Lumea lui Gheorghe Grigurcu

Diferența dintre memorii şi jurnale este, mutatis mudandis, cea dintre istoriile literare şi dicționarele de scriitori. Cărțile de memorii sunt impregnate de subiectivism, au tendința de a selecta esențialul şi relevantul, de a conferi existenței autorului lor un sens şi, în cele mai multe dintre situații, sugestia unui destin. Ele presupun din partea autorului un proces de (auto)evaluare şi selecție, dar şi de rescriere a „sensului” vieții în funcție de elementele selectate. Jurnalele sunt de cele mai multe ori un inventar al faptelor şi ideilor cotidiene, materia brută a fiecărei zile trăite, la rigoare, un depozit de informații şi un aide-mémoire necesare pentru a a selecta ulterior faptele demne să intre într-o eventuală carte de memorii sau chiar în unele cărți de ficțiune. Este inutil de spus că memoriile (materialul elaborat) sunt mai aproape de creația literară, în vreme ce jurnalul (notațiile nude ale întâmplărilor zilnice) interesează în special din perspectivă istorică şi forța autenticității.
În general, cititorul de jurnale doreşte să afle din acest tip de literatură confesivă secrete de alcov, bârfe de tot felul despre oameni celebri, informații de culise care să le permită să înțeleagă altfel evenimente pe care le-au urmărit de la distanță, filtrate prin ochiul adesea deformat al mass-media, un anumit air du temps al unor vremuri mai îndepărtate, micile secrete, relevate, ale reuşitei în viață, un anumit mod de a privi şi de a înțelege lumea. Jurnalele Monicăi Lovinescu, de pildă, sunt fresca ideală a climatului cultural şi politic din anii ’80-’90, realizată de o mare intelectuală şi conştiință românească, rezidentă la Paris. Personalitatea diaristei aproape că se pierde (cu excepția momentelor în care îşi descrie suferințele pricinuite de boală) în detrimentul judecăților „est-etice” (termenul îi aparține). Jurnalul Ninei Cassian, în schimb, este unul intens egocengtric, alcătuit dintr-o adevărată colecție de picanterii din lumea scriitoricească a anilor ’50, obsesii, ambiții, rivalități şi „drame” amoroase. Este un text de cu totul altă factură.
Aşteptat cu sufletul la gură, dată fiind experiența de viață a autorului, primul volum de Jurnal al importantului poet şi critic literar Gheorghe Grigurcu ar putea să-i dezamăgească pe unii dintre devoratorii de literatură confesivă. Pentru că seamănă prea puțin cu produsele specifice al genului. Gheorghe Grigurcu nu pictează o frescă a epocilor contorsionate prin care a trecut, nu-şi exhibă frustrările profesionale şi de viață, nu-şi bârfeşte confrații scriitori, nu dezvăluie mari secrete din culisele vieții literare din diverse perioade, nu plăteşte polițe in absentia celor care la un moment dat i-au făcut răul, nu deschide perspective voyeur-iste spre viața amoroasă a oamenilor celebri deveniți capitole ale cărților de istorie literară. Ca metodă de abordare, literatura sa confesivă este mai apropiată de Constantin Noica şi de al său Jurnal de idei. În acelaşi timp, jurnalul dă măsura unei triste, dar prolifice literar, singurătăți în „Amarul târg” (Târgu-Jiu), dar şi în prelungirea lui, Târgu Cărbuneşti, locurile în care cărturarul îşi duce viața de ani buni, unde liniştea meditației este spartă când şi când doar de sunetul telefonului. Dar până şi discuțiile cu scriitori ajung să îl obosească sau să îl plictisească, mai ales că mulți dintre aceştia, mai ales tineri şi anonimi, vorbesc plini de entuziasm doar despre noile lor cărți pe care doresc să i le trimită spre a fi recenzate, deloc dispuşi să asculte şi replicile celui pe care l-au deranjat cu apelul lor.
Lui Gheorghe Grigurcu nu-i place să vorbească despre sine. Introspecția aproape că lipseşte din paginile jurnalului, privirea autorului este îndreptată mereu spre exterior, spre lumea infinită a ideilor care îl bombardează în fiecare secundă ca o ploaie de meteoriți. Venite spontan în minte prin cine ştie ce asociere de gânduri, citite într-o carte, revenite în memorie din lecturi mai vechi, ideile sunt expuse ca atare, precum o înşiruire de aforisme. Rareori autorul dezvoltă comentarii pe marginea lor, încearcă să ofere un unghi poate inedit de interpretare a lor. În felul acesta, îl obligă, practic, pe cititor, să intre în ritmul său de viață, să parcurgă în timp real aceeaşi experiență de viață, să caute rezolvări şi interpretări în paralel cu autorul însuşi. Citite în graba lecturii, aceste aforisme, fulgurații eliptice ale spiritului, nu lasă nicio o urmă în mintea celui care le citeşte şi care este văduvit de contextul concret din viața autorului care a determinat o asemenea revelație. Fiecare formulare trebuie citită şi recitită, descompusă şi realcătuită, gândită atent pentru a ajunge la un înțeles convenabil. Iată doar un exemplu: „Actul creator al creaturii e alcătuit din simboluri divine într-un înveliş egolatru.” (p. 130) Alteori miza aforismului nu stă neapărat în idee, ci în expresivitatea imaginii propuse: „O minte şleampătă ca un pantof prea larg, călcând dizgrațios.” (p. 125) De multe ori aceste vorbe de duh sunt culese din operele unor scriitori clasici, autorul reproducându-le ca atare, cu semnele citării şi numele autorului în paranteză, oarecum după modelul postărilor de replici celebre pe Facebook. Poate paradoxal şi aceste texte „împrumutate” spun ceva despre autor. Dau măsura stării sale de spirit la momentul respectiv, transmit ideea concretă care îl preocupă, zona în care zburdă imaginația şi gândurile sale într-un anumit moment al zilei.
În folosul istoriei literare, Gheorghe Grigurcu strecoară cu multă zgârcenie şi câteva superbe pagini memorialistice despre unele dintre întâlnirile esențiale ale lungii sale cariere scriitoriceşti. În primul rând, Lucian Blaga, mentorul său, dar şi Camil Petrescu. Mici anecdote îi vizează pe Marin Preda, a cărui substanță profundă este revelată de o întâmplare cu Alexandru Paleologu, Eugen Jebeleanu şi Eugen Todoran. La un moment autorul realizează şi un splendid portret, din tuşe mateine, al lui Taşcu Gheorghiu, oarecum în contrast cu spiritul cărții (prin amploarea descrierii şi plasticitatea detaliilor), dar firesc în condițiile în care admitem că însemnările au drept singură regulă de organizare fluxul gândurilor autorului, în ziua respectivă.
Există o vorbă celebră, atribuită lui Eleanor Roosevelt care spune că „Mințile luminate discută idei; mințile mediocre discută evenimente; mințile mici discută oamenii”. Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu demonstrează, dacă mai era nevoie, că autorul său este una dintre mințile cele mai luminate ale vieții literare româneşti. Preocupările sale nu coboară niciodată la nivelul bârfei care face deliciul mass-media, diaristul se menține mereu în zona aerului tare al ideilor, rarisim, parcă pentru a face o concesie cititorilor, se lasă pătruns de câte un fior sentimental, nostalgic sau artistic, oferind rânduri pline de sensibilitate şi substanță. Iată un astfel de moment de regăsire de sine, de adâncă melancolie, care şi el beneficiază însă de o deschidere spre lumea ideilor, sfârşeşte într-o întrebare care se transformă în spațiu de meditație: „Ies în fiecare dimineață la plimbare cu câinele, având sub ochi aceleaşi clădiri, aceiaşi arbori, aceleaşi semafoare şi panouri publicitare ale Amarului Târg. Peisajul urban-anodin, dominat de blocurile «socialiste», se relaxează întrucâtva în Parc şi pe digul Jiului, dig dublat acum de cel cunoscut de mine în copilărie. E un «ceva» al locului, care mă atrage contradictoriu, precum o relație à contre coeur, apăsătoare, dar şi inspirându-mi un simțământ al constanței ce mă impregnează treptat. Nu m-aş mai putea despărți cu uşurință de aceste privelişti cu o durată de peste trei decenii în viața mea «ultimă», marcând, totuşi, un surghiun. Orice familiaritate nu devine oare un soi de blândă fatalitate?” (p.19)
Fiecare dintre miile de paragrafe ale acestei fascinante cărți conține cel puțin o idee inedită şi, implicit, o zonă de meditație, fără nicio legătură cu cele care au precedat-o sau care vor apărea în succesiunea ei. De aceea o privire unitară, integratorare asupra unui teritoriu ideatic atât de vast e imposibil de realizat în spațiul restrâns al unui articol de revistă. Dacă toate aceste pagini atât de diferite au, totuşi, ceva în comun, aceasta este portretul în filigran care se întrezăreşte în textura fiecărei file: cel al unui om singur, poate resemnat, adaptat la propria sa condiție, cu mintea plină de idei şi dialoguri imaginare, trecând prin Amarul Târg cu aerul îngândurat al lui Noica la Păltiniş sau plimbându-se ca Heidegger prin conceptul de pădure, nu prin pădurea însăşi. Acest om este Gheorghe Grigurcu însuşi, unul dintre scriitorii foarte importanți ai României postbelice, niciodată apreciat la justa lui valoare în istoriile literare şi manualele şcolare de ieri şi de azi. Un om care are decența şi talentul de a-şi dezvălui personalitatea fără să se analizeze şi fără să spună aproape niciun cuvânt despre micile întâmplări ale vieții sale cotidiene. Doar prin ideile care îi umplu fiecare zi a existenței.
Jurnal I, de Gheorghe Grigurcu este una dintre cele mai interesante cărți citite în ultima vreme. Ea pune în lumină spectacolul vieții interioare luxuriante a unui om foarte, foarte singur. Cât de împlinit în destin se simte un astfel de om? Că de fericit, mi-e şi frică să întreb.