Eseu
Eugenia Bojoga
Sub semnul lui Cioran
Articol publicat în ediția Viata Românească 9 / 2015
În contextul actual al promovării culturii şi literaturii române în Italia, numele lui Emil Cioran rămâne în continuare unul de referință*, fapt demonstrat şi de ultimele traduceri în italiană din opera sa. Cel puțin trei dintre acestea se datorează lui Giovanni Rotiroti, critic literar, profesor de literatura română la Universitatea Orientală din Napoli, autor al mai multor studii cu tematică cioraniană (Il demone della lucidità. Il «caso Cioran» tra psicanalisi e filosofia (2005), La comunità senza destino. Ionesco, Eliade, Cioran all’ombra di Criterion (2008), Il segreto interdetto, Eliade, Cioran e Ionesco sulla scena comunitaria dell’esilio (2011).
Primul volum – Emil Cioran. Lettere al culmine della disperazione (1930-1934) a cura di Giovanni Rotiroti, traduzione di Marisa Salzillo. Postfazione di Antonio di Gennaro, Mimesis Edizioni, Milano-Udine, 2013 – adună la un loc scrisorile lui Cioran din prima sa tinerețe, petrecută în România. Riguros şi ingenios conceput, volumul conține 22 de scrisori adresate prietenilor săi, care sunt flancate de o Introducere şi o Postfață, reprezentând două eseuri excepționale care rotunjesc volumul şi îi conferă mai multă coerență. Scrisorile propriu-zise au fost traduse de Marisa Salzillo, masterandă la Universitatea Orientală din Napoli, elevă a profesorului Rotiroti.
În Introducere, intitulată L’apice negative della vita di Cioran: le missive e il loro contesto (Culmea negativă a vieții lui Cioran: scrisorile şi contextul lor istoric), G. Rotiroti arată că importanța acestei corespondențe rezidă în faptul că îl reprezintă pe Cioran la tinerețe. Totodată, scrisorile reflectă o perioadă istorică zbuciumată atât din punctul de vedere al biografiei autorului, cât şi din punctul de vedere al istoriei recente a Europei: fascismul era în plină ascensiune, iar în multe țări europene teama de comunism şi de iminenta sa extindere (Uniunea Sovietică fiind identificată atunci cu simbolul răului dezlănțuit) a determinat apariția unor mişcări de dreapta, ultra-naționaliste. În aceste împrejurări dificile, filosoful român, la acea vreme ”revoluționarul” prin definiție al generației sale, frământat şi profund preocupat de destinul României, era în căutarea unor modele şi paradigme politice demne de urmat pentru conaționalii săi. Cronologic, Cioran scrie aceste epistole în timp ce lucra la prima sa carte, într-o perioadă a vieții sale definită drept ”eroică”. Tocmai de aceea, menționează G. Rotiroti, ele au nu doar o valență istorică şi documentară, nu aparțin doar arhivelor, ci atestă modul în care discursul privat şi cel dictat de circumstanțe exterioare însoțesc un parcurs de elaborare filosofică şi retorică, alături de căutarea cu fervoare a unui stil poetic propriu (p. 7).
Nu întâmplător, continuă Rotiroti, când citim aceste scrisori cioraniene sesizăm, în actul subiectiv al scriiturii, o stranie comuniune între viață şi moarte, miza lui Cioran fiind tocmai aceea de a scrie pe culmile disperării. Or, această trăsătură etică arată interesul său pentru realitatea imediată, interes explicabil prin afilierea sa la grupul Criterion, alături de alți prieteni ai săi: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica ş.a. Or, în aceşti primi ani de activitate scriitoricească care se învârt în jurul opțiunilor culturale ale asociației Criterion, Cioran concepe un mod special de a face filosofie, detectabil până şi în scrisorile pe care le adresează prietenilor săi, fie în articularea propriilor idei, fie în manifestarea dorinței de a fi recunoscut ca exponent de vază al asociației din care făcea parte.
Destinatari ai acestor epistole, implicit al ideilor şi gândurilor sale, amicii lui Cioran - Bucur Țincu, Petru Comarnescu, Arşavir Acterian, Mircea Eliade, Nicolae Tatu – se convertesc în cititori cu o funcție bine determinată, aceea de a participa empatic la actul scriiturii, devenind astfel destinatari ai unor confesiuni care reclamă complicitate amicală şi implicare sufletească.
Dincolo de o anumită afinitate reflexivă dintre prieteni şi de aspecte strict personale, din aceste scrisori -- în total 22 la număr -- transpare preocuparea constantă a lui Cioran pentru viitorul României. Nevoia angajamentului politic, consideră G. Rotiroti, este dictată, pe de o parte, de condițiasa de intelectual şi, deci, de revoltător perpetuu care gândeşte pe cont propriu, iar pe de altă parte, de necesitatea de a găsi soluții adecvate pentru viitorul țării sale, în ideea de a o îndrepta spre un făgaş potrivit, spre un viitor care să fie în armonie cu trecutul său milenar şi cu tradițiile sale seculare, dar care să țină cont totodată şi de aspirațiile spre modernitate ale unei țări civilizate (p. 9).
În postfață – In conflitto con l’Eros: amore e disperazione in Emil Cioran (Conflictul cu Erosul: dragoste şi disperare la Emil Cioran) – A. di Gennaro arată că scrisorile constituie o mărturie prețioasă pentru orice demers de reconstituire a parcursului biografic / formativ cioranian, servind la schițarea scenariului psihic şi la conturarea contextului emotiv în care emerge cartea sa Pe culmile disperării (1934). Or, o astfel de operă arată ruptura cu tradiția filosofică occidentală, prin conținut, limbaj, stil, tonul adoptat, insuficient din punct de vedere conceptual şi foarte liric, deloc logic. De altfel, în centrul operei sale de debut nu se află o analiză savantă sau o expunere teoretică pe marginea conceptelor de Dasein sau Existenz, în termeni abstracți, speculativi – cum se întâmplă în marile tradiții ale existențialismului contemporan –, nu se vorbeşte de ”ființă”, ”temporalitate”, ”anxietate” / ”angoasă”, ”libertate”, ”istorie”, ”moarte”. Pe tânărul Cioran, licențiat în filosofie la Universitatea din Bucureşti în 1932, nu-l mai interesează problemele cu caracter formal şi nici ”jargonul filosofic” care îl fascinaseră atât de mult în anii de facultate, atunci când îi citea din scoarță în scoarță pe Kant, Kierkegard, Schopenhauer sau Bergson. Acum el se confruntă cu necesitatea urgentă de a înfrunta o suferință în act, o suferință devastantă, care îi degradează sufletul şi îi bântuie mintea, care nu-i permite să trăiască o relație normală, echilibrată, de deschidere spre lumea din jur. Victimă a unui dezechilibru interior, a solitudinii profunde şi a disperării fără margini, Cioran reacționează la durerea propriei sale vieți recurgând nu la categoriile clasice ale filosofiei, ci la exercițiul filosofic al scriiturii, văzut ca exercițiu terapeutic, ca ”mijloc de eliberare” (p.87-88).
De aceea, Pe culmile disperării poate fi comparat cu un ”strigăt” suferind sau cu un urlet tăcut al tânărului afectat de stări depresive care, în fața morții violente prin suicid, preferă cura analgezică prin cuvânt, rolul scriiturii fiind acela de a descrie lumea sa interioară, compusă din halucinații, fantasme, demoni, umbre. Folosind un limbaj crud, violent, instinctiv, dar profund poetic, Cioran intuieşte astfel rolul profund al creației care ”reprezintă o salvare provizorie din ghearele morții”, deci, faptul că scriitura îl poate ajuta să se elibereze de obsesii, de nebunie şi de clipele de delir, permițându-i să renunțe, chiar dacă pentru puțin, la greutatea apăsătoare a sufletului (p. 89).
În viziunea lui A. De Gennaro, Cioran este un disperat pentru că iubeşte infinit de mult lumea, însă lumea îi arată partea sa obscură: ostilitate, imposibilitate, eşec, faliment, naufragiu. Viața i-a refuzat dragostea, dorința de a iubi şi de a fi iubit. Dorința sa, ca avânt vital (élan vital) a fost înfrântă, visurile sale s-au făcut țăndări, iluziile i s-au făcut praf. Cioran e cuprins de disperare pentru că nu i s-a răspuns reciproc în dragostea pe care imaginația sa o plăsmuise: ”Când iubeşti cu toată ființa ta, o dragoste potolită (nesatisfăcută) nu te poate conduce decât la prăbuşire. Pasiunile mari şi imposibile duc la moarte mai rapid decât gravele deficiențe organice. Fiindcă dacă acestea din urmă se consumă într-o agonie progresivă, altele se sting într-o clipă” (p. 90). Din cele spuse până acum, afirmă A. De Gennaro, e posibil să emitem ipoteza că la baza disperării lui Cioran s-ar afla dorința unei iubiri nerealizate. Scrisorile din volumul de față, la fel ca şi cartea Pe culmile disperării, vin în susținerea acestei afirmații.
Al doilea volum – Emil Cioran, Il nulla. Lettere a Marin Mincu (1987-1989), A cura e traduzione di G. Rotiroti. Postfazione di M. Țuglea (Traduzione de Irma Caranante). Appendice di A. Di Gennaro, Mimesis Edizioni, Milano, 2014 – cuprinde scrisorile celebrului filosof adresate criticului şi poetului Marin Mincu, pe când acesta era profesor de română la Universitatea din Florența. Publicate inițial în Viața Românească (nr. 6-7, 2005) cu titlul Marin Mincu. Corespondența cu Emil Cioran şi în volumul M. Mincu, Cvasitratat de/spre literatură (ed. Paralela 45, 2009), epistolele au fost traduse în italiană de G. Rotiroti, iar eseul lui M. Țuglea de Irma Caranante, doctorandă la Universitatea Orientală din Napoli, o altă discipolă a profesorului G. Rotiroti.
Aşadar, este vorba de unsprezece scrisori redactate de Emil Cioran între 1 sept. 1987 – 4 iulie 1989 şi două texte, Bref portrait de Dinu Noïca şi Rugăciunea unui Dac, scrise la sugestia / insistența lui M. Mincu. Volumul mai conține o Prefața semnată de Giovanni Rotiroti şi o Postfață cu două eseuri: Il post-illusionismo di Cioran de Mircea Țuglea şi Emil Cioran: poesia e preghiera de Antonio Di Gennaro. Precizăm că volumul este bilingv: pe partea stângă apare originalul, iar pe partea dreaptă – traducerea în italiană cu notele de subsol de rigoare. În afară de o scrisoare redactată în română şi o alta în italiană, restul au fost scrise în franceză.
Cheia de lectură ne-o oferă Prefața cu titlul «Tutto questo mi fa pensare a un seppellimento prematuro»: le lettere di Cioran e il loro contesto, în care G. Rotiroti arată că, în linii mari, dialogul epistolar dintre cei doi mari intelectuali români se învârte în jurul a trei axe tematice.
Prima axă se centrează pe prietenia dintre Cioran şi Noica, filosoful exilat la Paris având cuvinte extrem de afectuoase pentru prietenul său, de curând decedat. Drept dovadă, în 17 martie 1988 el i se adresa lui Mincu cu următoarele cuvinte: ”Constantin Noica este indubitabil cel mai mare filosof al generației sale. Într-o țară coruptă de diletantism şi de ironie, el a reuşit să creeze o mişcare de idei cu o seriozitate excepțională. A fost un filosof şi în acelaşi timp un educator. Cu toate că pozițiile noastre erau radical diferite, am rămas prieteni. Optimismul său incurabil mă seducea: găsea un sens la toate, şi chiar dacă eu nu găseam sens la nimic, el ținea la mine la fel de mult” (p. 34-35). De altfel, în mai multe epistole Cioran reiterează ideea de a-l publica pe Noica în italiană: ”Encore une fois occupez-vous de Noica. C’est un devoir” (p. 50). Or, G. Rotiroti scrie că anterior şi Noica l-ar fi rugat pe Mincu să facă acelaşi lucru pentru Cioran, să-i traducă opera în italiană, însă Cioran a refuzat propunerea, motivând (în scrisoarea din 1 sept. 1987), că ”Tout cela me fait penser à un enterrement prémature”. În vederea traducerii volumelor Tratat de ontologie şi Scrisori către Hermes, M. Mincu vorbise cu Gianni Vattimo care acceptase ideea şi îi propusese să-i invite pe cei doi filosofi români la Torino ca să prezinte câte o conferință la Goethe Institut. Moartea lui Noica însă a împiedicat realizarea acestui proiect. De aceea Mincu îi cerea lui E. Cioran să scrie un text despre Noica. Filosoful stabilit la Paris va scrie în cele din urmă un eseu excepțional, intitulat Bref portrait de Dinu Noica. (p. 9-10).
A doua axă tematică a scrisorilor se referă la forța persuazivă a lui M. Mincu de a-l convinge pe celebrul filosof să participe la volumul Eminescu e il romanticismo europeo, pe care el îl pregătea cu ocazia centenarului morții lui Eminescu, şi care se va publica în 1990 la Roma. În acest sens, Mincu obținuse texte exegetice de la mai mulți intelectuali italieni (P. Bigongiari, M. Luzi, G. P. Caprettini, S. Albisani, C. Segre, M. Farnetti, F. del Fabbro) şi români (I. Negoițescu, I. P. Culianu, C. Barbu, Şt. A. Doinaş, M. Eliade, M. Şora ş.a.). Problema era să obțină un eseu de la Cioran. Or, şi în acest caz, afirmă G. Rotiroti în Prefață, strategia epistolară a lui Mincu s-a dovedit a fi extrem de eficientă. În consecință, criticul român a reuşit să obțină de la Cioran un excepțional eseu, chiar cu acest titlu: Rugăciunea unui dac. Or, din textul lui Cioran transpare infinita sa admirație pentru Eminescu: „L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă nu i-am comentat niciodată opera, este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată. (…) Într-un anume sens, eu descind direct din Rugăciunea unui dac”. Cioran continuă: „În accesele de disperare singurul recurs salutar este acela la o disperare şi mai mare. Cum nicio consolare nu este eficientă, trebuie să vă agățați de o tulburare care rivalizează cu a dumneavoastră, care chiar o depăşeşte. Superioritatea pe care o are negarea asupra oricărei forme de credință izbucneşte în momentul în care pornirea de a o anula este extrem de puternică. Toată viața, şi mai cu seamă în timpul tinereții, Rugăciunea unui dac m-a ajutat să rezist ispitei de a-mi pune capăt zilelor.” (p. 14)
Cât priveşte cea de-a treia axă tematică, aceasta are în vizor iminența traducerii operei lui Emil Cioran în limba italiană. După ce s-a împotrivit traducerii volumului Schimbarea la față a României, Cioran îi mărturiseşte lui Mincu dorința de a fi transpuse în italiană următoarele cărți: Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Amurgul gândurilor (dintre care Mincu va alege primul volum, tradus ulterior în italiană de către F. Del Fabbro şi C. Fantechi).
G. Rotiroti precizează că, dincolo de aceste axe tematice, scrisorile lui Cioran adresate lui Mincu indică primele note critice neluate în seamă de către exegeții care l-au interpretat din perspectivă ideologică pe Cioran. Astfel, referitor la aşa-zisul ”antisemitism” al lui Cioran, profesorul de la Napoli susține că în perioada sa românească, atunci când redacta controversatul său text Schimbarea la față, în Cioran conviețuia o imagine ambivalentă a evreului, o imagine divizată între admirație şi invidie. Pe de o parte, Cioran acuză evreii că ”ar împiedica” consolidarea națiunii române, ceea ce îl apropie de pozițiile tradiționaliste ale lui Eminescu, dar şi de cele mai neliniştitoare impulsuri xenofobe ale Mişcării Legionare. Pe de altă parte, Cioran îşi exprimă un fel de admirație pentru poezia moldovenească şi pentru cultura rabinică, scriind în mai multe rânduri despre ”superioritatea” poporului evreu într-un context în care sloganurile antisemite din România stigmatizau ”rasa evreiască” ca fiind inferioară. (p. 12).
Astfel, în scrisoarea din 25 decembrie 1988 adresată lui Marin Mincu, el îşi exprimă destul de clar poziția: ”Revin acum la chestiunea delicată privind Schimbarea la față, carte scrisă în 1935. Nu aveam aşadar decât 24 de ani. Ea are toate defectele lipsei de experiență şi ale orgoliului, un orgoliu sfidător şi disperat. Ştiți că înainte de război ungurii extrăgeau din ea citate importante pentru propaganda lor anti-românească? Ceea ce mă agasează este că ea conține prea multe afirmații inutil cinice, insolențe gratuite, imbecilități care circulau în epoca respectivă. Reneg în întregime o foarte mare parte, care trădează prejudecățile de atunci, şi consider ca fiind inadmisibile anumite remarci despre evrei. (...) Am admirat întotdeauna evreii, dar în acelaşi timp îi invidiam pentru că au un destin, adică unul în sens pozitiv... ” (p. 13).
În eseul Il post-illusionismo di Cioran Mircea Țuglea porneşte de la ideea că în scrisoarea din 25 iulie 1988 adresată lui M. Mincu, Cioran afirma: ”Are dreptate Vattimo să mă definească drept un ”postmodern”? – ”Post-iluzionist” ar fi mai exact. Această atitudine cu care filosoful depăşeşte ”artificiile” scriiturii sale impetuoase din tinerețe, alături de inevitabilele sale distonanțe, e posibil să o întâlnim şi în refuzul explicit al tradiției şi în cel al reeditării volumului care l-a făcut celebru în perioada interbelică în România, Schimbarea la față a României, scris la 24 de ani, carte marcată, aşa cum o demonstrează scrisoarea din 25 dec. adresată lui M. Mincu, de ”extravaganțe” şi de un ”orgoliu provocator şi disperat”, plină de clişee insolente şi cinice ”despre evrei” pe care Cioran le consideră acum drept inadmisibile. ”Potolirea” discursului său chiar şi în sensul ”slab” al gândirii postmoderne se verifică mai ales în schimbarea de ton cu care Cioran apreciază creația sa de până la război, adică volumele sale scrise în limba română, pentru care alesese titluri provocatoare, de esență metafizică ”grea”, precum Schimbarea la față a României, Pe culmile disperării. Aceasta salvează doar volumul care are un titlu mai ”soft”, Amurgul gîndurilor, adică cel care precede Manualul de descompunere: ”Cărțile mele româneşti sunt scrise prost, exceptând Amurgul gândurilor, singura al cărei stil are un nivel inegalabil” (scrisoarea din 25 dec. 1988).(p. 74).
Cu toate acestea, fie în România, fie în alte spații lingvistice, există impresia că receptarea comună continuă să privilegieze zona ”forte” a scriiturii cioraniene interbelice, aceea care se referă la cele două cărți scrise ”pe culmile disperării”, susceptibile de ”derive” nu doar stilistice, dar şi politico-ideologice, care le fac mult mai vulnerabile. Or, M. Țuglea susține că Cioran devine cu adevărat un gânditor important doar în măsura în care el depăşeşte ”iluzionismul”, poate chiar ”fanatismul” din primele sale cărți româneşti, adică în momentul în care el începe să ironizeze, să se distanțeze de atitudinea sa iluzionistă exagerată care pare să caracterizeze în mod fundamental scriitura sa juvenilă (p. 74). Această poziționare paradoxală a lui Cioran în interiorul discursului atestă adevăratul său statut de ”post-iluzionist”: pe de o parte, ca ”delator al tuturor formelor de iluzie” (aşa cum scrie în 29 martie 1988), pe de altă parte, ca ”demisionat” de pe poziția nihilistă (”mi-am dat demisia de peste tot”). ”Demisie” înseamnă, în sens propriu, a se retrage de la ”misiunea” sa de a ”denunța”. Or, această situare a lui Cioran nu e departe de poetica lui Paul Celan, dacă ne amintim că ambii sunt originari din România şi că Celan a fost primul traducător al lui Cioran (Manualul de descompunere) în limba germană. (p. 77).
Antonio Di Gennaro în Emil Cioran: poesia e preghiera se referă la concepția lui Emil Cioran despre relația poezie vs. rugăciune, pornind de la doi poli literari, mai bine zis, de la două texte poetice: Stanzas written in Dejection near Naples de P. B. Shelley şi Rugăciunea unui Dac de Mihai Eminescu, reunite sub acelaşi numitor comun. Despre primul Cioran scria în 1970 (în Cahiers) că ”poezia lui Shelley rezumă mulți ani din viața mea, poate chiar viața însăşi. Într-un anumit sens, întreg Manualul de descompunere nu e altceva decât o variațiune a acestei poezii. Doar Rugăciunea unui Dac de Eminescu a avut pentru mine un rol analog”. În felul acesta, arată A. De Gennaro, Cioran recunoaşte în cele două poeme două experiențe poetice fundamentale pentru viziunea sa tragică asupra lumii.”Poetul simte separarea / decalajul dintre propriul eu şi ceea ce se află dincolo de el, între propriul eu finit şi realitatea externă infinită... Pe de o parte, viața exultă, jubilează într-o mare bucurie (dans sacru de forme, sunete, culori), pe de altă parte, moartea impasibilă (monocromatică, monotematică) a sufletului, acel mal de coeur, neliniştea / anxietatea de a fi singuri în această lume” (p. 83).
În ce priveşte Rugăciunea unui Dac, acest text reprezintă o rugăciune, însă o rugăciune negativă care îl acuză pe Dumnezeu. După incipit-ul în care Dumnezeu e întâi de toate Tatăl-Creatorul, cel care dă viață vieții (originea, geneza, principiul prim), tonul poetului se schimbă şi asistăm la o cotitură, la o schimbare neaşteptată de direcție. Adeziunea la un conținut de credință se revarsă în injurie, provocare constantă, blestem al vieții şi al creației şi, mai ales, în dorința de moarte. Prin urmare, arată A. De Gennaro, aceste două texte sunt polii poetici între care oscilează şi se constituie reflecția conceptuală (înțeleasă ca meditație patică) a lui Cioran despre poezie şi rugăciune. În opinia sa, poezia şi rugăciunea sunt intim legate, pentru că sunt rezultatul aceleiaşi trăiri, a aceleiaşi sfâşieri interioare, a aceluiaşi sentiment de sciziune.
Poezia şi rugăciunea emerg, după Cioran, din solitudinea omului, înțeleasă ca ”exasperare ontologică a ființei noastre”. În străfundul ființei/esenței sale, omul este singur: aruncat în lume fără să o fi vrut, abandonat propriului destin de a fi un nimic în haosul unei deveniri absurde, el vagabondează într-o agonie fără epilog. Singur, cu toată prezența (exterioară) a celorlalți şi fără un Dumnezeu. (p. 86). Parafrazându-l pe A. De Gennaro, Cioran consideră poezia şi rugăciunea ca un ultim refugiu, ca un punct de sprijin extrem pentru a nu sucomba, pentru a nu ne scufunda sub loviturile dure ale vieții, pentru a rămâne încă în viață, pentru a rezista şi a supraviețui. ”Adevărata poezie începe dincolo de poezie” – scria gânditorul român. Or, o ”poezie demnă de acest nume îşi are începutul tocmai în experiența fatalității”. (p. 87).
Cel de-al treilea volum, Emil Cioran, Sulla Francia, cura e traduzione di Giovanni Rotiroti, Voland, Roma 2014, reprezintă traducerea din franceză în italiană a vol. De la France (Editions de L’HERNE, 2009). Prefața, cu titlul simbolic La conversione di Cioran sulla via della Francia al tramonto (Convertirea lui Cioran dinspre Franța la apus), semnată de G. Rotiroti, introduce cititorul în ambianța contextuală şi paratextuală a eseului. În comparație cu România, care i se părea lui Cioran o țară de oameni buni, un popor prea onest, prea de bună credință – ”eu pot iubi doar o Românie în delir” –, ”Franța este opera entuziasmului mai mult decât a raționalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i-a servit mult mai mult decât logica înseşi”. Or, acest fragment din Schimbarea la față a României, afirmă G. Rotiroti, îşi va reconfigura în totalitate conotațiile. În câțiva ani, odată stabilit la Paris, gânditorul de la Răşinari îşi va schimba radical viziunea sa despre Franța.
La Paris sentimentele lui Cioran – care între 1933 şi 1934 văzuse defilând, pătruns de emoții marşurile triumfale naziste la Berlin şi München – se schimbă radical. Pe cale de consecință, reia Schimbarea la față a României, republicată tocmai atunci şi începe să o rescrie, mutând radical accentul. Stilul din 1936 va fi abandonat. ”Fanaticul” Cioran, animat de elan frenetic, de spirit de cruciadă şi chiar de teroare, devine cu totul altul în aceste pagini insolite despre Franța, scrise toate dintr-un foc. Se converteşte într-un ”estet al apusului culturii” care aruncă ”o privire furtunoasă şi uluită asupra apelor moarte ale spiritului” (p. 8). Or, Despre Franța indică tocmai această schimbare revoluționară de orientare, dar în acelaşi timp şi o schimbare de ”privelişte” (de vederi) în scriitura şi în stilul compozițional al lui Cioran. (p. 10-11).
Considerând cartea drept ” joncțiunea”, ”punctul de legătură al lui Cioran” între opera românească şi cea viitoare pe care o va scrie direct în franceză, G. Rotiroti îl citează pe Alain Paruit care o definea drept „o carte stranie”, ”o carte neaşteptată”, ”o carte kafkiană”, ca apoi să expliciteze din propriul său punct de vedere cele trei calificative.
Astfel, Despre Franța este ”stranie” pentru că deşi Emil Ciorna continuă să adopte categoriile abisale din jurul ”metafizicii vieții” popoarelor cu care scrisese Schimbarea la față, plecând de la Apusul Occidentului de Oswald Spengler şi de la volumele de morfologie a culturii de Lucian Blaga, în calitate de martor ocular şi de cronicar al spiritului, el asistă neputincios la decadența reală a Franței, transformând în finalul acestor pagini rapsodice şi fragmentare, momentul cel mai teribil al prăbuşirii şi decăderii istorice a francezilor într-o incredibilă şi pasionantă declarație de dragoste adresată Franței. (p. 12)
”Carte neaşteptată” poate pentru că – cunoscând reportajele frenetice şi articolele delirante pe care Cioran le expedia din Germania pe cale de transformare nazistă între 1933 şi 1935 – în aceste pagini se remarcă o reconvertire sceptică de tip subiectiv, cu totul alta decât cea din Schimbarea la față a României, în care Franța, inițial obiect al unei cercetări fenomenologice în care descrie minuțios decăderea progresivă a unei mari civilizații, îi mută propriul statut ”ontologic” şi devine imperceptibil obiect-cauză a dorinței de subiect scriind, asumând cadențe funeste şi melanconice. Triumfalismul naționalist şi exasperant din Schimbarea la față e deja stins în Cioran. Lirismul contradictoriu al exilatului ocupă definitiv locul cu acest volum. Odată cu aceasta, Cioran îmbrățişează ”privelişti” poetice ca cele ale lui Fundoianu şi Bacovia, alcătuite din plictiseală profundă (urât) şi din cafard, tipic moldave, schițând un tablou al Franței cu culori crepusculare, în care predomină caducitatea, melancolia, dorința nostalgică a unei civilizații în declin, pradă dezagregării. (p. 13)
În comparație cu Schimbarea la față, consideră G. Rotiroti, volumul Despre Franța depune mărturie, din punct de vedere subiectiv, nu doar despre solitudinea lui Cioran la Paris unde se simte ”exilat” din locurile natale, ci atestă mai ales nostalgia profundă de care este profund ”dezrădăcinat”. Or, această nostalgie în română se numeşte dor. Nostalgia lui Cioran e un dor de a se simți departe de casă, e dorința de reîntoarcere spre finit, spre imediat, spre cucerirea a ceea ce exista înainte de a se simți singur. Cu alte cuvinte, e ca şi când sufletul scriitorului în exil la Paris nu s-ar mai simți consubstanțial acestei lumi, de aceea el năzuieşte / aspiră spre ceea ce a pierdut. (p.14) Poate că în aceasta şi constă ”aspectul kafkian” al cărții, cum sugerează Paruit, citând un fragment din Cioran: ”Noi, ceilalți, înlănțuiți de destinele noastre aproximative, o simțim în clipa primei noastre reflecții, ne naştem cu asta şi o dezvoltăm odată cu trecerea timpului, suportăm experiențele şi alienările – ca anumiți evrei săraci care nu sunt induşi în eroare de tentații mesianice. Toate țările falite au ceva din echivocul destinului iudaic; sunt erodate de obsesia implacabilei neîmpliniri / nedesăvârşiri. Ca şi când nu am fi născuți în elementul nostru, ”patria” e un simbol de dubii interminabile, un punct interogativ care nu găseşte răspuns – nici etnic, nici sentimental şi nici măcar geografic. (p. 14-15) Or, dorul este asociat de către Cioran tragicei echivocități a destinului iudaic de matrice fondaniană. În Schimbarea la față interesul față de ”mesianismul ebraic” pentru problemele sociale, pentru ideea de ”justiție socială”, erau calitățile reale care asigurau superioritatea evreilor în raport cu românii... Aşa cum arată scrisoarea adresată lui M. Mincu în 1988, Cioran se va distanța de cartea sa din 1936, iar Despre Franța reprezintă tocmai locul şi momentul în care se manifestă acest ireversibilă desprindere. (p. 16) Dar, adaugă G. Rotiroti, în Despre Franța e prezent încă un aspect demn de luat în seamă. În 1941 Cioran e deja pregătit pentru a face marele ”salt” în limba franceză. Întreaga valoare a volumului despre Franța constă într-un après-coup istoric şi textual. Cu această carte Cioran, al cărui destin era cel kafkian al distrugerii, va transforma delirul şi ”noul sens” al Schimbării la față a României în ”sens”, iar haosul naționalist – într-o nouă ordine universal-singulară. Or, din acest punct de vedere, conchide criticul italian, Despre Franța, fruct al contingenței istorice (în momentul în care Cioran era la Paris în timpul ocupației naziste) va avea statut de eveniment, iar acest eveniment va apare ca necesar din punct de vedere retroactiv. (p. 17).
În concluzie, cele trei volume concepute sub semnul lui Cioran, arată caracterul constant al interesului față de opera lui Emil Cioran în spațiul cultural italian, dar şi devotamentul unor persoane extraordinare, ca profesorul Giovanni Rotiroti, care în pofida condițiilor actuale de criză, ştiu să aprecieze valorile româneşti şi să le promoveze cu succes.
Primul volum – Emil Cioran. Lettere al culmine della disperazione (1930-1934) a cura di Giovanni Rotiroti, traduzione di Marisa Salzillo. Postfazione di Antonio di Gennaro, Mimesis Edizioni, Milano-Udine, 2013 – adună la un loc scrisorile lui Cioran din prima sa tinerețe, petrecută în România. Riguros şi ingenios conceput, volumul conține 22 de scrisori adresate prietenilor săi, care sunt flancate de o Introducere şi o Postfață, reprezentând două eseuri excepționale care rotunjesc volumul şi îi conferă mai multă coerență. Scrisorile propriu-zise au fost traduse de Marisa Salzillo, masterandă la Universitatea Orientală din Napoli, elevă a profesorului Rotiroti.
În Introducere, intitulată L’apice negative della vita di Cioran: le missive e il loro contesto (Culmea negativă a vieții lui Cioran: scrisorile şi contextul lor istoric), G. Rotiroti arată că importanța acestei corespondențe rezidă în faptul că îl reprezintă pe Cioran la tinerețe. Totodată, scrisorile reflectă o perioadă istorică zbuciumată atât din punctul de vedere al biografiei autorului, cât şi din punctul de vedere al istoriei recente a Europei: fascismul era în plină ascensiune, iar în multe țări europene teama de comunism şi de iminenta sa extindere (Uniunea Sovietică fiind identificată atunci cu simbolul răului dezlănțuit) a determinat apariția unor mişcări de dreapta, ultra-naționaliste. În aceste împrejurări dificile, filosoful român, la acea vreme ”revoluționarul” prin definiție al generației sale, frământat şi profund preocupat de destinul României, era în căutarea unor modele şi paradigme politice demne de urmat pentru conaționalii săi. Cronologic, Cioran scrie aceste epistole în timp ce lucra la prima sa carte, într-o perioadă a vieții sale definită drept ”eroică”. Tocmai de aceea, menționează G. Rotiroti, ele au nu doar o valență istorică şi documentară, nu aparțin doar arhivelor, ci atestă modul în care discursul privat şi cel dictat de circumstanțe exterioare însoțesc un parcurs de elaborare filosofică şi retorică, alături de căutarea cu fervoare a unui stil poetic propriu (p. 7).
Nu întâmplător, continuă Rotiroti, când citim aceste scrisori cioraniene sesizăm, în actul subiectiv al scriiturii, o stranie comuniune între viață şi moarte, miza lui Cioran fiind tocmai aceea de a scrie pe culmile disperării. Or, această trăsătură etică arată interesul său pentru realitatea imediată, interes explicabil prin afilierea sa la grupul Criterion, alături de alți prieteni ai săi: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica ş.a. Or, în aceşti primi ani de activitate scriitoricească care se învârt în jurul opțiunilor culturale ale asociației Criterion, Cioran concepe un mod special de a face filosofie, detectabil până şi în scrisorile pe care le adresează prietenilor săi, fie în articularea propriilor idei, fie în manifestarea dorinței de a fi recunoscut ca exponent de vază al asociației din care făcea parte.
Destinatari ai acestor epistole, implicit al ideilor şi gândurilor sale, amicii lui Cioran - Bucur Țincu, Petru Comarnescu, Arşavir Acterian, Mircea Eliade, Nicolae Tatu – se convertesc în cititori cu o funcție bine determinată, aceea de a participa empatic la actul scriiturii, devenind astfel destinatari ai unor confesiuni care reclamă complicitate amicală şi implicare sufletească.
Dincolo de o anumită afinitate reflexivă dintre prieteni şi de aspecte strict personale, din aceste scrisori -- în total 22 la număr -- transpare preocuparea constantă a lui Cioran pentru viitorul României. Nevoia angajamentului politic, consideră G. Rotiroti, este dictată, pe de o parte, de condițiasa de intelectual şi, deci, de revoltător perpetuu care gândeşte pe cont propriu, iar pe de altă parte, de necesitatea de a găsi soluții adecvate pentru viitorul țării sale, în ideea de a o îndrepta spre un făgaş potrivit, spre un viitor care să fie în armonie cu trecutul său milenar şi cu tradițiile sale seculare, dar care să țină cont totodată şi de aspirațiile spre modernitate ale unei țări civilizate (p. 9).
În postfață – In conflitto con l’Eros: amore e disperazione in Emil Cioran (Conflictul cu Erosul: dragoste şi disperare la Emil Cioran) – A. di Gennaro arată că scrisorile constituie o mărturie prețioasă pentru orice demers de reconstituire a parcursului biografic / formativ cioranian, servind la schițarea scenariului psihic şi la conturarea contextului emotiv în care emerge cartea sa Pe culmile disperării (1934). Or, o astfel de operă arată ruptura cu tradiția filosofică occidentală, prin conținut, limbaj, stil, tonul adoptat, insuficient din punct de vedere conceptual şi foarte liric, deloc logic. De altfel, în centrul operei sale de debut nu se află o analiză savantă sau o expunere teoretică pe marginea conceptelor de Dasein sau Existenz, în termeni abstracți, speculativi – cum se întâmplă în marile tradiții ale existențialismului contemporan –, nu se vorbeşte de ”ființă”, ”temporalitate”, ”anxietate” / ”angoasă”, ”libertate”, ”istorie”, ”moarte”. Pe tânărul Cioran, licențiat în filosofie la Universitatea din Bucureşti în 1932, nu-l mai interesează problemele cu caracter formal şi nici ”jargonul filosofic” care îl fascinaseră atât de mult în anii de facultate, atunci când îi citea din scoarță în scoarță pe Kant, Kierkegard, Schopenhauer sau Bergson. Acum el se confruntă cu necesitatea urgentă de a înfrunta o suferință în act, o suferință devastantă, care îi degradează sufletul şi îi bântuie mintea, care nu-i permite să trăiască o relație normală, echilibrată, de deschidere spre lumea din jur. Victimă a unui dezechilibru interior, a solitudinii profunde şi a disperării fără margini, Cioran reacționează la durerea propriei sale vieți recurgând nu la categoriile clasice ale filosofiei, ci la exercițiul filosofic al scriiturii, văzut ca exercițiu terapeutic, ca ”mijloc de eliberare” (p.87-88).
De aceea, Pe culmile disperării poate fi comparat cu un ”strigăt” suferind sau cu un urlet tăcut al tânărului afectat de stări depresive care, în fața morții violente prin suicid, preferă cura analgezică prin cuvânt, rolul scriiturii fiind acela de a descrie lumea sa interioară, compusă din halucinații, fantasme, demoni, umbre. Folosind un limbaj crud, violent, instinctiv, dar profund poetic, Cioran intuieşte astfel rolul profund al creației care ”reprezintă o salvare provizorie din ghearele morții”, deci, faptul că scriitura îl poate ajuta să se elibereze de obsesii, de nebunie şi de clipele de delir, permițându-i să renunțe, chiar dacă pentru puțin, la greutatea apăsătoare a sufletului (p. 89).
În viziunea lui A. De Gennaro, Cioran este un disperat pentru că iubeşte infinit de mult lumea, însă lumea îi arată partea sa obscură: ostilitate, imposibilitate, eşec, faliment, naufragiu. Viața i-a refuzat dragostea, dorința de a iubi şi de a fi iubit. Dorința sa, ca avânt vital (élan vital) a fost înfrântă, visurile sale s-au făcut țăndări, iluziile i s-au făcut praf. Cioran e cuprins de disperare pentru că nu i s-a răspuns reciproc în dragostea pe care imaginația sa o plăsmuise: ”Când iubeşti cu toată ființa ta, o dragoste potolită (nesatisfăcută) nu te poate conduce decât la prăbuşire. Pasiunile mari şi imposibile duc la moarte mai rapid decât gravele deficiențe organice. Fiindcă dacă acestea din urmă se consumă într-o agonie progresivă, altele se sting într-o clipă” (p. 90). Din cele spuse până acum, afirmă A. De Gennaro, e posibil să emitem ipoteza că la baza disperării lui Cioran s-ar afla dorința unei iubiri nerealizate. Scrisorile din volumul de față, la fel ca şi cartea Pe culmile disperării, vin în susținerea acestei afirmații.
Al doilea volum – Emil Cioran, Il nulla. Lettere a Marin Mincu (1987-1989), A cura e traduzione di G. Rotiroti. Postfazione di M. Țuglea (Traduzione de Irma Caranante). Appendice di A. Di Gennaro, Mimesis Edizioni, Milano, 2014 – cuprinde scrisorile celebrului filosof adresate criticului şi poetului Marin Mincu, pe când acesta era profesor de română la Universitatea din Florența. Publicate inițial în Viața Românească (nr. 6-7, 2005) cu titlul Marin Mincu. Corespondența cu Emil Cioran şi în volumul M. Mincu, Cvasitratat de/spre literatură (ed. Paralela 45, 2009), epistolele au fost traduse în italiană de G. Rotiroti, iar eseul lui M. Țuglea de Irma Caranante, doctorandă la Universitatea Orientală din Napoli, o altă discipolă a profesorului G. Rotiroti.
Aşadar, este vorba de unsprezece scrisori redactate de Emil Cioran între 1 sept. 1987 – 4 iulie 1989 şi două texte, Bref portrait de Dinu Noïca şi Rugăciunea unui Dac, scrise la sugestia / insistența lui M. Mincu. Volumul mai conține o Prefața semnată de Giovanni Rotiroti şi o Postfață cu două eseuri: Il post-illusionismo di Cioran de Mircea Țuglea şi Emil Cioran: poesia e preghiera de Antonio Di Gennaro. Precizăm că volumul este bilingv: pe partea stângă apare originalul, iar pe partea dreaptă – traducerea în italiană cu notele de subsol de rigoare. În afară de o scrisoare redactată în română şi o alta în italiană, restul au fost scrise în franceză.
Cheia de lectură ne-o oferă Prefața cu titlul «Tutto questo mi fa pensare a un seppellimento prematuro»: le lettere di Cioran e il loro contesto, în care G. Rotiroti arată că, în linii mari, dialogul epistolar dintre cei doi mari intelectuali români se învârte în jurul a trei axe tematice.
Prima axă se centrează pe prietenia dintre Cioran şi Noica, filosoful exilat la Paris având cuvinte extrem de afectuoase pentru prietenul său, de curând decedat. Drept dovadă, în 17 martie 1988 el i se adresa lui Mincu cu următoarele cuvinte: ”Constantin Noica este indubitabil cel mai mare filosof al generației sale. Într-o țară coruptă de diletantism şi de ironie, el a reuşit să creeze o mişcare de idei cu o seriozitate excepțională. A fost un filosof şi în acelaşi timp un educator. Cu toate că pozițiile noastre erau radical diferite, am rămas prieteni. Optimismul său incurabil mă seducea: găsea un sens la toate, şi chiar dacă eu nu găseam sens la nimic, el ținea la mine la fel de mult” (p. 34-35). De altfel, în mai multe epistole Cioran reiterează ideea de a-l publica pe Noica în italiană: ”Encore une fois occupez-vous de Noica. C’est un devoir” (p. 50). Or, G. Rotiroti scrie că anterior şi Noica l-ar fi rugat pe Mincu să facă acelaşi lucru pentru Cioran, să-i traducă opera în italiană, însă Cioran a refuzat propunerea, motivând (în scrisoarea din 1 sept. 1987), că ”Tout cela me fait penser à un enterrement prémature”. În vederea traducerii volumelor Tratat de ontologie şi Scrisori către Hermes, M. Mincu vorbise cu Gianni Vattimo care acceptase ideea şi îi propusese să-i invite pe cei doi filosofi români la Torino ca să prezinte câte o conferință la Goethe Institut. Moartea lui Noica însă a împiedicat realizarea acestui proiect. De aceea Mincu îi cerea lui E. Cioran să scrie un text despre Noica. Filosoful stabilit la Paris va scrie în cele din urmă un eseu excepțional, intitulat Bref portrait de Dinu Noica. (p. 9-10).
A doua axă tematică a scrisorilor se referă la forța persuazivă a lui M. Mincu de a-l convinge pe celebrul filosof să participe la volumul Eminescu e il romanticismo europeo, pe care el îl pregătea cu ocazia centenarului morții lui Eminescu, şi care se va publica în 1990 la Roma. În acest sens, Mincu obținuse texte exegetice de la mai mulți intelectuali italieni (P. Bigongiari, M. Luzi, G. P. Caprettini, S. Albisani, C. Segre, M. Farnetti, F. del Fabbro) şi români (I. Negoițescu, I. P. Culianu, C. Barbu, Şt. A. Doinaş, M. Eliade, M. Şora ş.a.). Problema era să obțină un eseu de la Cioran. Or, şi în acest caz, afirmă G. Rotiroti în Prefață, strategia epistolară a lui Mincu s-a dovedit a fi extrem de eficientă. În consecință, criticul român a reuşit să obțină de la Cioran un excepțional eseu, chiar cu acest titlu: Rugăciunea unui dac. Or, din textul lui Cioran transpare infinita sa admirație pentru Eminescu: „L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă nu i-am comentat niciodată opera, este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată. (…) Într-un anume sens, eu descind direct din Rugăciunea unui dac”. Cioran continuă: „În accesele de disperare singurul recurs salutar este acela la o disperare şi mai mare. Cum nicio consolare nu este eficientă, trebuie să vă agățați de o tulburare care rivalizează cu a dumneavoastră, care chiar o depăşeşte. Superioritatea pe care o are negarea asupra oricărei forme de credință izbucneşte în momentul în care pornirea de a o anula este extrem de puternică. Toată viața, şi mai cu seamă în timpul tinereții, Rugăciunea unui dac m-a ajutat să rezist ispitei de a-mi pune capăt zilelor.” (p. 14)
Cât priveşte cea de-a treia axă tematică, aceasta are în vizor iminența traducerii operei lui Emil Cioran în limba italiană. După ce s-a împotrivit traducerii volumului Schimbarea la față a României, Cioran îi mărturiseşte lui Mincu dorința de a fi transpuse în italiană următoarele cărți: Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Amurgul gândurilor (dintre care Mincu va alege primul volum, tradus ulterior în italiană de către F. Del Fabbro şi C. Fantechi).
G. Rotiroti precizează că, dincolo de aceste axe tematice, scrisorile lui Cioran adresate lui Mincu indică primele note critice neluate în seamă de către exegeții care l-au interpretat din perspectivă ideologică pe Cioran. Astfel, referitor la aşa-zisul ”antisemitism” al lui Cioran, profesorul de la Napoli susține că în perioada sa românească, atunci când redacta controversatul său text Schimbarea la față, în Cioran conviețuia o imagine ambivalentă a evreului, o imagine divizată între admirație şi invidie. Pe de o parte, Cioran acuză evreii că ”ar împiedica” consolidarea națiunii române, ceea ce îl apropie de pozițiile tradiționaliste ale lui Eminescu, dar şi de cele mai neliniştitoare impulsuri xenofobe ale Mişcării Legionare. Pe de altă parte, Cioran îşi exprimă un fel de admirație pentru poezia moldovenească şi pentru cultura rabinică, scriind în mai multe rânduri despre ”superioritatea” poporului evreu într-un context în care sloganurile antisemite din România stigmatizau ”rasa evreiască” ca fiind inferioară. (p. 12).
Astfel, în scrisoarea din 25 decembrie 1988 adresată lui Marin Mincu, el îşi exprimă destul de clar poziția: ”Revin acum la chestiunea delicată privind Schimbarea la față, carte scrisă în 1935. Nu aveam aşadar decât 24 de ani. Ea are toate defectele lipsei de experiență şi ale orgoliului, un orgoliu sfidător şi disperat. Ştiți că înainte de război ungurii extrăgeau din ea citate importante pentru propaganda lor anti-românească? Ceea ce mă agasează este că ea conține prea multe afirmații inutil cinice, insolențe gratuite, imbecilități care circulau în epoca respectivă. Reneg în întregime o foarte mare parte, care trădează prejudecățile de atunci, şi consider ca fiind inadmisibile anumite remarci despre evrei. (...) Am admirat întotdeauna evreii, dar în acelaşi timp îi invidiam pentru că au un destin, adică unul în sens pozitiv... ” (p. 13).
În eseul Il post-illusionismo di Cioran Mircea Țuglea porneşte de la ideea că în scrisoarea din 25 iulie 1988 adresată lui M. Mincu, Cioran afirma: ”Are dreptate Vattimo să mă definească drept un ”postmodern”? – ”Post-iluzionist” ar fi mai exact. Această atitudine cu care filosoful depăşeşte ”artificiile” scriiturii sale impetuoase din tinerețe, alături de inevitabilele sale distonanțe, e posibil să o întâlnim şi în refuzul explicit al tradiției şi în cel al reeditării volumului care l-a făcut celebru în perioada interbelică în România, Schimbarea la față a României, scris la 24 de ani, carte marcată, aşa cum o demonstrează scrisoarea din 25 dec. adresată lui M. Mincu, de ”extravaganțe” şi de un ”orgoliu provocator şi disperat”, plină de clişee insolente şi cinice ”despre evrei” pe care Cioran le consideră acum drept inadmisibile. ”Potolirea” discursului său chiar şi în sensul ”slab” al gândirii postmoderne se verifică mai ales în schimbarea de ton cu care Cioran apreciază creația sa de până la război, adică volumele sale scrise în limba română, pentru care alesese titluri provocatoare, de esență metafizică ”grea”, precum Schimbarea la față a României, Pe culmile disperării. Aceasta salvează doar volumul care are un titlu mai ”soft”, Amurgul gîndurilor, adică cel care precede Manualul de descompunere: ”Cărțile mele româneşti sunt scrise prost, exceptând Amurgul gândurilor, singura al cărei stil are un nivel inegalabil” (scrisoarea din 25 dec. 1988).(p. 74).
Cu toate acestea, fie în România, fie în alte spații lingvistice, există impresia că receptarea comună continuă să privilegieze zona ”forte” a scriiturii cioraniene interbelice, aceea care se referă la cele două cărți scrise ”pe culmile disperării”, susceptibile de ”derive” nu doar stilistice, dar şi politico-ideologice, care le fac mult mai vulnerabile. Or, M. Țuglea susține că Cioran devine cu adevărat un gânditor important doar în măsura în care el depăşeşte ”iluzionismul”, poate chiar ”fanatismul” din primele sale cărți româneşti, adică în momentul în care el începe să ironizeze, să se distanțeze de atitudinea sa iluzionistă exagerată care pare să caracterizeze în mod fundamental scriitura sa juvenilă (p. 74). Această poziționare paradoxală a lui Cioran în interiorul discursului atestă adevăratul său statut de ”post-iluzionist”: pe de o parte, ca ”delator al tuturor formelor de iluzie” (aşa cum scrie în 29 martie 1988), pe de altă parte, ca ”demisionat” de pe poziția nihilistă (”mi-am dat demisia de peste tot”). ”Demisie” înseamnă, în sens propriu, a se retrage de la ”misiunea” sa de a ”denunța”. Or, această situare a lui Cioran nu e departe de poetica lui Paul Celan, dacă ne amintim că ambii sunt originari din România şi că Celan a fost primul traducător al lui Cioran (Manualul de descompunere) în limba germană. (p. 77).
Antonio Di Gennaro în Emil Cioran: poesia e preghiera se referă la concepția lui Emil Cioran despre relația poezie vs. rugăciune, pornind de la doi poli literari, mai bine zis, de la două texte poetice: Stanzas written in Dejection near Naples de P. B. Shelley şi Rugăciunea unui Dac de Mihai Eminescu, reunite sub acelaşi numitor comun. Despre primul Cioran scria în 1970 (în Cahiers) că ”poezia lui Shelley rezumă mulți ani din viața mea, poate chiar viața însăşi. Într-un anumit sens, întreg Manualul de descompunere nu e altceva decât o variațiune a acestei poezii. Doar Rugăciunea unui Dac de Eminescu a avut pentru mine un rol analog”. În felul acesta, arată A. De Gennaro, Cioran recunoaşte în cele două poeme două experiențe poetice fundamentale pentru viziunea sa tragică asupra lumii.”Poetul simte separarea / decalajul dintre propriul eu şi ceea ce se află dincolo de el, între propriul eu finit şi realitatea externă infinită... Pe de o parte, viața exultă, jubilează într-o mare bucurie (dans sacru de forme, sunete, culori), pe de altă parte, moartea impasibilă (monocromatică, monotematică) a sufletului, acel mal de coeur, neliniştea / anxietatea de a fi singuri în această lume” (p. 83).
În ce priveşte Rugăciunea unui Dac, acest text reprezintă o rugăciune, însă o rugăciune negativă care îl acuză pe Dumnezeu. După incipit-ul în care Dumnezeu e întâi de toate Tatăl-Creatorul, cel care dă viață vieții (originea, geneza, principiul prim), tonul poetului se schimbă şi asistăm la o cotitură, la o schimbare neaşteptată de direcție. Adeziunea la un conținut de credință se revarsă în injurie, provocare constantă, blestem al vieții şi al creației şi, mai ales, în dorința de moarte. Prin urmare, arată A. De Gennaro, aceste două texte sunt polii poetici între care oscilează şi se constituie reflecția conceptuală (înțeleasă ca meditație patică) a lui Cioran despre poezie şi rugăciune. În opinia sa, poezia şi rugăciunea sunt intim legate, pentru că sunt rezultatul aceleiaşi trăiri, a aceleiaşi sfâşieri interioare, a aceluiaşi sentiment de sciziune.
Poezia şi rugăciunea emerg, după Cioran, din solitudinea omului, înțeleasă ca ”exasperare ontologică a ființei noastre”. În străfundul ființei/esenței sale, omul este singur: aruncat în lume fără să o fi vrut, abandonat propriului destin de a fi un nimic în haosul unei deveniri absurde, el vagabondează într-o agonie fără epilog. Singur, cu toată prezența (exterioară) a celorlalți şi fără un Dumnezeu. (p. 86). Parafrazându-l pe A. De Gennaro, Cioran consideră poezia şi rugăciunea ca un ultim refugiu, ca un punct de sprijin extrem pentru a nu sucomba, pentru a nu ne scufunda sub loviturile dure ale vieții, pentru a rămâne încă în viață, pentru a rezista şi a supraviețui. ”Adevărata poezie începe dincolo de poezie” – scria gânditorul român. Or, o ”poezie demnă de acest nume îşi are începutul tocmai în experiența fatalității”. (p. 87).
Cel de-al treilea volum, Emil Cioran, Sulla Francia, cura e traduzione di Giovanni Rotiroti, Voland, Roma 2014, reprezintă traducerea din franceză în italiană a vol. De la France (Editions de L’HERNE, 2009). Prefața, cu titlul simbolic La conversione di Cioran sulla via della Francia al tramonto (Convertirea lui Cioran dinspre Franța la apus), semnată de G. Rotiroti, introduce cititorul în ambianța contextuală şi paratextuală a eseului. În comparație cu România, care i se părea lui Cioran o țară de oameni buni, un popor prea onest, prea de bună credință – ”eu pot iubi doar o Românie în delir” –, ”Franța este opera entuziasmului mai mult decât a raționalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i-a servit mult mai mult decât logica înseşi”. Or, acest fragment din Schimbarea la față a României, afirmă G. Rotiroti, îşi va reconfigura în totalitate conotațiile. În câțiva ani, odată stabilit la Paris, gânditorul de la Răşinari îşi va schimba radical viziunea sa despre Franța.
La Paris sentimentele lui Cioran – care între 1933 şi 1934 văzuse defilând, pătruns de emoții marşurile triumfale naziste la Berlin şi München – se schimbă radical. Pe cale de consecință, reia Schimbarea la față a României, republicată tocmai atunci şi începe să o rescrie, mutând radical accentul. Stilul din 1936 va fi abandonat. ”Fanaticul” Cioran, animat de elan frenetic, de spirit de cruciadă şi chiar de teroare, devine cu totul altul în aceste pagini insolite despre Franța, scrise toate dintr-un foc. Se converteşte într-un ”estet al apusului culturii” care aruncă ”o privire furtunoasă şi uluită asupra apelor moarte ale spiritului” (p. 8). Or, Despre Franța indică tocmai această schimbare revoluționară de orientare, dar în acelaşi timp şi o schimbare de ”privelişte” (de vederi) în scriitura şi în stilul compozițional al lui Cioran. (p. 10-11).
Considerând cartea drept ” joncțiunea”, ”punctul de legătură al lui Cioran” între opera românească şi cea viitoare pe care o va scrie direct în franceză, G. Rotiroti îl citează pe Alain Paruit care o definea drept „o carte stranie”, ”o carte neaşteptată”, ”o carte kafkiană”, ca apoi să expliciteze din propriul său punct de vedere cele trei calificative.
Astfel, Despre Franța este ”stranie” pentru că deşi Emil Ciorna continuă să adopte categoriile abisale din jurul ”metafizicii vieții” popoarelor cu care scrisese Schimbarea la față, plecând de la Apusul Occidentului de Oswald Spengler şi de la volumele de morfologie a culturii de Lucian Blaga, în calitate de martor ocular şi de cronicar al spiritului, el asistă neputincios la decadența reală a Franței, transformând în finalul acestor pagini rapsodice şi fragmentare, momentul cel mai teribil al prăbuşirii şi decăderii istorice a francezilor într-o incredibilă şi pasionantă declarație de dragoste adresată Franței. (p. 12)
”Carte neaşteptată” poate pentru că – cunoscând reportajele frenetice şi articolele delirante pe care Cioran le expedia din Germania pe cale de transformare nazistă între 1933 şi 1935 – în aceste pagini se remarcă o reconvertire sceptică de tip subiectiv, cu totul alta decât cea din Schimbarea la față a României, în care Franța, inițial obiect al unei cercetări fenomenologice în care descrie minuțios decăderea progresivă a unei mari civilizații, îi mută propriul statut ”ontologic” şi devine imperceptibil obiect-cauză a dorinței de subiect scriind, asumând cadențe funeste şi melanconice. Triumfalismul naționalist şi exasperant din Schimbarea la față e deja stins în Cioran. Lirismul contradictoriu al exilatului ocupă definitiv locul cu acest volum. Odată cu aceasta, Cioran îmbrățişează ”privelişti” poetice ca cele ale lui Fundoianu şi Bacovia, alcătuite din plictiseală profundă (urât) şi din cafard, tipic moldave, schițând un tablou al Franței cu culori crepusculare, în care predomină caducitatea, melancolia, dorința nostalgică a unei civilizații în declin, pradă dezagregării. (p. 13)
În comparație cu Schimbarea la față, consideră G. Rotiroti, volumul Despre Franța depune mărturie, din punct de vedere subiectiv, nu doar despre solitudinea lui Cioran la Paris unde se simte ”exilat” din locurile natale, ci atestă mai ales nostalgia profundă de care este profund ”dezrădăcinat”. Or, această nostalgie în română se numeşte dor. Nostalgia lui Cioran e un dor de a se simți departe de casă, e dorința de reîntoarcere spre finit, spre imediat, spre cucerirea a ceea ce exista înainte de a se simți singur. Cu alte cuvinte, e ca şi când sufletul scriitorului în exil la Paris nu s-ar mai simți consubstanțial acestei lumi, de aceea el năzuieşte / aspiră spre ceea ce a pierdut. (p.14) Poate că în aceasta şi constă ”aspectul kafkian” al cărții, cum sugerează Paruit, citând un fragment din Cioran: ”Noi, ceilalți, înlănțuiți de destinele noastre aproximative, o simțim în clipa primei noastre reflecții, ne naştem cu asta şi o dezvoltăm odată cu trecerea timpului, suportăm experiențele şi alienările – ca anumiți evrei săraci care nu sunt induşi în eroare de tentații mesianice. Toate țările falite au ceva din echivocul destinului iudaic; sunt erodate de obsesia implacabilei neîmpliniri / nedesăvârşiri. Ca şi când nu am fi născuți în elementul nostru, ”patria” e un simbol de dubii interminabile, un punct interogativ care nu găseşte răspuns – nici etnic, nici sentimental şi nici măcar geografic. (p. 14-15) Or, dorul este asociat de către Cioran tragicei echivocități a destinului iudaic de matrice fondaniană. În Schimbarea la față interesul față de ”mesianismul ebraic” pentru problemele sociale, pentru ideea de ”justiție socială”, erau calitățile reale care asigurau superioritatea evreilor în raport cu românii... Aşa cum arată scrisoarea adresată lui M. Mincu în 1988, Cioran se va distanța de cartea sa din 1936, iar Despre Franța reprezintă tocmai locul şi momentul în care se manifestă acest ireversibilă desprindere. (p. 16) Dar, adaugă G. Rotiroti, în Despre Franța e prezent încă un aspect demn de luat în seamă. În 1941 Cioran e deja pregătit pentru a face marele ”salt” în limba franceză. Întreaga valoare a volumului despre Franța constă într-un après-coup istoric şi textual. Cu această carte Cioran, al cărui destin era cel kafkian al distrugerii, va transforma delirul şi ”noul sens” al Schimbării la față a României în ”sens”, iar haosul naționalist – într-o nouă ordine universal-singulară. Or, din acest punct de vedere, conchide criticul italian, Despre Franța, fruct al contingenței istorice (în momentul în care Cioran era la Paris în timpul ocupației naziste) va avea statut de eveniment, iar acest eveniment va apare ca necesar din punct de vedere retroactiv. (p. 17).
În concluzie, cele trei volume concepute sub semnul lui Cioran, arată caracterul constant al interesului față de opera lui Emil Cioran în spațiul cultural italian, dar şi devotamentul unor persoane extraordinare, ca profesorul Giovanni Rotiroti, care în pofida condițiilor actuale de criză, ştiu să aprecieze valorile româneşti şi să le promoveze cu succes.