Cronica literară
Răzvan Voncu

Dincoace şi dincolo de poezie

Articol publicat în ediția Viata Românească 9 / 2015

Cei dispuşi să citească volumul lui Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!?, drept nişte amintiri (critice) despre Ioan Alexandru se înşeală.
Există personalități literare – iar Ioan Alexandru este cu siguranță una dintre acestea – pe care monografia de tip universitar, fie şi monstruos de minuțioasă, nu le poate cuprinde. Simpla analiză, oricât de iscusită, a textelor poetului nu ne spune nimic, nici despre drumul parcurs de la Vămile pustiei la Imne, nici despre tinerii anilor ’70-’80, care, în blugi şi-n adidaşi, umpleau, totuşi, amfiteatrele în care Ioan Alexandru preda ebraică făcând hermeneutica Vechiului Testament. Punerea în paralel a confesiunilor autorului, a eseurilor sale programatice şi a volumelor de poezie nu explică nici ea de ce un demers estetic eşuat, cum este seria de Imne, rămâne şi azi un paradoxal reper al demnității artistice, în plin totalitarism.
Era nevoie, prin urmare, de un alt tip de lectură critică şi exact asta face eseul confesiv, pe care Dan C. Mihăilescu îl propune, ca modalitate de acces la qualia personalității lui Ioan Alexandru şi, în acelaşi timp, de recuperare a contextelor unei epoci foarte complicate, în care opera poetului s-a constituit. Asemenea benzii lui Möbius, discursul critic merge dinspre eul criticului înspre cel al poetului şi înapoi, ca şi dinspre dublul context (oficial, respectiv informal) al epocii înspre personalitatea scriitorului şi profesorului Ioan Alexandru. Încercând, evident, să ni-l explice şi pe Ion, şi pe Ioan Alexandru sau, mai exact, naşterea celui de-al doilea din primul.
Lectura nu trebuie să se lase deturnată de spectacolul luxuriant al confesivității lui Dan C. Mihăilescu. Nu numai pentru că această convivialitate – adevărată marcă înregistrată a criticului – are menirea de anestezia țâfnoasa vigilență a prezumțioşilor de serviciu din lumea noastră literară, care ar putea obiecta că, în plin postmodernism, exegetul s-a ocupat şi se ocupă de un poet tradiționalist (şi) creştin, atât de puțin la modă. Ci mai ales pentru că micul eseu confesiv porneşte de la câteva aserțiuni precise, de o „răceală” metodologică pe care cordialitatea memorialului nu o anulează.
Prima dintre acestea vizează statutul poetului (încă) Ion Alexandru, într-o literatură română postbelică aflată sub presiunea ideologiei comuniste şi de-abia ieşită din marasmul realist-socialist. Cine ar mai fi crezut că, după lovitura pe care generația albatrosistă o dăduse poeticilor interbelice, după ce Aron Cotruş şi Ştefan Baciu plecaseră în exil şi după ce Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu fuseseră aruncați în închisoare, tradiționalismul va reveni, ca una dintre direcțiile principale ale generației şaizeci?Tânărul Ion Şandor, devenit Ion Alexandru, era, din toate punctele de vedere, un anacronism literar flagrant. Dar unul care profită, împreună cu colegii săi de generație, de un context la care nimeni nu mai spera – şi anume, „micul dezgheț” dejisto-ceauşist din deceniul ’60-’70 –, pentru a reface legătura cu tradiția interbelică. Ba chiar, în cazul lui Ion Alexandru, produs al satului ardelean, cu filonul mai vechi al poeziei noastre tradiționale, reprezentat de Şt. O. Iosif şi Octavian Goga.
„Refacerea legăturii” nu înseamnă, însă, reluarea tale quale a discursului liric gândirist. Ci reabilitarea lirismului, pe de-o parte, fuga de materialitatea (şi materialismul) obsesiv al versificației realist-socialiste, pe de alta, şi o restaurare a unor repere ale identității noastre culturale. Comunismul, se ştie, are ca țintă nu doar burghezia, ci şi clasa țărănească, a cărei proletarizare rapidă este imperios necesară, întrucât țăranul are, vorba lui Moromete, independență, adică identitate. Chiar când este sărac, el trăieşte într-o comunitate puternic sudată de legături de familie, de ritualuri şi practici culturale străvechi şi de o solidaritate care îi permite să reziste încercărilor. Întoarcerea la o lirică de inspirație tradițională echivalează cu o recuperare a satului românesc şi, în fond, cu un gest de spontană rezistență față de ideologia dominantă şi de proletarizarea spirituală a întregii națiuni, pe care aceasta o încerca.
Are dreptate Dan C. Mihăilescu să conteste uniformizarea interpretării poeziei lui Ioan Alexandru, din Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu. Există, categoric, doi Ioan Alexandru: cel de până la Vămile pustiei (1969) şi cel din (prea) lunga perioadă a Imne-lor (începută cu Imnele bucuriei, 1973). Ipostaza imnică a poeziei sale, interesantă ca încercare, nu produce, spuneam, reuşite estetice. Dar primul Ioan Alexandru, cel care încă semna Ion, este un mare poet. Ultimul mare poet tradiționalist din literatura noastră, cu care se încheie un filon ilustru, inaugurat la finele secolului al XIX-lea de George Coşbuc. Prin el, tradiționalismul literar românesc înregistrează o supraviețuire neaşteptată şi o revanşă asupra modernității, căci se produce în plină modernitate.
Capitolele pe care Dan C. Mihăilescu le dedică acestui prim Ioan Alexandru, în special „Fă-mă, Doamne, copita unui cal” şi Vama Vămilor pustiei, fac dreptate poetului şi restaurează portretul de grup al generației şaizeci: una care, deşi a făcut tranziția de la modernism la postmodernism (prin primii noştri postmoderni, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu), a avut şi o puternică grupare tradiționalistă. Care, prin Ioan Alexandru, Adrian Păunescu sau Gheorghe Pituț, a dat o ultimă strălucire acestei modalități. În pofida faptului că numai direcția ei modernă a cunoscut o continuare – postmodernismul optzecist –, generația şaizeci a fost una a diversității formulelor.
Vămile pustiei este, categoric, capodopera lui Ioan Alexandru. În acest volum se produce, observă Dan C. Mihăilescu, metamorfoza pe care Cum să vă spun (1964) sau Infernul discutabil (1967) doar o anunțau, şi anume, desprinderea de materialitate şi kenoza lirică. Ioan Alexandru încă nu a devenit, aici, un poet creştin, dar este, limpede, un poet religios, în sensul etimologic al termenului: poezia sa nu mai are ca referință terestrul, ci Absolutul, de care se/ ne leagă prin vers. În alt mod şi cu alte instrumente decât Nichita Stănescu, Ioan Alexandru încearcă acelaşi demers de spiritualizare a lirismului. Ca să folosesc o metaforă, poate, forțată, el ascunde submarinul şi lasă vederii numai periscopul...
Anacronismul unui poet tradiționalist, în plin regim comunist, se adânceşte în faza Imne-lor. Un demers poetic care, deşi îndelung explicat de autor, nici nu a convins, nici nu a fost înțeles. Mulți l-au acuzat (şi continuă să-l suspecteze) pe Ioan Alexandru de misticism şi de practicarea unei poezii catehetice. În realitate, nu numai că marele Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei, nu este nici catehetic, nici confesional, ci practică o poezie de cunoaştere, metafizică, menită să reveleze, prin text, Absolutul şi să producă o experiență de lectură inițiatică. Dar Imne-le sunt un demers livresc, nu sacerdotal. Ioan Alexandru încearcă să adapteze poetica imnului religios, a poeziei liturgice, ca bază prozodică şi stilistică a unei poezii religioase moderne.
Demersul nu este reuşit şi se poate spune că era de la bun început condamnat să nu reuşească. Însă el nu poate fi expediat critic în câteva etichete minimalizatoare. Se poate ca rezultatul experienței să nu placă (şi, la drept vorbind, nu cunosc nici un critic cât de cât relevant căruia să-i fi plăcut). Totuşi, încercarea patetică a lui Ioan Alexandru are alte semnificații decât reuşita estetică. Ea este o formă de rezistență spirituală în fața tăvălugului nivelator al ideologiei comuniste, cu atât mai semnificativă, cu cât ultimele sale capitole coincid cu demolarea bisericilor, a centrului Bucureştilor şi cu urbanizarea forțată a satelor.
Are, prin urmare, din nou dreptate Dan C. Mihăilescu să recupereze, în chiar capitolul de început al eseului său, De la el am învățat libertatea, trăirea pe verticală, contextul mai amplu al personalității lui Ioan Alexandru. Care, pentru o serie de intelectuali din generația optzeci, de la Costion Nicolescu la Dan C. Mihăilescu însuşi, nu a jucat neapărat rolul de poet, ci pe cel de maestru spiritual. Într-o epocă în care, să nu uităm, partidul unic avea orgoliul de a fi singurul maestru spiritual autorizat. Ioan Alexandru i-a învățat pe tinerii care l-au frecventat, la curs, la întâlnirile cu cititorii sau în privat, filosofie europeană şi românească, istoria artei, etimologie, istorie biblică, patristică. Nota bene, fără să-i împiedice să asculte Pink Floyd şi Led Zeppelin sau să îşi trăiască dionisiac libertatea interioară pe care regimul (şi datorită învățăturilor lui Ioan Alexandru) nu le-o putea inhiba.
Recuperarea acestui context nu salvează, fireşte, Imne-le, chiar dacă lectura subtilă a lui Dan C. Mihăilescu descoperă, acolo unde Nicolae Manolescu nu vede decât „cenuşă”, insule de poezie autentică, demnă de marele poet care este autorul lor. Recuperarea ajută, însă, la ceva mai mult decât atât: contextul acesta larg, a ceea ce ființează dincoace şi dincolo de poezie (mediul spiritual în care ea se constituie şi, respectiv, impactul ei formativ), ne ajută să înțelegem, pe deasupra aparentelor contradicții şi rupturi, personalitatea complexă a lui Ioan Alexandru. În plămada căreia noțiunea de libertate spirituală este esențială. Dan C. Mihăilescu îl scoate, aşadar, pe poet din cercul strâmt al delimitărilor religios-confesionale, din perspectiva cărora doar Imne-le şi cele câteva poeme religioase ocazionale de dinainte contează. Din punct de vedere spiritual, Ioan Alexandru este un creştin „din primul mileniu”, pe deasupra confesiunilor, a cărui libertate derivă din iubirea pe care el o pune în centrul lumii şi al vieții sale. Iubirea-agapé, se-nțelege.
„Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!?” este, în concluzie, mai mult decât o simplă carte despre Ioan Alexandru. Ea este, simultan, şi o încercare de redimensionare a actului critic, care depăşeşte textul şi biografemele existenței creatorului. Recuperarea, pe calea confesiunii critice, a contextelor adiacente poate da impresia de lipsă de rigoare. Însă Dan C. Mihăilescu, în ciuda aparențelor, face parte dintr-o generație pragmatică, pentru care rezultatele contează, nu aparențele. Iar micul său eseu confesiv face, pentru posteritatea lui Ioan Alexandru, mai mult decât zece monografii docte şi obtuze.
Dan C. Mihăilescu – „Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!?”,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015