescențe momentul ruperii noastre de țară – T, 21). Încredințată de ridicolul elanului idealist (noi, românii de aici, suntem pândiți de derizoriu şi va trebui să mă răfuiesc o dată cu acest sentiment: derizoriul alergatului după „idealuri” – N, 14), Sanda Stolojan a resimțit mereu nevoia de a se distanța de sfera luptei politice acaparante (Ar trebui să mă îndepărtez de „politic”... Sunt conştientă că mă aflu prinsă într-un angrenaj, că nu pot şi, de fapt, nu vreau să ies din el – N, 101). Ea nu a renunțat însă niciodată la acțiunile sale împotriva încălcării drepturilor omului în România, cu toate că ştia prea bine că militantismul nu corespunde naturii sale (În realitate, postura militantă este străină firii mele adânci – N 176). Paul Goma nu se considera înzestrat cu aptitudini de combatant (Nu sunt făcut pentru aşa ceva... Toate astea (calitățile) nu se împacă defel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier al patriei, de „Mereu gata!” oricând, pentru orice – J1, 25), Dumitru Țepeneag găsea că era lipsit de chemare politică (poate reuşesc să mă opresc din hora frenetică în care am intrat fără să am vocație politică autentică – U, 252). În pofida acestor convingeri intime, ei au continuat să protesteze la Paris împotriva autorităților române. Mai mult sau mai puțin dotați pentru lupta de uzură şi aparent lipsită de orice şanse de reuşită, reprezentanții exilului militant au denunțat abuzurile regimului de la Bucureşti.
Angajarea politică a însemnat pentru scriitorii români de la Paris acceptarea a destule neajunsuri. Trimişii Securității la Paris continuau să-i amenințe mai mult sau mai puțin deschis pe exilații care se opuneau regimului din România pentru a-i determina să renunțe la protestul lor (A trăi azi în exil, la Paris, înseamnă a te expune unor întâlniri de felul acesta, unor amenințări din direcții necunoscute, menite să descurajeze acțiunile noastre – Stolojan, N, 61). În cazurile cele mai dramatice, asumarea deschisă a opțiunii anticomuniste a dus la represalii directe ale autorităților române. Au fost puse la cale şi uneori chiar puse în practică atentate la viața Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Paul Goma. Încercările de intimidare directă s-au răsfrânt şi asupra familiilor exilaților ostatice la Bucureşti, cazul cel mai notoriu fiind cel al mamei Monicăi Lovinescu, lăsată să moară în închisoare pentru a fi refuzat să-şi îndemne fiica să renunțe la activitatea sa de demascare a crimelor regimului. Cei din exil au resimțit acut povara răspunderii de a fi atras, prin atitudinea lor tranşantă, suferința rudelor din țară. Dacă Monica Lovinescu a putut depăşi cu curaj şi chiar cu o atitudine sfidătoare spaima pricinuită de atacul direct împotriva ei(m-a năpădit, dimpotrivă, un fel de pace pe care n-o mai resimțisem de când o arestaseră pe mama. Acum „plătisem” şi eu, şi parcă dobândisem dreptul să stau pe o treaptă mult mai jos decât ea, dar alături, împărtăşindu-i pentru o clipă unele riscuri – V2, 248), ea a fost toată viața chinuită de păcatul de a fi contribuit involuntar la uciderea mamei ei (Acesta e fără îndoială prețul cel mai cumplit pe care l-am avut de plătit, deoarece l-am plătit prin ceilalți care au suferit pentru noi, în absența noastră. Singurele momente în care m-am întrebat dacă aveam dreptate – şi dreptul – să ne angajăm într-o astfel de luptă – J1, 287). Angajarea în lupta anticomunistă atrăgea o replică dură din partea celor contestați.
Chiar şi atunci când consecințele au fost mai puțin tragice, intelectualii militanți au avut de plătit pentru atitudinea lor combativă. Unii dintre ei au renunțat la cariera profesională, la şansele de realizare personală, pentru a se dedica binelui comun al celor din România. Din sentimentul datoriei față de aceştia, Monica Lovinescu şi-a abandonat încercările literare şi activitatea regizorală după un început promițător în teatrele pariziene de avangardă (îmi amintesc că, scriind-o, am avut aproape revelația că nu pot lăsa pe cei rămaşi acolo să „plătească” pentru mine, că solidaritatea cu ei era inevitabilă, că ceva trebuia într-adevăr să moară în mine pentru a „plăti”. Atunci cred c-am început să mă obişnuiesc cu gândul că voi renunța la literatură. – J2, 138). Virgil Ierunca şi-a părăsit teza de doctorat condusă de Jean Wahl la Sorbona pentru a se putea consacra integral misiunii sale de apărare a valorilor româneşti (Nu m-am gândit o clipă la o carieră ştiințifică sau literară „occidentală”, fiindcă mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgența românească – T, 369). Ca şi alți colegi de exil, Theodor Cazaban a preferat să-şi pună pe plan secund preocupările literare pentru a denunța ideologia comunistă (Noi ne-am făcut datoria, ne-am consacrat unei cauze impersonale. Nimeni nu ne-a obligat să ne irosim viața încercând să-i lămurim pe francezi asupra situației din est. Putem să ne vedem numai de-ale noastre – C, 192). Angajamentul politic putea însemna neglijarea afirmării profesionale.
Unii dintre scriitorii militanți au suferit trauma înstrăinării: stingheri printre toți cei din jur cu excepția celor veniți din țara natală, ei au trăit în mică măsură la Paris (în Franța, unde sunt de fapt atât de puțin – Lovinescu, J2, 115) ducându-şi viața într-o Românie ideală care le-a confiscat întreaga existență (Dislocați nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România?... România a înghițit şi tot ce nu-i aparținea. Mi-a secătuit orele, mi-a exaltat minutele, mi-a confiscat secundele. Am uitat chiar să mai respir în afara ei... Clandestinii reprezentau un popor deosebit, singurul în mijlocul căruia nu mă simțeam străină – Lovinescu, J2, 208; Am trăit... într-o Românie imaginară, o Românie a mea în care mi-am ales „modelele” şi umbrele, am pus o rânduială subiectivă şi nu sentimentală – Ierunca, T, 347). Ei s-au consumat mereu sub semnul urgenței (Atunci nu-mi amintesc să fi avut o clipă pentru a-mi pune astfel de întrebări... Privind înapoi n-am doar vertijul banalizat al timpului care s-a scurs. Mă întreb, iar şi iar, cum înmulțeam orele pentru tot ce era de făcut – Lovinescu, V2, 231; rosturile s-au stratificat anapoda, conjugând o subiectivitate răvăşită cu momente istorice „obiective”, un paradox a aşteptării cu urgența angajamentului neocolit – Ierunca, T, 367). Nu s-au putut bucura de o viață obişnuită, căci liniştea şi căldura relațiilor umane fireşti le-a fost refuzată chiar de vehemența angajării lor (Am avut prilej să visăm la ce ar fi putut însemna o existență normală, alături de părinți, în bună rânduială, afecțiune şi linişte. Era ca pe altă lume, ni se arăta o dată mai mult cât pierdeam pierzând-o. Tocmai acest vis dezis ne-ar fi făcut să ne îndârjim şi mai tare, de-ar fi fost cu putință – Lovinescu, V2, 247). Absorbiți de România, ei nu au aparținut niciodată cu adevărat locului şi timpului în care trăiau în țara de adopție.
Intelectualii combatanți simțeau uneori că acționează dintr-o anume inerție, din simpla obişnuință de a răspunde prezent la apeluri (Sunt sceptic, primesc însă, din inerția agitației pentru sensuri – Ierunca, T 175). Îşi dădeau seama că vârtejul activităților anticomuniste din momentele de maximă mobilizare, ca de pildă manifestațiile pentru salvarea lui Paul Goma, risca să se transforme într-o deprindere mecanică (În afară de zilele – nu orele, zilele! – petrecute la telefon, eram expuşi şi riscului petiționar prin excelență: acela de a ne instala într-o rutină a Binelui – Lovinescu, V2, 231). Uneori ei încercau un amestec ciudat de dezgust şi de fascinație pentru mizeriile din România (Îl ascult cu un amestec de lehamite şi curiozitate este ca o bubă pe care nu te poți împiedica s-o priveşti – Stolojan, N, 7). Oboseala şi lehamitea îi pândea pe fiecare din cei care îşi risipeau energia în acțiuni de protest sortite, la prima vedere, să rămână fără efect (Nu mă dezbar de o senzație de oboseală; poate că nu mai e nimic de făcut – Lovinescu, J1, 237; Sunt însă atât de obosit, de gol, de neîncrezător, încât orice responsabilitate intelectuală devine un risc cu care nu-mi vine să mă măsor – Ierunca, T, 149; După atâta bucătărie internă românească, încerc un sentiment de saturație şi lehamite – Stolojan, N, 116; din „viața socială” mă aleg doar cu oboseală, iritare, cu senzația fizică a pierderii timpului – noroc că în asta mă consolez, zicându-mi că ceva-ceva tot va folosi celor de acolo, din țară, agitația de aici – Goma, J1, 54). Ispita abandonului era mare. În 1982, prins de grijile proprii, dar şi stăpânit de sentimentul inutilității activităților sale politice, Paul Goma voia să renunțe la calea militantă (după cei mai bine de cinci ani de exil, sper că voi putea să mă degajez: în primul rând, din motive pur egoiste – am şi eu dreptul să mă ocup de mine – în al doilea rând, pentru că nu mai sunt util, am pierdut contactul, nu mai sunt pe fază – J1, 65); în 1988, el încă se gândea că ar fi mai chibzuit să părăsească lupta pentru a se putea îngriji de problemele personale (Mă întreb dacă n-ar fi mai înțelept... să las, dracului, „activitățile obşteşti”, „apărarea cauzei”, „soarta țărişoarei” şi să-mi văd eu de necazurile mele şi de sărăcia mea – atunci, cu siguranță: n-aş mai fi atât de sărac! – J1, 129). Bătălia de uzură împotriva autorităților române aducea prea puține momente reconfortante celor care au o purtau la Paris.
Exilații anticomunişti încercau, de asemenea, sila de compromisurile cu puterea ale scriitorilor români (Sunt zile în care mi-ar veni să citesc literatură în altă limbă decât cea română – Lovinescu, J1, 105), dezgustul de insultele proferate la adresa lor de calomniatorii de profesie din România (M-am plictisit să mă bălăcesc în acest noroi – Lovinescu, J1, 140; Terfelită într-un articol sinistru din seria Luceafărului, mustind de ură față de Exilul de la Paris. Injuriile ațâță militantismul Ieruncilor şi confirmă succesul întreprinderii lor. Pe mine mă scârbesc – Stolojan, N, 164), epuizarea de a reveni mereu asupra aceloraşi probleme cu argumente similare (Înglodată în acest subiect pe care încep să-l detest. Parc-aş fi un disc din ce în ce mai uzat - Lovinescu, J1, 153), sleirea psihică şi teama de a nu mai găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a contracara infamiile de la Bucureşti (tot repetând acelaşi lucru – nu-şi schimbă nici ținta, nici argumentele, nici metodele – simt cum îmi sărăceşte gândirea, secătuieşte stilul, dispare bucuria de a scrie – Lovinescu, J1, 146). Pentru a-şi susține valorile morale şi politice, sau spre a se solidariza cu alți opozanți anticomunişti, ei au s-au văzut uneori nevoiți să treacă sub tăcere gusturile şi judecățile proprii: Ierunca a publicat în revistele exilului poeziile slabe ale unui confrate doar spre a întări comunitatea de spirit românesc (Din păcate, ele aparțin zonei decăzute a poetului. Le voi publica totuşi. În exil nu e loc pentru alegeri prea severe, primează de fapt întâlnirea în frățietate – T, 220); Paul Goma a exagerat însuşirile civice sau literare ale românilor (De fiecare dată când am prilejul – şi dacă nu mi se oferă, îl provoc eu – umflu, folclorizez meritele românilor – J1, 69; noi aici, în Occident, am făcut propagandă pentru cultura română din România; iar dacă înde noi mai discutam, mai constatam că X nu merită atâtea elogii; că Z nu este el chiar atât de curat – la microfon la Europa Liberă ziceam că X merită, că Z e ca lacrima – J3, 28), Dumitru Țepeneag a lăudat în toate ocaziile literatura lui Goma – pe care nu o gusta de fapt – doar pentru semnificația sa politică (de dragul Cauzei, a luptei politice, am supraevaluat literatura lui Goma – Rt, 128). Asumarea misiunii a însemnat adesea pentru scriitorii militanți sacrificarea interesului sau a confortului personal şi acceptarea unei condiții de multe ori ingrate.
Desigur, nu toți intelectualii din exil au ales această cale de a continua la Paris să se dedice problemelor româneşti. Unii au făcut-o, dar nu neapărat din convingerea în necesitatea angajării politice, ci oarecum purtați de împrejurări. Alexandru Papilian – care atribuie implicarea sa activă în susținerea lui Mircea Dinescu în 1989 unui sentiment transnațional, de prietenie literară – a ajuns în occident la o vârstă când nu mai putea lua totul de la zero, aşa că şi-a ales o meserie, cea de jurnalist la secția română a Radio France Internationale, care îl punea oricum în contact cu România (interviu cu Aurelia Boriga). Alți scriitori au fost siliți să rămână neutri: Ilie Constantin nu s-a putut implica în activități de protest pe de o parte pentru că se temea să nu facă rău familiei sale rămase în România (Nu-mi puteam permite să contest regimul de la Bucureşti: întâia mea familie se găsea acolo, fosta mea soție, cei trei copii ai noştri. A trebuit să păstrez o neutralitate forțată; nu făcusem o alegere, în acest caz, era consecința unui raport de forțe – D, 209), pe de alta, datorită restricțiilor impuse de statutul de funcționar francez dobândit (Iar poziția mea rezervată se datora, pe lângă imperativul de ordin familial, şi faptului că – la două luni după ieşirea din parking – am devenit un salariat al Ministerului Francez al Apărării, cu obligația de rezervă față de afacerile interne ale celorlalte țări, începând cu cea de origine – D, 219). Alteori, scriitori angajați politic pentru o vreme au ales să renunțe la această atitudine. Virgil Tănase, care a alcătuit „dosarul Goma” prezentat lumii libere în încercarea de a-l elibera pe acesta din închisoare, a preferat la un moment dat să renunțe la astfel de acțiuni acceptate dintr-un sentiment de obligație față de cei din România (m-am retras complet din viața de exil... N-am mai vrut să particip la toate acele acțiuni pe care, până atunci îmi făcusem o obligație să le susțin, considerând că trebuia să profit de prestigiul meu de scriitor, oricât de mărunt ar fi fost, pentru a-i apăra pe cei în mijlocul cărora mă născusem – R, 97). Socotind că e mai mult decât un simplu martor la nelegiuirile comuniste mereu gata să dea declarații despre acestea (nu doream să reiterez experiența acelor dizidenți români profesionişti care continuau să „depună mărturie” – era singurul lor titlu de glorie – mult timp după ce părăsiseră țara – R, 135-136), el s-a rupt de confrații din exilul militant ale căror inițiative le socotea derizorii şi ineficiente şi şi-a urmat drumul propriu (Convins că politica românească, asemeni culturii române se face în interiorul țării, am văzut curând că nu aveam nimic în comun cu acest exil ridicol şi lamentabil. – R, 97). Astfel, el a refuzat să lucreze la radio „Europa liberă” pentru a nu fi silit să se ocupe doar de ceea ce ținea de sfera românească de care se înstrăinase (nu acceptasem ideea de a mă limita la probleme româneşti – R, 109-110) şi a colaborat doar la emisiuni de interes general din lumea occidentală (nu trebuia să mă preocupe o societate de care mă îndepărtasem, rolul meu limitându-se la a vorbi despre evenimente franceze – R, 110). Au fost şi destui scriitori care au refuzat să se implice în activități anticomuniste pentru că socoteau că rostul lor era să facă literatură, iar nu politică. Este argumentul invocat de Petru Dumitriu, care beneficiase de toate avantajele colaborării cu regimul cât fusese în țară (Nu m-am dus ca să „demasc”. Ci să scriu ce am de scris. Ce vreau eu. Nu să demasc un regim despre care toată lumea ştia cum e!... Ce-mi păsa mie să mai fac politică , să mai zic asta sau ailaltă? Am făcut „politică,” scriind. Eu sunt un om care scrie. – P, 112-113). Dintr-un motiv sau altul, din opțiune personală sau siliți de împrejurări, mulți scriitori au respins angajarea în lupta anticomunistă la Paris. Militantismul activ era doar una dintre căile care se deschideau în fața exilaților români, iar cei în cauză au urmat-o sau nu în funcție de temperamentul, aspirațiile sau circumstanțelor vieții lor.
Alexandra Ciocârlie