O carte despre Mircea Eliade

Ar mai putea fi Mircea Eliade, la ora de față, un „mit”, după cum se întreabă Mihai Gheorghiu, la începutul unei voluminoase exegeze ce i-o consacră? Foarte probabil, în pofida unor aparențe adverse, din cel puțin două motive. Mai întîi viziunea pe care acesta a oferit-o asupra condiției umane, centrată pe factorul sacrului, id est un gen de “umanism” (termenul îi aparține) opus reducționismelor reprezentate succesiv de marxism şi psihanaliză, tentațiilor materialiste în genere ce s-au amplificat în contemporaneitate, menit a identifica esențele umanității cu o spiritualitate ireductibilă. Un “umanism” de asemenea net disociat de existențialism, de, mai cu seamă, existențialismul ateu, ostentativ “angajat” în direcție comunistă, al lui Sartre. În al doilea rînd pentru că mitul eliadesc e unul al culturii în condițiile sale de liberă, suverană afirmare, neînfeudată criteriilor istorice, neîngrădită de injoncțiunile politicului. Să recunoaştem că din unghiul de vedere al postmodernității, concomitent blazate şi suspicioase, un asemenea mesaj poate părea mai mult ori mai puțin defazat. Din care pricină “mitului” i-a luat locul un “proces” ce s-a extins pînă la jenante dimensiuni, dînd la iveală un şir de antieliadieni. Între alții, doar în mediul nostru, Norman Manea, care şi-a făcut din Eliade un obiectiv statornic al incriminărilor de ordin politic, Andrei Pleşu, comentator al paginilor de jurnal ale marelui autor cu un condei meprizant şi, hélas, ex-discipolul acestuia, Ion Petru Culianu, care a ajuns a-l socoti un “mistagog”, cultivator de false “misterii”, ca şi exponentul unui patriotism echivalat cu un “sentiment puțin vetust”, pe deasupra un meschin vînător de admiratori… Dar nu cumva tocmai asemenea contestări constituie un test al rezistenței legatului eliadesc? Nu cumva ele prefațează o mai bună înțelegere a acestuia, în contextul chiar al unei posibile schimbări a climatului cultural actual, care nădăjduim că va deveni mai receptiv la relevantele chestiuni pe care le-a pus în dezbatere, la perenitatea principiilor pentru care a optat Eliade?
În favoarea unui asemenea optimism discret însă constant care străbate cercetarea lui Mihai Gheorghiu, stau, între altele, opiniile lui Mircea Eliade asupra rolului intelectualității. În atît de învolburata perioadă interbelică, Eliade a avut în vizor cu obstinație subiectul raportului intelectualului cu politica. Nu o dată acesta “renunță la orice demnitate personală, uită cu desăvîrşire misiunea lui istorică: frica face din el o lichea sau un sclav”. Termenul “frică”, îndeajuns de sever, e justificat de adeziunea unor condeieri la extrema dreaptă care se afla pe val, tot, crede Eliade, cum nu peste multă vreme vor da dovadă de o dezarmantă obediență față de extrema opusă: “Tot aşa cum le-a fost frică tuturor intelectualilor creştini de succesele «Gărzii de Fier» - şi au început să o aprobe nu pentru că le convenea programul «Gărzii», ci pentru că se temeau să nu fie suspectați şi persecutați după o eventuală victorie a ei”. Sub nici un motiv, crede Eliade, intelectualul ce se respectă nu se cuvine a deveni agentul unei mişcări politice, a-şi pleca fruntea în fața conjuncturilor, întrucît țelul său este o creație sub semnul absolutului. E vorba aici de o mistică a intelectualului “neangajat”. Un cîntec de sirenă prin care politicianismul s-a străduit a-i atrage pe intelectuali l-a constituit mirajul “lumii noi”, prezent deopotrivă în ideologiile comunismului, fascismului, nazismului. Însă ce sînt de facto aceste “lumi noi” decît proiecții bolnave ale unor infirmi morali, ale unor ființe monstruoase? “Ceva mai grav şi mai deprimant; lumile noi se deşteaptă, lumile noi pe care le visează atîția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați sînt visate şi pregătite. Va veni într-o zi un vizionar cu cap şi fără inimă, sau cu brațe şi fără ochi – şi ne va da o lume nouă. O lume cu sînge şi lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier”. Dovadă a umanismului nediscreționar ce-l insufla pe Eliade stă şi incriminarea, sub pana sa, a sistemului penitenciar din anii ‘30, majoritatea victimelor acestuia nefiind alții decît comuniştii deținuți la Doftana. Constatarea sa este vaticinară: “Am ales întradins asemenea pilde, de ce se petrece lîngă noi, la Doftana – de ce s-ar putea petrece cu noi, într-una din lumile noi care ni se pregătesc”. N-ar fi fost oare Eliade însuşi cu certitudine un deținut de conştiință, în condiții cu mult mai dure decît cele de la Doftana, dacă ar fi rămas în țară după 1944? Cel puțin pînă în 1937, Eliade a refuzat explicit toate chemările extremelor. Îl oripila caracterul grosier al lozincilor care constituie numitorul lor comun, modul în care se silesc a trata populația ajunsă sub puterea lor ca pe-o turmă, înscriind un dureros recul istoric: “Am făcut exact două mii de ani înapoi. Economia spirituală a creştinătății nu mai poate funcționa; în locul ei se instaurează matriarhatul german şi tribul sovietic, cu o economie specifică şi o spiritualitate specifică. Pîine nu vor mai mînca decît arienii (în matriarhatul german) şi proletarii (în tribul sovietic)”. Patriotismul lui Eliade e unul axat pe cultură. Datoria intelectualului e cea de-a produce valori imanente, națiunea neputînd fi “un instrument politic, ci unul cultural”. Punct de vedere pe care îl atribuie propriei generații, “generația lui 1906”, anul în care s-a petrecut “revoluția” culturală a lui Iorga, care a provocat manifestația împotriva folosirii limbii franceze la Teatrul Național.
Consecvent cu cerințele sale democratice, Mircea Eliade respinge şi imaginea liderului mesianic, a “conducătorului” omniscient şi omnipotent, precum şi pe cea a “omului nou”, nadă de căpetenie a propagandei totalitare. Unicul “om nou” care ar putea fi validat este cel al unei înnoiri de ordin spiritual, care să pună în valoare virtuțile autentice ale umanității. Statul se cuvine a fi în principal garantul culturii, “adică este obligat să nu lase pe nimeni să moară, necreînd. (…) Păturile urbane şi suburbane trec printr-o completă secetă sufletească. Ele nu vor fi salvate prin politică – ci printr-un nou profetism, care să exalte creația, fapta, aşezările sufleteşti”. Eliade nu conteneşte a se război cu falsul mit al revoluției, bizuit pe politicianism şi pe populism, pus în circulație atît în Rusia cît şi în Germania şi Italia. Într-o polemică cu Miron Radu Paraschivescu, susține că spiritul e autonom, neputînd fi interpretat nici prin rasă, nici prin sînge, nici prin sex, considerații pe care autorul Cînticelor țigăneşti le denumeşte “fascism” şi “escrocherie” (iată una dintre primele răbufniri, la noi, ale fanatismului comunist), ceea ce îl determină pe interlocutorul său a-l trimite la bibliotecă. Sancționînd extremele, Eliade nu uită totuşi factorul etnic, care se cade însă abordat cu moderație. Confiscarea sentimentului de patrie de către o sirenă politică îl revoltă: “Multă vreme n-am ştiut că a vorbi de românism înseamnă a fi mercenar hitlerist – după cum n-am ştiut că a vorbi numai o dată pe zi despre acelaşi lucru înseamnă a fi subversiv şi primejdios siguranței statului”. Se închină în fața unui “românism” cultural şi spiritual, în tradiția triadei Eminescu, Iorga, Pârvan, în fața căreia “nu se poate spune decît «da»”. Nu mai puțin discuția prea insistentă asupra valorilor naționale devine “suspectă”: “Mai puțin lichelism, mai puțin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv”. Statul român modern fiind opera intelectualului luminat, acesta trebuie a fi socotit în continuare figura centrală a spiritului public (ne putem aminti şi de “noocrația” lui Camil Petrescu). Făcînd o volută sociologică, Eliade consideră că intelectualitatea s-ar afla, în “succesiunea clasei țărăneşti”. Deoarece țărănimea se distinge prin realism, prin simț pragmatic, prin neîncrederea în abstracțiuni, în nebulozitatea teoriilor extremiste, ceea ce o face, alături de intelectualitate, o pavăză împotriva acestora. În nu mai mică măsură, acțiunea elitei culturale este totuşi de altă natură decît cea a țărănimii. Creația culturală se dezvoltă nu în anonimat, ci prin individualizare, suportă influențele străine, acceptînd şi refuzînd diverse modele. Aşa încît ar fi inutil să dorim întoarcerea la un etnicism elementar, la o mentalitate folclorizantă, fără doar şi poate anacronică.
Şi acum cîte ceva despre relațiile lui Mircea Eliade cu Legiunea pe care s-a bătut atîta monedă, inclusiv calpă. O primă apropiere de formația în cauză ar putea fi semnalată în 1936, pentru a se declara plenar în 1937, menținîndu-se “activă” şi “eficace”, cum apreciază Mihai Gheorghiu, pînă-n 1947. S-ar zice că e la mijloc o abdicare a lui Eliade de la crezul său susținut cu ardoare, al refuzului factorului politic, incompatibil cu creația. În realitate, e mai puțin un act al renegării, cît o dilatare circumstanțială a conceptului de politică. Acesta dobîndeşte, la un moment dat, în conştiința lui Eliade, accepția de istorie. Pe temeiul criticii dure adresate politicianismului nostru impotent şi corupt, Eliade crede că s-ar fi ivit o grandioasă oportunitate a unei ieşiri din marasm, a întemeierii unei societăți purificate: “Asistăm la disoluția obiectivelor politice (partide, legi, administrații, afacerism, ambiție etc.) şi înlocuirea lor cu obiective «istorice» (un om nou, o altă Românie, o altă libertate)”. Un elan juvenil îl cuprinde, făcîndu-l sensibil la “mîntuirea” pe care o propăvăduia Legiunea, al cărei discurs consuna cu o utopie posedînd valențe metafizice. Cercetătorul asiduu al religiilor şi al miturilor avea prilejul de-a se întîlni cu un program apăsat creştin, conținînd o sumă de mituri: al tinereții, al purității, al sacrificiului, al benedicțiunii divine, al revoluției naționale (se pare că tocmai religiozitatea acestei grupări politice a determinat Curtea procesului de la Nürnberg s-o absolve de calificarea fascistă). O feerie spirituală părea a se fi pogorît printre noi. Cu atît mai mult cu cît legionarii respectau un cod medieval al onoarei, de pildă predîndu-se benevol autorităților, dacă era vorba de o execuție pe care au săvîrşit-o. Marea eroare a Legiunii a fost însă aceea de-a trece de la registrul de idealitate a unui proiect spiritual şi etic la registrul politic, ajungînd la violențe, între care asasinatul. Avea loc totuşi o largă mişcare a unei întregi generații, inclusiv de intelectuali, care va fi crunt prigonită de Carol al II-lea, de Antonescu, ca şi de comunişti, creînd un gol în care-şi va face loc ocupația bolşevică. Astfel că legionarii şi-au achitat cu vîrf şi îndesat vinovățiile defel neglijabile cum nici o altă categorie politică a întregii noastre istorii. Cu comuniştii nu s-a întîmplat nici măcar în proporție de unu la mie din ce le-a fost rezervat legionarilor! Frisonat de simțămîntul unui “eroism” al momentului, Eliade scrie texte “legionare”, în consonanță cu furoarea naționalistă a lui Cioran şi cu cea a lui Noica, încă mai ardent cel din urmă. Comentariul lui Mihai Gheorghiu: “Opinia mea este că angajarea politică a lui Eliade este o funcție a raportului cu Nae Ionescu. Eliade nu are la această epocă (şi e discutabil dacă va avea şi mai tîrziu) o conştiință politică, adică nu interpretează istoria contemporană în termeni politici, nu caută în nici un fel o ideologie politică care să întemeieze o acțiune politică concretă. Nimic din ideația acestei epoci nu fundamentează o poziție politică reală. Eliade este mai degrabă captivul propriilor obsesii intelectuale şi al unei viziuni quasi-conservatoare a istoriei. Eliade nu are obiective politice proprii, va adera, din rațiuni diverse, la obiectivele politice descrise sau afirmate de Nae Ionescu, care, după 1933, va găsi în Legiune un nou vector politic pentru acțiunea sa publică. Interpretarea acțiunii politice a Legiunii ca acțiune creştină de restaurare a sensului spiritual al existenței şi acțiune justițiară va constitui fundamentul acceptării angajării sale politice”. Aşa să fie? Oricum e o binevenită încercare de disculpare a marelui Eliade de ceea ce s-a considerat, din păcate, a fi o vinovăție a sa gravisimă, cum o condamnare morală pe viață.
Numai că, numai că… nu mai înțelegem în acest caz un lucru. Nu-l putem înțelege în ruptul capului. Dacă lui Mircea Eliade i se fac interminabile rechizitorii pentru relativ scurta şi fără o pondere specială în cadrul operei, adeziune la legionarism, de ce apar scutiți de o similară povară autorii, unii de prima mînă, care au slujit comunismul timp mult mai îndelungat şi cu beneficii de carieră şi pecuniare de care Eliade n-a avut parte (dimpotrivă, s-a văzut întemnițat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, alături de maestrul său, Nae Ionescu)? De ce această discrepanță? Nu avem ştire ca vreunul dintre acuzatorii publici ai lui Eliade să fi întreprins nici pe departe o acțiune similară împotriva scriitorilor care au pactizat cu regimul de ocupație sovietic (deoarece aşa putem defini, în bună conştiință, regimul comunist din România, a cărui cultură Mircea Eliade a slujit-o în ultimele decenii de viață în condiții de exilat). Iată un pasaj edificator din jurnalul Monicăi Lovinescu: “Cînd ataci pe scriitorii comunişti, ți se răspunde că întreții atmosfera «războiului rece». E cu totul bine-venit, în schimb, să-i incriminezi pe scriitorii extremei drepte interbelice (Cioran-Eliade-Noica). Nürnbergurile sunt rezervate numai unora (…) Am impresia unei halucinații (şi o scriu). Oare nu cumva ne-am înşelat, am visat, şi în 1989 am scăpat de fascism şi nu de comunism? Nu comuniştii sunt aceia care au domnit (distrugîndu-ne fizic şi moral) aproape o jumătate de veac, ci legionarii. Comuniştii n-au avut puterea decît puține luni şi apoi, arestați de Antonescu în timpul războiului, n-au mai ieşit din închisori decît în… 1964! Numai o astfel de inversare ar face normală acum investigația asupra trecutului lui Mircea Eliade şi nu al lui… Arghezi, de pildă”. ”.
Am citit cu încîntare amplul studiu al lui Mihai Gheorghiu, înfățişat mai sus. O construcție solidă, o scriitură atracțioasă în exactitatea sa, pliată pe un obiect arborescent, o multitudine de referințe care însă sînt departe de a obosi ochiul lecturii. În plus, o modestie de cărturar onest, nu tocmai des întîlnită, ce-l face să delege altora competențe pe care însă dovedeşte a le poseda. Avem a face neîndoios cu cea mai importantă scriere închinată pînă acum lui Mircea Eliade.