Mărturisirea

Sanctitatea sa îşi simți mai acut ca niciodată respirația greoaie ce-i încărca pieptul secătuit de o enigmatică suferință ițită în ultimile şase luni şi a cărei taină rezista în fața cunoscătorilor doctori ai Curiei. Aducea, mai degrabă, cu un gâfâit crud şi dureros. În urma lui auzi, ca un ecou straniu, şuieratul ascuțit ce-i acompania mai tot timpul expirația putredă, înecată în miasmele unei halene de care niciun vraci nu reuşise să-l scape. Avea de multe ori sentimentul că mirosul este cel al sângelui descompus, dar nu îndrăznise să întrebe pe vreunul din intimii săi consilieri, deşi ei, prompți, îşi apropiau de multe ori nasul de urechea lui stângă şoptindu-i adesea cele mai negre ştiri. Aerul de dimineață era tare, parfumat de auroră şi de pădurile înmiresmate ce înconjurau oraşul şi cetatea. La acest ceas al dimineții, stelele, încă prizoniere, clipeau țintuite în tăria chintesenței, iar străzile nu se treziseră la viermuiala ce-i va da aerului izul pestilențial al zilei.
Se sculase devreme, muncit de tenebroase gânduri. Ele îi răsuceau la fel de dureros conştiința, într-o teribilă împletitură, conducându-i firele aspre spre o încâlceală neobişnuită din care cugetul său ar fi dorit să iasă. Ghemul conştiinței semăna mai degrabă cu un nod gordian şi începea să constate că nu are altă soluție decât să-l taie, precum înaintaşul său macedonean din vremurile mitice. Dar contextul era cu totul altul, iar mâna şi sabia lui, în acestă nouă situație, erau mai slabe. Degetele îi tremurau uşor, aşa că îi ceru lui Salviatti, primul său consilier, „secretarius intimus”, şeful Camerei Apostolice, să-i aducă ultima fiertură recomandată de colegiul doctorilor, în care, fără ştirea lor, turna generos un vin negru toscan, pe care-l bea din copilărie la curtea tatălui său, însoțit adesea, acum spre bătrânețe, de puțină apă de Viterbo.
Deşi nu era bătrân, simțea că viața l-a ofilit prematur şi statura lui de zeu, ce dominase lumile religioase şi laice în egală măsură, se încovoia zi de zi, aşa încât îl treceau din ce în ce mai des fiorii, gândindu-se la posibilitatea morții. Moartea în sine nu era un prag peste care curajul său n-ar fi putut păşi, dar cel mai cumplit îl chinuia gândul Judecății celei mari, fiindcă îşi ştia viața mizerabilă, pătată de grave păcate de la un capăt al ei la altul. Fiorul iadului etern nu-i mai dădea pace şi singura lui consolare era faptul că Împăratul Ceresc este de o milostenie, dacă nu nemărginită, căci altfel prezența acelui tărâm malefic nu s-ar mai justifica, cel puțin nemăsurat de mare. Mai ales pentru un atât de îndelungat slujitor al Lui. În ultimul timp, îi mai încolțise un gând ca un firişor de lumină şi tocmai prezența lui în ceasurile aşternutului îl mânase pe terasa amplă unde urma să-l analizeze şi să-l construiască tot aşa cum construise atâtea altele în vremuri de restrişte. Încerca, în acelaşi timp, să se autocompătimească spunându-şi că asta-i fusese calea pusă în față de însuşi Dumnezeu. Aşa fuseseră vremurile şi el ştia prea bine că mulți ca el umblau prin lume, nu era nici pe departe singurul nevoit să-şi croiască viitorul cu prețul crimei. Orice s-ar spune, aşa cum toate drumurile duc la Roma lui dragă, toate drumurile puterii duc în întunecata mâzgă a crimei. Nimeni nu a găsit un altul prin care să ajungă acolo unde se preia şi susține puterea, fie ea laică sau ecleziastică. Iar puterea ecleziastică i s-a părut a fi cea mai sângeroasă, poate şi din cauză că el i-a simțit presiunea din cele mai opuse unghere.
Dar, în final, în fața judecății divine dai singur socoteală şi acest fapt îl ştia la fel de bine. Oare judecătorul divin o să accepte exemplele celorlalți pe care el le-ar putea aduce, fie că i-au fost duşmani, fie că i-au fost aliați sau prieteni? Pe lângă toate astea, nu ştie nici măcar dacă, născându-se încă o dată, n-ar apuca-o pe acelaşi drum. Gustul dulce al succesului sau chiar al răzbunării l-a făcut fericit de multe ori, mulți ani la rând. Puterea şi bogăția au doi consilieri imbatabili: tăişul şi otrava. Dibăcia în a le mânui a fost şi este suprema artă şi nimeni nu s-ar fi îndoit de el că, pe acest tărâm, e un artist. Era conştient de acest lucru. Sufletul lui fusese o sobă alimentată tot timpul cu astfel de vreascuri. N-a ucis decât arareori cu mâna lui, dar crimele ordonate şi făcute de alții sunt tot crime şi e o slabă consolare că Judecătorul, mai ales Judecătorul Absolut, o să-i treacă această strategie malefică precum o circumstanță atenuantă. Porunca scrisă cu degetul lui Dumnezeu în cristalele reci ale lespezii din sfântul munte al Sinaiului spune răspicat: să nu ucizi, fără a face alte precizări. Oare un răspuns de felul că „în numele bisericii am făcut-o, Doamne” l-ar putea înduioşa pe atoştiitorul stăpân al universului? În plus, acest tip de acțiuni este clar că-i implică şi pe alții de a căror conştiință el trebuia să aibă grijă în spiritul păstorului creştin. Ori el ….
Astfel se adânci în gânduri, în timp ce soarele se ridica încetul cu încetul pe cerul tărcat de fuioare paralele alb-cenuşii. Auriul dimineții, cantonat în zona răsăritului, începu să-şi piardă din strălucire migrând spre un galben-şofran. Îşi abandonă încet papucii sidefii de mătase persană şi atinse aproape trivial granitul rece al loggiei cu ambele tălpi, simțind cum frisonul îl străbate rapid dinspre pulpe spre pieptul beteag şi de aici mai sus spre ochi şi frunte, punându-i astfel la lucru conştiința. Răceala asta a lespezilor era, din cele mai vechi timpuri, combustibilul ce-i declanşa motorul acesteia.
Vântul începu să bată aducând mirosul de urină dinspre cartierele vecine sau poate dinspre grajdurile Curiei. Hainele albe, scrobite, ale sanctității sale se foiau ca valurile mării generând un foşnet care astăzi îl înfiora. Salviatti nu îndrăzni să-i tulbure cugetarea şi-i opri pe toți în fața uşilor masive de stejar, încât coada celor ce doreau să ia, în diverse probleme, legătura cu el, devenea consistentă. Sfântul părinte pipăi uşor poalele scrobite căutând clopoțelul de argint cu care îi chema pe secretarii consilieri dar, furat de gânduri, pesemne uitase să-l ia pe terasă, aşa încât se încordă şi scoase din pieptul său firav un strigăt ce era mai degrabă o gâfâitură:
- Salviatti!
Salviatti, cel ce de minute bune aştepta clinchetul clopoțelului, presupuse imediat că acea icnitură este vocea stăpânului care-l cheamă. Se sperie, preț de câteva clipe, că bătrânul papă e atât de slăbit încât nici măcar din clopoțel nu mai poate să bată. Făcu un semn cu mâna celor ce aşteptau audiența şi deschise precaut uşa masivă ce ducea în dormitor. Un curent puternic umflă draperiile greoaie şi Salviatti reuşi să vadă silueta sanctității sale dincolo de uşile duble ce dădeau în terasă. Îi veni inima la loc, căci marele sacerdot era în picioare, sprijinit de parapetul greoi din marmură. Se apropie precaut, ca şi cum nu şi-ar fi dorit în niciun caz să-i tulbure gândurile. Când pontiful îl simți aproape, cu aerul omului căruia nu-i e străin acest tip de furişări, îi spuse apăsat fără să-şi întoarcă privirea ațintită undeva peste alcătuirea şi îmbinarea acoperişurilor cetății:
- Alungă-i pe toți, Salviatti! Astăzi şi în zilele care vor veni avem lucruri mai importante de făcut. După ce-şi trase sufletul accentuă: mult, mult mai importante.
Consilierul dădu afirmativ din cap ca şi când sfinția sa l-ar fi zărit, după care se întoarse în spatele uşilor spunând cu glas tare:
- Astăzi şi în zilele care urmează, preafericitul părinte nu poate primi pe nimeni, aşa că secretariatul o să vă transmită data şi ora la care se vor ține audiențele. Rămân aici doar maicile din ordinul carmelit, care-l vor sluji la îmbrăcare şi servitul dejunului. Domnul să vă aibă în pază!
Apoi, abandonând rumoarea stârnită de o astfel de decizie, se îndreptă spre pontif, aşteptând noile ordine.
- Salviatti, în cea mai mare taină, dar în cea mai mare, pregăteşte doi cai şi merinde pentru două, trei zile. Ia şi ceva vin, sabia mea catalană, pumnalul toledan şi archebuza. Ba nu, nu lua archebuza, ia o arbaletă. Pe seară, doar noi doi, ieşind în haine lumeşti, vom pleca într-un loc pe care nu trebuie să-l afle nimeni. Nici măcar gărzile nu trebuie să ne recunoască.
- Am înțeles, preafericit părinte, deşi mi-e greu să cred că vom reuşi o atare fugă când sunteți destul de slăbit. Pe de altă parte, e greu ca gărzile să nu vă recunoască.
- E greu, dar nu peste putință, Salviatti. Pentru tine, din câte ştiu, nimic nu e imposibil. Mi-ai fost alături atâția ani şi te cunosc foarte bine. Pontiful înghiți în sec şi făcu o grimasă coborând vocea. E o chestiune de viață şi de moarte!
- Am înțeles, preabunule părinte!
- Cât despre mine, va binevoi Dumnezeu să-mi dea puterea de a mă ține în şa măcar până la prima noastră stație în afara porților Romei.
Salviatti se retrase şi pontiful rămase pe mâna surorilor carmelite, care îl îmbrăcară într-una din tunicile pontificale de lucru, alcătuită sobru doar din catifea pământie peste care sora Margherita, favorita sfinției sale, îi înfăşură lungul brâu auriu, brodat discret cu minunile Mântuitorului, de câteva ori în jurul abdomenului. De regulă, dimineață de dimineață, la fiecare atingere a mâinilor ei fine, pontiful, spirit senzual, simțea un fior deosebit, o încordare plăcută în toată ființa sa.
Sora Margherita era una dintre surorile ce primise cinstea de a-i împărtăşi favorurile sexuale într-o „taină” pe care o ştia toată lumea de la curte. La origine, era foarte tânăra văduvă a unui influent conte roman, zice-se unul din apropiații mireni ai papei, căzut sub loviturile pumnalului la o vânătoare pontificală. Faptul că era stearpă nu putea să fie decât una din importantele ei calități cerute de gineceul papal. Rămăsese astfel în urma unui incident generat de gestul brutal al contelui care, deşi o diviniza, gelos şi amețit de vinul de Falerno, o lovise cu piciorul în pântecele ce purta gemeni, doi băieți, de care el, când se îmbăta, nu era sigur că erau ai lui. Uciderea celor doi feți a fost răzbunată de un necunoscut în hățişurile ce mărgineau pădurea anticei Via Flaminia, în nordul Romei, dar nimeni nu se îndoia că adevăratul autor este pontiful care se înflăcărase până la ardere de apropierea apetisantei contese la diversele banchete unde o expunea contele. Era o femeie energică, tânără, frumoasă, încât Curia bârfea că-l mai are de amant cel puțin pe cardinalul Giacollinni, un bărbat impozant, chipeş şi spiritual care îndeplinea şi responsabila funcție de arhivar-şef al Bibliotecii Apostolice Vaticane. Imensele rafturi şi teancuri cu manuscrise, în mijlocul cărora era de găsit de la ceasul prânzului până după apusul soarelui, înfierbântaseră imaginația părinților care o vedeau pe soră goală, extaziată, pătrunsă de patimă, iubindu-se focos cu arhivarul cardinal pe mulțimea papirusurilor, pergamentelor şi codexurilor îngreunate de slove şi anluminuri sacre. Această viziune se conturase după ce cardinalul Vercelli, un caracter detestabil căruia i se spunea „Şarpele”, povestise multora că îi surprinsese în plin act ruşinos şi imposibil de descris prin natura lui vulgară într-o nişă a Salonului Sixtin avînd drept aşternut valoroase codice şi suluri din vechime. Bârfa prinsese oarecum, deşi Vercelli era greu de crezut, dar şi mai greu de acceptat era faptul că Giacollini, care, e adevărat, de multe ori îşi făcea cercetările cu uşile închise, ar fi avut o asemenea gravă scăpare. Mai plauzibil părea că, întâmplător, cardinalul calomniator o zărise pe Margherita intrând în Bibliotecă şi auzise mişcarea zăvorului ce bloca uşa. Un alt zvon în surdină aducea în prim-plan relația dintre Margherita şi bătrînul cardinal aragonez Albertus Pora, secretarul celor două Congregații, cea pentru Docrina Credinței şi cea pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor de care țineau ultrasecretele arhive indexate. Se spunea că rapoarte tăinuite arătau că mama călugăriței, croată originară din Ragusa, fusese dovedită ca vrăjitoare, adusă în Bari unde suferise supliciul autodafeului, alături de alte nouă condamnate. Cardinalul pusese mâna pe procesele-verbale şi pe notițele secrete anexate procesului, şantajând-o pe frumoasa călugăriță care încă nu avusese curajul să-i mărturisească papei nelegiuirea acestui bătrân libidinos, mai scârbav decât bătrânii ce o şantajaseră pe Suzana în vremurile antice. Deşi de câteva ori Salviatti îi povestise pontifului ce-i transmit spionii lui referitor la aceste probleme de natură sentimentală, Papa nu dădea crezare bârfelor, fiind totuşi pregătit să-l pedepsească exemplar, în felul lui tăcut, pe fiecare, chiar şi numai pentru vorbele necugetate pe care le împrăştiau din răutate şi invidie, subminându-i prestigiul şi autoritatea. Ştia el că în jurul tronului divin, în palatul său pe care îl supraveghea tiranic, aşa ceva greu ar fi fost posibil. Margherita era acolo, alături de el, în fiecare început al zilei, dându-i energie pentru tot restul acesteia. Dimineața, la înveşmântare, gesturile ei elegante şi privirile ei magnetice, întărite de parfumul levantin ce-i izvora dintre sâni, îl înnebuneau pe pontif, dar acum nu era timp pentru aşa ceva, încât făcu un gest de lehamite, iar gândul îi zbură spre Esmeralda.
Ralda, cum o alinta papa, era femeia providențială a vieții lui, cea care se sacrificase pentru el, pierzându-şi statutul de nobilă matroană separându-se de puternicul duce de Ferrara cu care fusese măritată la 13 ani. După aproape trei ani de urgie, fugise din patul conjugal unde, după propriile-i mărturisiri, nu mai suporta perversiunile ducelui generate de impotența acestuia, îndreptându-se spre Vatican să ceară ocrotirea papei, care, pe vremuri, fusese amantul naşei sale, ducesa Beatrice din celebra familie Malatesta din Rimini. Papa o cunoscuse de mică, la curtea napolitană a tatălui său, şi, fascinat de frumusețea şi înțelepciunea ei încă de la vârsta copilăriei, îi trimisese un trandafir rozaliu adus de pelerinii de la Sfântul Mormânt, uscat şi presat într-o casetă fină de argint, la rădăcina căruia pusese o şuviță din augusta sa barbă, pe care-l păstra cu sfințenie. După trei săptămâni de peregrinări incognito, însoțită doar de o servitoare credincioasă şi trupeşă, înarmată şi aptă de orice gest la disperare întru apărarea stăpânei cu prețul vieții, a ajuns de la Napoli la Vatican, cu tălpile zdrelite, s-a aruncat la picioarele papei care a primit-o, a îmbrățişat-o, s-a îndrăgostit subit de ea, i-a oferit dispensa divorțului şi a convins-o, printr-o purtare adolescentină şi prețioase daruri, să renunțe la haina monahală pentru patul său. Tot atunci, de ziua ei, i-a dăruit, spre cleveteala şi invidia întregii aristocrații romane şi a Curiei, un smarald uriaş, de o strălucire şi o transparență captivantă, într-o superbă şi delicată montură sub forma unui colier sofisticat ca formă, înconjurat de ambele părți cu alte pietre mai mici la fel de valoroase. Mulțimea nestematelor micuțe era nenumărată, alcătuind, în valuri, diverse flori măiestrit stilizate în percepția privitorului. Alte bârfe se adunau în cascade, închipuind înțelegeri diabolice între papă şi breasla bancherilor evrei ce-i finanțau generos asemenea extravaganțe sentimentale obținând astfel secrete concesii nemaipomenite de la Sfântul Scaun. Pontiful era în culmea puterii şi viril ca un taur. A mutat-o lângă Roma, într-un palat maiestuos pe trei niveluri, înconjurat de păduri umbroase, lacuri şi cascade meşteşugit alcătuite, prin care se foiau lebede, turturele şi păuni, unde a lăsat-o grea după prima noapte. Aici i-a dăruit patru copii, unul după altul, dar frumusețea ei n-a secat, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Dar această iubire, ocrotită de opulență, era în afara zidurilor pontificale ale Vaticanului, zi de zi sub privirile şi atingerile lui fiind trupul fără cusur, mişcările lui vioaie în eferveşcența tinereții şi privirea abisală, azurie a sorei carmelite
Acum, privind-o pe Margherita, gândurile i se risipiră şi imediat îi păru rău pentru gestul lui nesăbuit, fiindcă ea se întristă şi lui nu-i era indiferent acest fapt. O iubea pe copilă din adâncul ființei sale, ființa aceea animalică, plină de patosul carnal pentru care, de multe ori, precum regele David, ucisese. Aşa că-i întinse inelul să-l sărute, în semn de împăcare. Ochi-i primiră gestul lui şi, umezindu-se, se luminară.
Apoi pontiful, urmat de surori, se retrase în trapeza cea mică, de fapt, un fel de separeu al trapezei celei mari, unde era pregătită gustarea de dimineață. Pe peretele din spatele mesei masive din nuc era pictată în culori vii Cina cea de Taină, iar pe cel paralel, în culori mai stinse, sieneze, se zugrăvise minunea în care Mântuitorul a oferit pâinea şi peştele cu care a săturat noroadele însetate de credință. Sfinția Sa făcu cu glas tare, tremurând chinuitor, rugăciunea domnească, binecuvântă scurt sofisticatele preparate dar, aşezându-se pe scaun, realiză că nu poate înghiți nici măcar o îmbucătură. Ochii i se pironiră pe crucifixul micuț ce împodobea peretele din fața sa. Dumnezeu, în tăcuta Sa agonie, în trupul Său uman contorsionat, îl sfredelea cu privirea-i metalică, reprobabilă. Nici vorbă de milă nu părea a fi în ochii lui pe care îi privise nepăsător în atâtea dimineți. Margherita luă furculița de argint cu doi dinți, apoi cuțitul, şi tăie pe o tipsie aurită, cu marginile învolburate delicat de filigranul orfevrăriei, câteva bucățele din pulpa de căprioară rumenită, ținută în baiț de cicoare şi mentă, dar pontiful aproape că repetă gestul de lehamite pe care-l făcuse la îmbrăcare. Mai făcu o tentativă cu preferatele matinale ale sfinției sale, clătitele din făină de ovăz umplute cu dulceață de merişor şi miere de Sardinia, luând una şi tăind-o în patru bucățele mici, dar rezultatul fu acelaşi.
- Sfinția Voastră trebuie să mănânce, altfel boala o să vă răpună. Ştiți că eu sufăr foarte mult când vă văd aşa. Stăpâne, suferința mea vă este indiferentă?
Şi Margherita îi turnă din vinul preferat în pocalul venețian, pe cupa căruia trei îngeri, ținându-se de mână, alcătuiseră un fel de dans. Pontiful duse paharul la gură şi înghiți cu greutate de două ori din el.
- Ce ai simți dacă eu aş trece la Domnul, Margherita? o surprinse pe tânără privind-o drept în ochi.
- Stăpâne, Sfinția ta, şopti Margherita aproape de urechea pontifului, împrăştiind din aroma înmiresmată a apei de gură, doar ştiți că eu trăiesc pentru dumneavoastră. Ştiți prin câte încercări am trecut până am fost învelită în dragostea părintelui meu!? Dumnezeu mi-a dat această povară dulce. Nu vorbiți aşa sclavei dumneavoastră!
Pontiful se uită cu coada ochiului la celelalte surori care serveau dejunul. Era aproape imposibil să nu audă schimbul lor de cuvinte. De altfel, papa nu se mai sinchisea de cei ce-l serveau în apropiere. Era dreptul lui să iubească femeia şi să fie iubit. Doar aşa rânduise Dumnezeu încă de la Adam şi Eva. Cel care fixase rânduiala asta ecleziastică a celibatului fusese, fără doar şi poate, un suflet meschin, invidios, un neghiob de călugăr, poate, Doamne iartă-mă, chiar un neputincios. Doar Dumnezeu a dat puterea bărbătească asupra femeii, din cea mai adâncă istorie. Patriarhii biblici şi regii din vechime erau încărcați cu mulțimea femeilor de carnea şi spiritul cărora se bucurau în haremurile lor binecuvântate. Şi ei, la rândul lor, s-au fericit de mireasma raiului, de sânul lui Avraam. Asta nu o spune el, o spun vechile cărți sacre ale evreilor, vechile testamente.
- Tu ştii, iubita mea, că am făcut multe păcate şi mi-e teamă pentru veşnicia mea. M-a cuprins o îngrijorare de care aş vrea să mă lepăd şi nu pot. Tăcu un moment, sorbi o gură de vin şi continuă. Nu spune niciunde în scripturi că păstorii păcătoşi vor fi absolviți în numele credinței. Oare mi-e de ajuns doar credința? Fiindcă eu cred şi de aceea mă tem.
- Sfinția ta, sunt doar o nevrednică ce vă iubeşte. Totuşi, dacă Dumnezeu v-a dat atâta timp în fruntea Bisericii fără să vă retragă sfântul Lui dar, eu cred că iertarea Creatorului este ca oceanul de mare. Dacă vă e hărăzit iadul, aş dori să mă trimită lângă sfinția voastră, să-l petrecem împreună în cea mai lungă veşnicie.
Apoi, mângâindu-i tandru părul de pe antebraț, îi zise:
- Sfinția Voastră trebuie să se spovedească şi toate vor trece ca un vis urât. Mărturisiți-vă păcatele unui suflet pur, stăpâne! Dumnezeu, în mila Sa, ne-a dat taina confesiunii şi, astfel, putința grabnicei izbăviri. Fiți tare, stăpâne! Mă voi ruga pentru domnia voastră minut de minut şi voi pune în cutia milei toată agoniseala mea.
- Aşa m-am gândit şi eu, fiica mea. Dar ce urechi pot auzi păcatele mele? întrebă el stins, ca pentru sine.
Pontiful se şterse pe la gură cu prosopul aspru de cânepă, se ridică brusc, parcă pătruns de o forță nepământeană, şi ieşi pe uşă, strigându-l pe Salviatti.


Spre seară, sfinția sa şi cardinalul Salviatti, travestiți în modeşti nobili călători, erau deja într-una din micuțele şi cochetele vile rurale ale împrejurimilor romane. Acolo, papa avea întâlnire secretă cu Esmeralda, femeia vieții lui. O pusese tot timpul mai presus de celelalte femei ce-i trecuseră prin inimă şi pat. Ea era iubita. Era giuvaerul sentimentelor sale. Femeia poruncise servitoarelor pregătirea dormitorului, cel cu ferestrele spre răsărit; aerisise bine încăperea, pusese voal fin peste baldachin pentru îndepărtarea țânțarilor, ploşnițelor şi a altor paraziți, încălzise apa pentru baie, în care pusese snopi groşi de levănțică şi busuioc. Sanctitatea sa, strângând din buze, încercă să se țină tare luând o mină țeapănă, războinică, dar acest fapt nu o putu înşela pe Esmeralda care, deznădăjduită, suspină, iar ochii îi fură inundați de lacrimi. La rându-i, şi ea încercă să se țină tare pentru a nu-i crea o stare de cădere, de nefericire, pontifului. Îi prinse trupul slăbit cu mâinile, îi atinse cu buzele fierbinți inelul şi mâna dreaptă, după care îl sărută pătimaş pe gură şi pe gâtul slăbit, traversat de dizgrațioase cute de piele îmbătrânită prematur ca nişte glii uscate de secetă pe un ogor sterp, demult arat. Salviatti se întoarse cu spatele, căci se credea nedemn de a fi părtaş la o astfel de scenă în care sfinția sa era dezbrăcat de toate atributele ecleziastice romane, era un simplu om care iubea şi primea la rândul său iubire, ca orice muritor.
În ciuda funcției sale, sau tocmai de aceea, experiențele lui intime cu misteriosul trup al femeii fuseseră puține şi petrecute mai degrabă în tinerețe. Dar, de ani buni, din când în când, pe furiş, se strecura în chilia unei maici mai trecute, care-l înțelegea, îl lega la ochi cu o pânză neagră din muselină, îl dezbrăca lent şi-l stimula, masturbându-l până când trupul se elibera din strânsoarea păcătoasă a cărnii, căzând în genunchi pe lespezile dure. În tot acest timp el se ruga sfinților care păcătuiseră trupeşte în viețuirea pământească, să-l absolve de tirania acesteia, căci nu îndrăznea să-şi îndrepte rugăciunile nici măcar spre îngeri sau arhangheli, darămite către fiul Mântuitor, cel fără de păcat, sau către Tatăl Ceresc. Din nefericire, în ochii lui lăuntrici şi în mintea-i robită în acel moment, lua chip în mod păcătos, de-a dreptul diabolic, tot imaginea sorei Margherita, părul ei negru pe care-l intuia în spatele pânzei imaculate a acoperământului, ochii ei albaştri sclipitori şi adeseori sfredelitori şi trupul ei alungit, proporționat magnific de Creator cu cele mai savante raporturi, sânii bogați pe care rasa în toată lărgimea ei nu-i putea ascunde, degetele fine ale picioarelor delicate ce înnobilau strânsura sandalelor, ieşind adesea ca nişte adevărate flori între veşmântul cenuşiu şi lespezile de marmură. O iubea în suferință şi tăcere încă înainte de a o vedea intrând între zidurile cetății şi în iatacul papei, la nesfârşitele banchetele date de sanctitatea sa diverşilor ambasadori şi oaspeți mireni, când brocarturi grele, costisitoare în alcătuirea lor cu fire de aur şi argint, stropite generos cu balsamuri amețitoare, o înveleau sub forma celor mai sofisticate modele de rochii după tipicul italian, spaniol sau francez, când gulere spumoase, din cele mai fine dantele aduse de negustori călătoriți în toate colțurile lumii, îi încoronau gâtul alb şi suplu pe care vedea dureros lipindu-se buzele subțiri ale papei, prin ungherele întunecate ale imenselor săli de bal, încă de pe când păru-i negru buclat îi era prins în laice diademe şi plase aurite, obrajii îi erau îmbujorați de rujuri parfumate iar zâmbetul, poate adesea fals în aproprierea contelui, îi lumina chipul prelung, dăltuit impecabil de mâna lui Dumnezeu, şi vocea ei se răspândea în jur ca o muzică îngerească acompaniată de ştiința ce ieşea din freamătul degetelor ei fine, căci Margherita cânta dumnezeieşte la mai multe instrumente. Dacă în complicatele crime ale papei s-a terfelit doar pentru poziția lui din umbră, care, ce-i drept îi dădea o putere ascunsă dar reală, dublată de o avere cu care nu prea ştia ce să facă, pentru dragostea Margheritei ar fi fost dispus oricând să ucidă de trei ori mai mult. Un sărut al ei merita atâtea leşuri cât după o luptă între două armate. Dar, odată eliberat, cugetul i se trezea, simțea hidoşenia acestor viziuni, a acestui act şi un frison îi trecea prin tot corpul. Bea cu înghițituri mari şi repezi o cană pântecoasă de apă în timp ce măicuța îl ştergea cu un peşchir alb de bumbac pe care îl ducea undeva în afara zidurilor, îngropându-l în pământul lutos al unei grădini. Urma confesiunea făcută unui frate foarte apropiat, care tot astfel scăpa şi el de patima cărnii şi căruia, la rândul său, îi asculta spovedania. Măicuța îşi mărturisea complicitatea pe rând, când unuia când altuia.
Dar sfinția sa nu era un astfel de om împuținat între ale erosului. El înțelesese că stă pe mărețul tron al lui Dumnezeu întrupat şi că în această postură are anumite drepturi legate de calitatea sa de om pur şi simplu, nu numai de important şef al Bisericii. Dumnezeu e singurul care l-ar putea opri de la patosul erotic, sădit înțelept şi plăcut în trupul şi sufletul omului de însăşi tainele creației. Dar nu-i dăduse niciun semn în acest sens. Iubitele îi erau sănătoase, copiii făcuți cu ele aşişderea. Dacă Stăpânul Universului ar fi avut ceva să-i reproşeze sub acest aspect i-ar fi trimis un vis din care să înțeleagă dragostea carnală ca pe un păcat, aşa cum o făcea cu crimele pe care le făptuise şi care-i umpleau multe nopți cu terifiante coşmaruri pline de arme şi de sânge. „Domnul îmi trece cu vederea preacurvia, dar nu şi crimele”, gândea el.
Esmeralda îl ajută să se dezbrace, pipăindu-i înțelegătoare toate părțile trupului şi astfel înțelese că pontiful este extrem de slăbit, atât de slăbit încât nu mai văzu tăria de altădată a organului ce-i produsese de-a lungul relației lor atâta plăcere şi satisfacție. Se băgă alături de el în apa caldă, chiar fierbinte, dar, simțind cum aburul îl îneacă pe sfântul părinte, strigă la servitoare să mai arunce două găleți cu apă rece peste ei în ciubăr.
- Iubitul meu, eşti slăbit. Ce se întâmplă? Ce te chinuie într-atât încât …
- Am multe lucruri care mă zbuciumă şi mă chinuie, Ralda, o întrerupse apăsat pontiful. Printre care şi parte din faptele mele. Cusururi ale vieții mele. Tu ştii că nu-s prea curat în fața Domnului. Am fost pătimaş în viață şi, în ciuda credinței mele de neclintit în Domnul Dumnezeu şi a Fiului său Mântuitor, nu i-am putut asculta poruncile. Mi-a plăcut şi m-a atras viața asta, îmbrăcându-mă astfel în straiele păcatului pe care, până în ceasul acesta, n-am reuşit să le lepăd.
- Oare dragostea ce ne-am purtat-o e un astfel de păcat? întrebă ea cu o falsă şi retorică îngrijorare. Tu, care ai studiat atâta Sfintele Scripturi şi sfintele povețe, m-ai asigurat tot timpul că Domnul nu pedepseşte faptele noastre de iubire, chiar dacă nu suntem uniți sub taina nunții. Asta cred şi eu statornic după atâția ani alături de sfinția ta.
Sanctitatea sa tăcu. Îi prinse în palme sânii încă bine aşezați după atâtea naşteri, sugându-le delicat sfârcurile. Carnea se înfioră pe femeie. Nu se mai desfătase cu el de ceva vreme şi chiar dacă acum în fața ei stătea alt trup decât cel de altădată, unul mult mai nevolnic, amintirile o potopiră şi dorința i se trezi, împătimind-o cu o puternică ardoare.
- Nu, Esmeralda, nu mă refer la dragostea noastră. Am multe alte păcate de care aş vrea să intru în mormânt eliberat, dar pe care aş dori să nu le ştie, aici, pe pământ, decât conştiința mea. Nici chiar tu, cel mai apropiat suflet al meu, nu le cunoşti în cruditatea lor. Nu suport ca istoria să mă terfelească, să facă din mine un papă criminal, fiindcă în mare parte am făcut-o pentru Biserică, pentru slava Ei şi a slujitorilor Ei. Dacă prea multe lucruri bune nu se pot spune despre pontificatul meu, măcar să nu iasă gunoaiele vieții mele în paginile istoriei căci, precum ştii, am mulți duşmani dar, deocamdată, frica şi lipsa dovezilor le închid gura.
Sacerdotul se lăsă uşor pe spate, ocrotit de pledul alb de bumbac împletit în patru şi pus pe buza ciubărului, iar Esmeralda îşi puse capul pe pieptul lui, ascultându-i inima obosită. Simți lungile-i valuri de păr ud cum i se lipesc de trup, mirosul parfumurilor ei egiptene, spuma lăptoasă a săpunului sirian de sicomor ce i se aduna în jurul sânilor, şi simți nevoia imperioasă de a face dragoste cu ea, acolo, în ciubărul acela din lemn de tisă. Însă constată terifiat că e în incomoda şi blestemata situație a unui sculptor plin de idei, dar fără brațe. Mădularul nu-l asculta aşa cum ar fi vrut.
- Îți simt dorința! Aş vrea să te iubesc, să te pătrund aici şi acum, scânci ca un copil. Să ne împreunăm ca-n vremurile tinereții, gemu el. O, Doamne!
- Şi eu mi-aş dori din tot sufletul, dar stai şi te linişteşte. Ştii doar că mi-e cunoscută arta dragostei şi am leacul pe care-l cunoşti foarte bine, buzele pline de dorință ale unei femei.
Sfinția sa se ridică, ieşi din ciubăr cu apa şiroind pe trup udând duşumelele, iar Esmeralda îl şterse apăsat şi grijuliu pe tot corpul, apoi, încă în picioare fiind îl unse cu ulei de măsline în care ținuse multe săptămâni anumite flori ale câmpului şi ale pădurii, întărite de nocturne descântece magice. Insistă, îngenunchind, cu multă senzualitate asupra zonei intime, iar degetele şi mai ales buzele ei, făcură într-adevăr un fel de minune. Mădularul papei se ridică şovăielnic inițial, apoi din ce în ce mai puternic, mare şi vârtos ca o bară de oțel, pentru o clipă, doar pentru o clipă, după care căzu iarăşi în starea nenorocită de dinainte. Esmeralda înțelese că pontiful e foarte bolnav, ba poate, Doamne fereşte, Stăpânul Ceresc ar putea să-l cheme la el cât de curând. Toată viața fusese ca un taur neobosit, iar rarele lor întâlniri, gândi ea, fuseseră suplinite de numărul şi ardoarea împreunărilor încât două, trei zile împreună, îşi imagina ea, făceau cât săptămâni, luni, poate chiar ani de dragoste cu alții. Dumnezeu îi dăduse o putere şi o ştiință a dragostei greu de înțeles pentru un slujitor al lui, care ar fi trebuit, conform canoanelor şi jurisprudenței bisericeşti, să trăiască în castitate.
- Odihneşte-te, stăpâne! îi şopti Esmeralda, apucându-l de mână şi ducându-l pe salteaua moale din puf de gâscă, pe pernele imaculate ale patului unde, în dantelele voluminoase, delicat alcătuite în împletitura lor flamandă, înotau lebede şi nimfe, căprioare şi satiri. Nu te mai munci! În cursul nopții o să reuşim, nu trebuie să te frămânți. Domnia ta are o vârstă la care din când în când se închină şi semeția mădularului, şi îi întinse un halat din mătase neagră de Horezm pe care, în manieră orientală, un vânător blazat, însoțit de doi ogari supli, săgeta un ciopor de căprioare care săreau prin iarba înaltă. O să chem o muzicantă, cântăreață din lăută, care să ne descrețească frunțile. E o fată tânără şi plăcută, orfană, dar care are harul muzicii. Iubitul meu, dacă ea o să poată să te inspire în arta amorului, ți-o ofer fără falsă generozitate şi fără ipocrizie, fiindcă te iubesc şi te văd neîmpăcat, ba chiar tulburat. E neumblată în dragoste, dar e tânără, caldă şi frumoasă, la porunca mea este gata să facă totul pentru a te bucura.
- Nu chema pe nimeni, Esmeralda! spuse apăsat pontiful. Cel puțin nu acum, nu astă-seară. Vreau să fim doar noi doi şi vinul adus de Salviatti. Nu mă pot sfătui cu nimeni. Ai rămas printre puținii care mă mai doresc în viață. Vreau să-mi spui ce crezi. Dacă mă confesez unui distins şi pur anahoret, ce trăieşte pe vârful unui munte doar în post şi rugăciune, fratelui Celestin, cel cu mare faimă, Dumnezeu îşi întoarce fața către mine şi-mi dă iertarea de care sufletul meu are nevoie? Vreau să-i spun fratelui Celestin toate, absolut toate păcatele mele, de-ar fi să stau îngenuncheat şi nedormit trei zile încheiate. Sper ca puterea lui curată, mistică, să fie purificatoare. Binecuvântarea lui să mă spele. Eşti o femeie înțeleaptă. Vreau şi părerea ta alături de tăcerea absolută asupra acestui fapt. Spune, ce crezi?
Esmeralda ştia că papa era un fel de adept tainic al anticei doctrine donatiste pe care Biserica o considerase eretică şi o repudiase încă din vremurile începutului creştin. Dar, în sinea ei, femeia îi dădea dreptate, învățase de la ştiința donatiştilor multe.
- Cred, iubitul meu stăpân, că un astfel de confesor are puterea să-l înduplece pe Atotputernicul Dumnezeu, pe Sfântul Său Fiu Isus, pe Sfânta lui Maică, suflet iertător de femeie, pe arhangheli şi sfinți. Dacă găseşti puterea să stai în fața schivnicului şi să-i mărturiseşti cu remuşcare toate păcatele e ca şi când ai sta la măreața Judecată de apoi, în fața milei tuturor.
- Doar le mărturisesc, Esmeralda, zise papa şi femeia îi citi o lucire stranie în ochi. Nu pot avea şi sentimentul remuşcării, nu l-am avut niciodată, iubito. Aşa a alcătuit Dumnezeu sufletul meu. Dar pot găsi tăria confesiunii totale. De asta mă cred în stare, mai ales că …
Esmeralda închise ochii care se umeziră şi-i umeziră, la rândul lor, obrajii. Ea îl cunoştea şi ştia că nu va putea încerca sentimentul autentic al remuşcării. Toată viața fusese asemenea unei stânci de mândrie. Orgoliul lui dusese la pieire multe vieți.
- E bine şi aşa, iubitul meu, cedă ea. O să mă rog pentru tine să te naşti din nou după ce treci prin taina mărturisirii. Să ai curățenia sufletului unui prunc. Vor conta şi rugăciunile mele, ale copiilor noştri, ale servitorilor mei şi ale preoților prețuiți de mine cărora le-am dat adevărate averi şi a diaconilor lor.
Pontiful păru că şopteşte „aşa să fie!” după care o apucă tandru de urechea stângă cântărindu-i în palmă cerceii grei şi bogați din aur roşu căptuşiți cu agate şi safire.
- Esmeralda, cheamă-mi-l pe Salviatti.
Esmeralda bătu uşor în uşă şi-i spuse servitoarei tăcute dorința pontifului.
Salviatti se prezentă în câteva clipe, înclinându-se uşor:
- Da, sfinția voastră, ascult!
- Esmeralda, te rog să ne laşi câteva clipe.
Femeia ieşi tăcută.
- Salviatti, te urci pe cal şi te duci acum la Arcolini, omul nostru de încredere, şi-i spui acestuia să ne aştepte mâine seară la hanul de la intrarea în pădurea Umbrise. Când trecem pe lângă han să ne lase în pace, nu ne vede, aşteaptă preț de un sfert de ceas, ne ia urma şi noi încetinim pe cărarea muntelui. Dă-i arvună o pungă plină.
- Am înțeles, sfinția voastră!
Salviatti înțelese că mintea pontifului ascundea o suită de judecăți negre. Arcolini fusese sufletul murdar care stătea în spatele multor crime puse la cale de papă. Era criminalul tăcut, a cărui mârşăvie nu cunoştea limite, fiind întreținută şi de promisiunile pe care papa i le făcuse în absolvirea de grelele lui păcate prin puterea consacrării sale şi a Bisericii. Despre Arcolini se spunea că a rostit mai puține cuvinte de-a lungul vieții decât numărul cadavrelor pe care le avea pe conştiință, dacă se putea numi conştiință modul lui de a simți ceva în inima sa diabolică. Acum Salviatti începea să desfacă ghemul gândurilor tenebroase ale sfinției sale şi îşi făcu câteva cruci scurte. Coborî în curtea acoperită de primele minute de întuneric, încălecă pe cal şi porni spre casa ucigaşului. Deşi era încărcat şi el de păcatele papei, de complicitatea în care se scăldase atâta vreme, îl bătea gândul să fugă undeva în lumea largă şi să-şi ceară la vreun schit montan iertare tot restul vieții. Dar cum putea să răsplătească cu o astfel de necredință atâția ani în slujba sanctității sale? Ar putea fi el iertat pentru mizeria în care îl adusese îndeplinindu-i toate sceleratele dorințe? Inima îi bătea cu putere. Nu, nu era posibil, cel puțin nu acum. Destinele lor erau încă legate cu încâlcite fire negre şi albe, căci pe lângă multele fapte reprobabile, serviciul alături de sfinția sa avusese şi părți normale, ba unele chiar fericite. Pontiful, de multe ori, îl răsplătise din plin pentru multe fapte de care nu-i era ruşine. Îi fusese alături şi la bine, nu numai la rău, şi fusese răsplătit şi la bine, nu numai la rău, aşa că îşi alungă gândul laş. Oricum înțelesese cele mai multe din strategiile pontifului şi regreta că amândoi nu fuseseră mai ponderați în trecerea prin viață. Acum, ce o vrea Dumnezeu, cu mare mila Lui! După trecerea la cele veşnice a sanctității sale se gândea să aleagă o altă cale, să se spovedească şi să se pogoare în rugăciune şi penitență. Era greu dar, spre deosebire de sanctitatea sa, nu imposibil.


A doua zi, când pânza violet-vineție a clopotului ceresc primea în zona orizontului culoarea sângerie a zorilor, Pontiful ieşi în curtea strâmtă a robustei construcții de bârne şi piatră, se sprijini de ghizdul fântânii croite chiar în mijlocul acesteia, şi trase cât putu el de tare în pieptul secat mireasma suavă a câmpurilor romane ce împrejmuiau vila. Mirosul puternic de floare de fân, de răsură şi bujor sălbatic se împleti nedefinit cu durerea difuză a toracelui, încât chipul îi construi o grimasă în apropierea țipătului. O îmbrățişă prelung pe Esmeralda, mângâindu-i buclele aurii încă foarte bogate, făcu ferm asupra ei de trei ori semnul crucii şi, apucând dârlogii, porni la drum alături de Salviatti, în bocănitul înfundat al caldarâmului curții. Afară, scrâşnind din dinți, încălecă singur, refuzând brutal ajutorul consilierului, şi trase cu putere de hățurile calului. Trebuia să se grăbească. Durerea trupului îl învăluia ca o spirală, iar mărturisirea era singura ce-i putea ridica această povară.
Ziua începea sub auspicii favorabile. Dumnezeu ridicase plapuma groasă a nopții de pe fața pământului şi soarele, în splendoarea lui, apăru, dând la o parte cei câțiva nori firavi ai orizontului. Păsările dimineții, care cântau minunat în lungul şir al arborilor ce urmăreau drumul şi firul apei totodată, îl binedispuseră pe sfinția sa. Salviatti îl urmărea îndeaproape. Câteodată, la semnul pontifului, făcut larg cu mâna fără a-şi întoarce capul, dădea pinteni calului, sosind paralel în dreapta acestuia pentru a-i asculta poruncile. Alunecau în tăcere de-a lungul drumului îngust ce prindea în desfăşurarea sa, de o parte şi de alta, un amestec de case şi grădini, din care cete de țăranii ieşeau cu animalele care la târg, care la păscut sau la muncă. Casele de piatră şi lemn când se răreau, când se îndeseau, generând drumuri şi poteci ca nervurile unei frunze uriaşe. Cărările păreau a merge aproape liniar o vreme, după care se despărțeau, bifurcându-se sau triplându-se, generând răspântii umbroase, apoi iar se întâlneau în susul şi în văile dealurilor, ca arterele unui organism gigantic pe care circulă aprig forța vieții. Răzlețite pe aceste dealuri, se zăreau vilele nobiliare, semețe, cu două, trei caturi, înconjurate de acareturi, de arbori seculari, de iazuri, livezi şi vii. Forța imprimată de soare dimineții scotea în albia drumurilor şi-n luntrile ce pluteau pe apa încă liniştită, sumedenie de oameni porniți în frământările cotidiene. Din când în când, ajungând în culmea unui deal, sfinția sa se oprea şi-i privea într-un fel neliniştit. „Toți nefericiții ăştia vor fi morți într-o zi, îşi spunea el în gând. Inimile lor păcătoase vor înceta să mai bată şi iadul îi va înghiți pe majoritatea. Şi când te gândeşti că de aici nu se vede nimic din această importantă întorsură a destinului lor. Totul e liniştit şi frumos sub domnia dimineții în Lazzio. Nu se vede nici un cortegiu funerar, deşi, prin vreo casă, poate-şi mai trage câte un muribund suflarea. S-ar părea că viața triumfă în toată valea până hăt, departe. Dar câți dintre ei vor fi preacurvit, câți vor fi furat şi câți îşi vor fi omorât aproapele!? Şi câte dintre ele, evele noastre cele ispititoare? Câte din toate astea nu se întâmplă chiar în ceasul acesta, lipsite vederii noastre. Hmm! Aproapele! Care dracu e aproapele tău într-o lume ca asta? îşi zise surâzând amar. Pare evident că Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare pe cont propriu.”
La prima răscruce, pontiful opri calul, iar Salviatti făcu întocmai.
- Dă-mi un pocal, de vin, Salviatti. Mă arde îngrozitor pieptul.
Salviatti coborî de pe cal, desfăcu sacul de piele în care ținea pocalul de argint aurit marcat cu însemnele pontificale, şi-i turnă din burduf vinul negru preferat. Sfinția Sa bău pe nerăsuflate două cupe rase şi simți cum se răcoreşte şi se înviorează.
- Pe lângă dragoste, vinul m-a ținut în viață, Salviatti, preciză el, schițând un zâmbet. Nu în van Domnul nostru l-a ales în taina euharistiei. Haide! Să mergem! Ăsta-i drumul spre cărarea ce duce la muntele anahoretului.
Încetul cu încetul, anticul drum roman se înălța şerpuind printre şi pe dealurile domoale. În zare, se zăreau culmile stâncoase ale munților sabini poleiți cu un albastru sfios. Într-o vreme, la indicația sfinției sale, părăsiră drumul principal, cotind pe o viroagă pietroasă, încărcată cu pâlcuri de ciulini şi lumânărele din florile cărora se adăpau sumedenie de albine şi viespi.
- Dacă traversăm colina asta încărcată de livezi, dăm în alt drum care o coteşte spre munte, preciză sanctitatea sa, punându-şi mâna streaşină la ochi şi privind spre sideful zării în care se topeau munții.
Intrară apoi într-o nesfârşită livadă înmiresmată de mirosul perelor ce arcuiau spre pământ crengile bătrâne. Papa trase cu nesaț în piept o picătură din adierea abundentă a livezii. Întinse mâna şi, apucând o pară aurie, o roti încetişor prin fața nasului.
- Pesemne aşa trebuie să miroase şi în rai, mormăi el. Doamne, câte bunătăți conține lumea asta lăsată în puterea Satanei!
Parcă vrând să-i întărească spusele, un păstor, flăcău tânăr cu plete bogate, îmbrăcat în straie ponosite, cânta duios la fluier, înconjurat de oile lui. Lângă el doi câini uriaşi dar liniştiți, ca şi când i-ar fi cunoscut pe călători, dădeau din coadă.
- Facem un popas, Salviatti! Ajută-mă să cobor! Vreau să ascult câtva timp viersul ciobanului. Îmi aminteşte de copilăria mea.
Pontiful coborî de pe cal, se lăsă jos şi se sprijini de trunchiul unui păr. Ciobanul se uită mirat la oamenii înarmați şi, temător, încetă să mai cânte.
- Cântă, băiete! strigă la el Salviatti, încurajându-l. Stăpânul meu s-a oprit să te asculte. Şi-a amintit de anii copilăriei. Ai face bine să-l încânți. Te asigur că e un domn de seamă. Hai, cântă!
Tânărul începu să sufle cu putere în caval, mândru de ceea ce auzise. Pentru un domn de seamă, se merită să cânți. Sfinția sa scoase pumnalul din teacă şi tăie bucăți mici din pară, pe care le savură în tihnă. Apoi ochii îi căzură pe lama acestuia şi avu o tresărire. „Doamne, Dumnezeule! Ce-i viața!? Şi ce-i moartea pe care ea o aduce!?”, încleştă el buzele, uitându-se la forma şi culoarea armei ucigaşe, şi-n minte îi veniră trupurile rivalilor prin carnea cărora alunecase, aducându-le tăcerea veşniciei. Acum lama aceasta despică liniştit carnea fragedă a perei zemoase din care el se delectează. De altfel, şi stârvurile duşmanilor îi produceau o anume delectare, o bucurie lăuntrică ce ascundea pervers gravitatea criminală a faptei. Un fluture curios îi dădu de câteva ori târcoale apoi, spre mirarea sanctității sale, se aşeză inocent chiar în vârful pumnalului, frecându-şi elegant picioruşele şi mişcându-şi antenele în ritmul melodiei. Dar, minut nefast, pontiful avu o viziune pe cât de stranie pe atât de profetică; nectarul, supt hulpav de un fluture carnivor, deveni sânge şi vârful pumnalului se înroşi, în timp ce oțelul sclipitor prinse culoarea întunecată a morții. Cutremurat, aruncă pumnalul în iarba grasă, speriind insecta care se depărtă în spasmele unui zbor dezorientat şi incoerent. Încetul cu încetul, gânduri mai optimiste se împletiră cu cele negre, şi conştiința pontifului, sedată de muzică, aproape că fu acoperită de aburul somnului. Era obosit. Tare obosit. Părea că ținuse în spatele său, precum un Atlas, greutatea pământului cu sufletele lui cu tot. Se ştie, din negura vremii, că păcatele sunt cele mai grele lucruri, chiar dacă greutatea lor este spirituală şi nu se zăreşte, ci doar se simte. Ele trag nefericit doar la cântarul fatidic al Judecății de Apoi, pecetluindu-ți eternitatea. Gândurile deveniră difuze şi se depărtară. Pleoapele subțiară lent lumina celor doi ochi sângerii, până când se îmbrățişară. Sanctitatea sa adormi preț de o clipă, timp în care visă un corb negru ce, fâlfâind din aripi, coborî în fața lui şi se metamorfoză în îngerul morții, livid, descărnat, cu aripile unui fluture de noapte. Acesta făcu spre el cei câțiva paşi care îi despărțeau, dând să-l atingă şi să-i spună ceva, ba chiar spunându-i ceva printre maxilarele albe şi dinții lipsiți de buze, dar papa se trezi speriat, înrourat pe frunte şi tâmple de o sudoare rece abundentă. În timp ce se ştergea cu stofa mantiei, se concentră să-şi amintească ce anume îi şoptise ființa aceea funestă, dar mintea părea că se golise de seva memoriei onirice. Păstorul continua să cânte cu duioşie o melodie câmpenească, iar pontifului îi mai veni sufletul la loc. Se ridică greoi în picioare, culese pumnalul din iarbă cu un gest ferm, îl vârî în teacă şi puse mâna pe hățuri. Calul păştea în apropierea tunicii sale. Zgomotul ierbii smulse şi tocate semăna izbitor cu fâlfâitul aripilor din vis. Salviatti era treaz. Nu-şi putea permite să ațipească. Încremenit, în straiele maronii mulate pe corp, drapate de cutele pelerinei cenuşii, părea o statuie lipsită de viață pe soclul verde al ierbii.
- Gata, Salviatti! Ajunge! Dă-i copilului un ban de aur. Cântecul lui aproape m-a vrăjit. Aş rămâne aici în iarbă până la Judecata cea de veci…
Păstorul primi moneda, o strânse în palmă, minunându-se, trase un chiot şi porni să alerge în cercuri din ce în ce mai largi, sărind când pe un picior, când pe celălalt. Pontiful îl privi înțelegător şi iarăşi surâse în timp ce încăleca. Înțelese că, de fapt, prin el, mâna lui Dumnezeu îl răsplătise pe tânăr pentru generozitatea lui sonoră risipită gratuit cu inocență. Buzele uscate şi pârlite de febra ce-l mistuia, cât şi de razele soarelui, crăpaseră uşor, dându-i o durere difuză când zâmbea sau vorbea. Ceru încă două cupe de vin şi Salviatti îi îndeplini dorința.
Poteca trecea printr-o luncă plină cu maci roşii, sângerii, care o înghițiră în curând. Caii se afundară în iarbă până la burtă. Apoi cărarea se limpezi, deveni mai largă şi se vărsă în alt drum pietruit. Merseră până după pragul amiezii, când cei doi călători traseră la o tavernă unde, sub umbrarul des al viei, cerură hangiului să le servească masa. O masă frugală, fără bucate gătite: pâine cu smântână, patru ouă fierte, legume opărite şi stropite cu oțet, fructe crude, câteva nuci şi un pumn de stafide. Pontiful abia de putu gusta câteva guri, cu toate rugămințile secretarului său. Îi ceru lui Salviatti încă două cupe de vin. Deşi soarele pripea nebuneşte, cu sudoarea şiroindu-i pe față şi gât, pontiful se încrâncenă să nu se odihnească. Frântura aceea stupidă de vis îi înnegrise sufletul. Încercările lui repetate de a-şi aminti vorbele Morții erau sortite eşecului. Ceea ce persista era sentimentul că aceasta îi spusese ceva foarte important de care poate depindea chiar călătoria. Se opri de câteva ori, simțind că nu are aer. Plămânii nu-l mai ascultau şi inima bătea nebuneşte, aritmic, ca o pasăre chinuită ce vroia să-şi ea zborul dintr-o cuşcă prea strâmtă. Spuse cu glas tare Ave Maria şi, părând că durerile îl lasă, îmboldi calul mai abitir. Spre seară ajunseră la un han înfipt în marginea pădurii unde, la o masă, îl zăriră pe Arcolini care doar ridică ochii spre ei, continuând să soarbă dintr-o ulcică. Privirea lui pătrunzătoare spunea totul: era pregătit pentru orice. Călăreții îşi continuară drumul, acoperiți încetul cu încetul de cerneala serii până când umbra muntelui se prăvăli peste ei şi, învăluindu-i în întuneric, îi dădură lui Arcolini gândul de a-i ajunge şi a vedea despre ce este vorba. Trebuia să fie ceva tare important dacă pontiful personal se pusese la drum în haine mirene, însoțit doar de un slujitor.
Dar, odată cu întunericul nopții, se zăriră, pe orizontul negru, lumini clipind răzlețiteşi auziră înfundat primele tunete în depărtare. Furtuna se apropia odată cu vântul puternic şi rece, cu ropotele de ploaie, ce purtau sâmburi albi de grindină, şi Salviatti îi aminti papei că vine urgia şi ar trebui să găsească un adăpost. Dar Sfinția Sa era neînduplecat.
- Poate să vină şi Apocalipsa, Salviatti. Trebuie să mărim pasul. Nu mai este mult şi trebuie s-o facem la dreapta pe sub aripa pădurii, apoi să urcăm puțin şi să tăiem spre dumbrava ce duce la stânca în care Celestin schivnicul îşi are chilia.
Primii stropi mari şi grei îi loviră în față, în timp ce fulgerele aprindeau cerul în imediata lor apropriere. Cărarea ce se întindea pe sub poala pădurii, abia de mai putea fi văzută, caii, speriați de lumina albă a fulgerelor şi de zgomotul infernal la tunetelor, fornăiau, încât în curând fură nevoiți să descalece şi să-i tragă de dârlogi. Cerul se dezlănțuia şi, cu toate că nu-i era teamă, pontiful nu putea interpreta acest fapt ca un semn bun. Sau, Dumnezeu mai ştie, poate că apa furtunii, în puritatea ei cerească, şiroia pe sub veştmintele sale având rolul de a-l spăla până în fața călugărului. Salviatti psalmodia rugăciuni, iar Arcolini îşi făcea cât mai des semnul crucii.


În sfârşit, când furtuna păru a se mai potoli, locul ei fiind luat de o ploaie torențială, pontiful zări o geană de lumină în peretele de piatră ce bloca pe o parte dumbrava. Ştiu că e chilia misticului, iar fuiorul firav de lumină nu putea fi decât de la opaițul rugătorului pe care deja mulți îl considerau un sfânt în viață. Lumina, abia zărindu-se, trecea printre scândurile ce înțânau o uşă înfiptă în buza de piatră, dar atât de scundă că trebuia să te apleci vârtos ca să poți pătrunde în interior. Sfinția Sa bătu puternic cu mânerul pumnalului, încercând să acopere ropotul ploii şi şuieratul vântului. Auzul fin al anahoretului mai mult intui bătaia şi, în curând, cei trei îi simțiră paşii venind spre uşă.
- Cine e acolo?
- Vicarul Domnului nostru Isus Hristos. Eu te deranjez, preacuvioase, şeful Sfintei Biserici Romane. Am venit în chip şi straie de simplu muritor.
- Cu ce o poate ajuta umilul meu cuget sălbăticit pe sfinția voastră? întrebă anahoretul, în timp ce trăgea zăvorul şi deschidea îmbinarea bizară de scânduri ude numită uşă. Zăvorul nu-l țin pentru creştini, sfinția ta, e pentru vietățile sălbatice sângeroase. Hoții n-au ce fura de la mine, cât despre animale n-am puterea Sfântului Francisc de a vorbi cu ele.
Trupul călugărului acoperi întrutotul geana de lumină, aşa încât nu se putu desluşi decât o umbră în intrare, pe care se zărea conturată rasa neagră a ordinului.
- Opreşte-te, ploaie! porunci schivnicul şi, spre uimirea tuturor, aversa se potoli ca prin farmec, iar tunetele se depărtară. Poftiți înăuntru, sfințiile voastre! deşi prea mult loc nu am, iar singurul scaun îl voi da fericirii voastre, aşa încât cei doi domni vor trebui să se aşeze pe jos.
- Ei vor rămâne aici, sub acest copac, căci eu intru să mă mărturisesc. El e Salviatti, secretarul Camerei Apostolice şi consilierul meu cel mai apropiat, de care poate ai auzit, iar el e una din gărzile mele. L-am luat să ne păzească de lotri şi de fiare. Am nevoie de mărturisirea dată în fața unui pustnic, de puterea iertării lui, şi te-am ales pe tine.
Celestin îi făcu pontifului semn să intre. Acesta intră, închizând după el uşa.
Salviatti şi Arcolini rămaseră afară sub un stejar uriaş ce crescuse de secole chiar în apropierea intrării. Erau uzi până la piele. Tremurau, aşa că începură a se mişca să se încălzească. Arcolini chiar îşi dădu jos mantia, tunica de piele întărită cu fire de oțel, având şi rol de platoşă, cămaşa de in udă, încât rămase gol până la brâu. Trupul lui vânjos, dar totodată suplu, era însemnat cu multe cicatrice şi arsuri de cele mai bizare forme. În dreptul inimii, scrijelită direct în carne, avea o cruce latină. Îşi stoarse cu mâna pletele cărunte de tâlhar trecut prin multe.
- Dă-ți jos hainele astea care nu te prind, preacucernice! Altfel, s-ar putea să te îmbolnăveşti.
Salviatti se oripilă numai la gândul că ar rămâne dezbrăcat de țoale în fața unui bărbat şi dădu din cap în semn că aşa ceva e imposibil. Arcolini îi aruncă un zâmbet disprețuitor. Funcționarii Curiei îi păruseră dintotdeauna nişte neisprăviți îngâmfați, perfizi şi laşi. Avea pentru ei imaginea unor imbecili castrați, lipsiți de bărbăție.
Dar aşteptarea nu era uşoară. Mărturisirea trebuia să fie, precum bine ştia Salviatti, încărcată de greutate şi, în mod evident, în şoaptă aşa că din chilia schivnicului nu se simțea şi nu se auzea nimic. Dură până în zori. Într-un târziu, pădurea prinse lumina dimineții aşezând-o deasupra coroanelor mari de foioase. Vântul spulbera încă din picurii ploii care rămăseseră peste noapte prizonierii frunzişului, dând dimineții mirosul stins al frunzei de stejar şi al ciupercilor risipite în chite mari prin poiană. De undeva, dinspre vârful versantului, în valuri, venea mirosul acelor de pin şi al răşinii. O ceață lăptoasă se ridica din iarba udă, iar păsările pădurii începură nepăsătoare a cânta concertul dimineții. Arcolini, în ciuda răcorii lăsate după furtună, ațipise cu spatele întins pe trunchiul aspru şi jilav al stejarului. Salviatti nu putuse închide ochii toată noaptea. Aproape că se minuna cum de jivinele pădurii îi lăsaseră în pace. Se rugase din toată puterea cugetului său şi iată că Dumnezeu îi ascultase ruga. Venea dimineața şi era teafăr. Urşii, lupii, dar mai ales demonii pădurii şi ai nopții, în puterea cărora îl abandonase pontiful, nu îşi făcuseră apariția în mod miraculos. Apoi miracolul se desăvârşi, deschizându-se ca o floare de crin regal. La câțiva paşi de el, un cârd de căprioare, conduse de un cerb magnific în bogata lui coroană, trecu liniştit. Avu imboldul de a-l trezi pe Arcolini dar se răzgândi; în mod evident, cugetul detestabilului ucigaş nu putea să se bucure de o astfel de privelişte, privirea lui ar fi pângărit magia aceasta ce indubitabil stătea sub semnul divinului. În acel moment, crezu că spovedania papei ajunsese la tronul dumnezeiesc şi cel puțin fusese ascultată. O căldură nemăsurată îl cuprinse când poarta chiliei scârțîi uşor, gonind animalele. Vraja se risipi. În locul schivnicului, pe care acestea îl cunoşteau, pontiful apăru în cadrul de piatră al intrării binecuvântându-l pe anahoret. Apoi mâna pontificală închise portița. Stătu gânditor în prag câteva clipe, apoi se îndreptă spre Arcolini şi îi atinse pieptul. Arcolini tresări, ridicându-se în capul oaselor.
- Sugrumă-l, Arcolini! Nu poate fi vărsare de sânge aici, în acest loc unde eu m-am mărturisit şi am fost iertat. Cere-ți în gând iertare de la el şi eu mă voi ruga pentru tine. Du-te! Se roagă!
Arcolini, cu mişcări rapide şi sigure, desfăcu hățul stâng al calului şi intră în chilia lui Celestin.
Pontiful se îndreptă spre calul lui Salviatti, luă arbaleta pe care o încărcă în grabă şi o întinse consilierului.
- Repede! Când iese, drept în inimă. Drept în inimă, Salviatti! N-ai voie să greşeşti, căci, altfel, amândoi suntem morți, iar tu nu eşti nici măcar spovedit. Ține-o!
- Dar…eu…, bîigui Salviatti.
- Nici un dar, Salviatti. Ai grijă, poate apărea din clipă în clipă. Ține pumnalul şi, dacă nu moare din săgeată, i-l înfigi în gât. Eu mă voi ruga pentru tine chiar aici, sub acest stejar. Fii pregătit!
Salviatti puse mâna pe arbaletă şi o îndreptă spre uşa pe unde urma să iasă Arcolini. Simți cum greutatea morții îl apasă şi gândul negru că papa l-ar putea omorî în acest lanț al crimei îi dădu sentimentul că cineva îl sugrumă, luându-i aerul pur al dimineții din fața gurii. Dar nu mai era timp de pierdut. Uşa se deschise largă şi Arcolini apăru victorios în cadrul de piatră, ținând în mână stângă cureaua criminală. Primi săgeata drept în piept, poate chiar în inimă, fiindcă nu mai avu timp să înțeleagă prea multe din ce se întâmplă şi o mirare stranie puse stăpânire pe fața sa. Căzu în genunchi, apoi se prăvăli cu pieptul în jos, cu capul pe o parte, clipind încă de două, trei ori, după care moartea îi înțepeni ochii larg deschişi. Salviatti, îngrozit, nu ştia dacă mai e cazul să se ducă la el şi să-i înfigă pumnalul în gât dar, privind la pontif, înțelese că acesta îi ordona să o facă. Sângele cald țâşni cu putere, înroşindu-i mâinile, şi-l împroşcă peste robă. Stropi denşi şi calzi îi inundară fața şi Salviatti, în postura de criminal, se prăbuşi jos şi începu să plângă.
- Ce faci, Salviatti? Plângi? Salviatti, n-ai plâns o viață când ițele cugetului tău şi mâinile tale criminale au oferit moartea unor suflete nobile, adeseori inocente, şi plângi lângă cadavrul unui criminal notoriu? Hai, lasă smiorcăitul şi ridică-te. Desfă-i pumnul, ia cureaua ce-a curmat viața sfântului, căci e un talisman prețios, de care doar noi ştim. Se va odihni expusă într-o măreață catedrală pe care eu, cel eliberat, o voi construi întru gloria milosteniei Domnului. Trebuie să fim precauți, să nu dăm peste cineva în apropierea pădurii şi să ajungem degrabă în cetate! Leagă calul lui Arcolini de şaua ta şi aruncă hainele peste cadavru! Mişcă!


Sanctitatea sa simțea că se înăbuşă când îşi făcu curaj să deschidă uşile şi să iasă pe terasa unde, în urmă cu câteva zile, găsise soluția şi tăiase, precum riga Alexandru, nodul lui Gordius. Cu doar două omoruri pe conştiință, se putea, la o adică, înfățişa Domnului, mult, mult mai uşurat. Dar, dacă cugetul i se mai liniştise, corpul cel de carne era în mare zbatere. Din aceea noapte de pomină, fierbințelile îi asaltau trupul slăbit, supunându-l la o stare alternativă de frig şi căldură, sfârşind prin a-l vlăgui. Doctorii continuau să dea neputincioşi din cap. Experiența şi tratatele lor erau de prisos. Trupul papei, seva vieții lui, stătea deja doar în puterea Cerului. Făcu desculț cei câțiva paşi ce-l duceau la parapetul masiv de marmură, de care se sprijini cu brațele-i slăbite. Lumina soarelui şi vântul dimineții îl loveau, ca de obicei din față, dinspre cetate. Dar nasul său nu mai prindea nimic din savoarea dimineții. Mirosul stătut de sânge al propriei halene îl asalta, aşa încât întredeschise gura şi începu să respire greoi pe ea.
- Adu-mi un jilț, Salviatti!
- Sfinția voastră, preafericite, ar fi bine de v-ați întoarce în dormitor. În starea în care sunteți, nu aveți cum ține audiența. Vă implor!
- Taci, Salviatti! Adu-mi, te rog, jilțul! Vreau să privesc Cetatea şi picioarele nu mă ascultă, dar ochii sunt încă ageri! Vezi vreo lacrimă în ei, Salviatti? Aduceți-mi jilțul cât mai repede.
Secretarul consilier, şi el încercat de boală, transmise porunca pontifului unui alt secretar oprit în pragul uşilor masive, pe tăbliile cărora arhanghelul Gabriel o bunăvestea pe Fecioară în liniile delicate ale unui basorelief. Acesta, la rândul său, ordonă următorilor secretari de rang mai mic să se grăbească.
Scaunul, al cărui spătar era încărcat de simboluri pontificale dăltuite măiestrit în carnea tare şi bătrână a lemnului de păr, fu adus. Papa, ajutat de Salviatti, se lăsă uşor pe perna vişinie înconjurată în trei valuri de ciucuri împletiți cu fir de aur. Îi făcu semn cu degetul să-şi apropie urechea de gura lui uscată cu iz cadaveric.
- Salviatti, nici în ceasul acesta nu ştiu de ce nu te-am trimis la Domnul alături de Arcolini. Crede-mă, încă nu ştiu! Oare, de ce, Salviatti? Închise ochii şi tăcu preț de câteva clipe. Sunt puternic, Salviatti! Voi ține aici audiența. Du-te şi cheamă-i aici! Acum! ordonă pontiful, strângând clopoțelul de argint între degetele slăbite ale mâinii stângi.
Salviatti rămase inițial împietrit, apoi o undă de indignare puse stăpânire pe el. Ingratitudinea papei, după decenii de servitute, afişată cu aşa nonşalanță, îi înmuie picioarele, dar îndată simți o forță interioară în stare să-l sugrume pe acesta cu mâinile goale. Cu toate astea, se stăpâni. Oricum, trupul neputincios al papei era în următoarele zile la cheremul său. Fără să spună nimic, se întoarse să transmită celor ce aşteptau audiența dorința papei. La un moment dat, i se păru că aude clinchetul clopoțelului. Grăbi paşii spre pontif. Îi zări din spate mâinile vlăguite, atârnate după mânerele jilțului, degetele răşchirate ce scăpaseră clopoțelul care se rostogolea pe îmbinările geometrice ale dalelor podelei. Ochii umezi rămăseseră deschişi, atrăgând atât de repede două muşte sosite în grabă de la grajdurile Curiei, iar gura era prinsă într-un straniu surâs, învăluită în mirosul putred al halenei. Sanctitatea sa plecase în marea călătorie către Domnul, ducând cu el toată istoria mărturisirii şi, în sfârşit, amintirea vocii aspre a îngerului morții din viziunea avută în livada cu peri: „Să nu-l ucizi pe Salviatti, păcătosule! Cu el avem alte planuri.”
- Dumnezeu să-l ierte! şopti acesta, aplecându-se să ia clopoțelul. Dar şoapta lui fu auzită de ceilalți consilieri.
- Dumnezeu să-l ierte! glăsuiră cu toții, făcându-şi semnul crucii.
Audiența trebuia din nou amânată.