Satul Gogoşu din Dacia milenară

Radu Aldulescu îşi continuă netulburat drumul, conştient de faptul că are de dus la capăt o misiune. Ultimul său roman, Istoria regelui gogoşar, apărut în seria lui de autor de la Cartea Românească, nu pare la prima vedere deosebit de ce a scris până acum. Dar decât să inventezi fără folos, mai bine te repeți perseverând în obsesiile personale şi în acele conglomerate stilistice care asigură maximă expresivitate. Ceea ce el demonstrează cu prisosință în noua lui carte. Radu Aldulescu are un fel numai al lui de-a frământa materia literară şi de-a scoate de aici nişte cozonaci de lut sau de glod cu un gust special. Satul Gogoşu este situat prin Oltenia, dar nu contează amplasamentul, ci sensul universal al acestei bicisnice aşezări. Oamenii de aici nu sunt tocmai agreabili. Colțoşi, resentimentari, pământii la chip, ei se bat pentru un coltuc de pâine, dar sunt mândri că locuiesc de două mii de ani în aceeaşi țară şi nimeni nu i-a clintit din loc. Sloganul ceauşist despre eterna Dacie, despre Burebista şi marele nostru prestigiu de odinioară revine în carte cu o apăsare inspirată. A fi oltean e o garanție a succesului şi într-adevăr eroului principal nu-i lipseşte şansa. Urcă după 1990 treptele gloriei şi ale înavuțirii. Mic de stat, precum ultimul secretar general al PCR , el crede fanatic în steaua sa care nu apune. Femeile sunt instrumente de care se foloseşte fiindcă el nu se iubeşte de fapt decât pe sine. Lumea românească a lui Aldulescu este ca Parisul lui Balzac, forfotitoare, pestilențială, dominată aşadar de duhori şi de... gogoşi. Eroii lui vorbesc, aberează, au ceva caragialesc în inepțiile pe care le scot din burtă, dar este şi multă tăcere şi suferință. Încă o dată Radu Aldulescu evocă momentele strălucitoare ale lui decembrie 1989. De data aceasta nu mai e Timişoara, ci Bucureşti, Piața Palatului, Brezoianu, Schitu Măgureanu, 6 Martie...
Ceea ce mi se pare extraordinar în toate cărțile sale este acest sentiment coroziv al deziluziei care se naşte taman în clipa în care Iluzia cu majusculă este mai inflamată. Cu alte cuvinte, fraților, îmbătați-vă, dar vine curând deşteptarea şi dacă nu sunteți tari v-ați dus pe copcă! Bărbatul e poligam iar femeia curvă. Nostalgia pentru cuplul indestructibil, zidit din dragoste, există şi aici, dar cinismul, dezabuzarea, lipsa de speranță distrug un asemenea cuib al paradisului conjugal. Luiza şi Beatrice sunt două femei care inconştient rivalizează şi vor să tragă lozul cel mare. Ele fug precum muştele spre buza haznalei unde excrementele sunt mai groase şi acolo se pripăşesc şi ele. Piticul îmbogățit şi îngrăşat datorită traiului dulce ajunge miza supremă de care trag cu dinții. Nu este milă în romanele lui Aldulescu, sau mila este doar o boare care învăluie corpurile extenuate de goana după plăceri şi câştig. Dar piticul moare în ultima pagină a cărții şi parcă acolo răsună un acord al unei tragedii antice. Magnatul cu nume de rege, care a fost închis la penitenciarul din Colibaşi pentru neglijență în serviciu, mai are putere să tragă cortina peste leşul său diform. Amantei Beatrice nu-i pasă şi, ca o altă Raşelica Nachmanson, îşi va reface repede viața. Dar probabil aceasta va forma materia următorului roman. De fapt ce se întâmplă în cartea de față? Este vorba de ascensiunea postdecembristă a unui profesor de matematici care din sfera idealurilor vrednice pentru un intelectual se prăbuşeşte în cinism, lipsă de scrupule, cruzime. Devine patronul unui mare trust de presă intitulat emfatic „Glasul revoluției”, trust în care parcă regăsim urme din ce fost odinioară „Expresul” lui Cârciog, Nistorescu, Cristoiu. Victor Emanuel Calomfirescu are mâinile pătate de sânge, dar mireasma acestuia îl stimulează. Ambiția nu merge însă mână în mână cu inima care dă semne de slăbiciune şi de aici îi va veni sfârşitul.
Regăsim în carte ecouri din romanele anterioare mergând până la Amantul colivăresei - munca la asfaltarea şoselelor şi la terasamentul căii ferate are acelaşi impact estetic -, dar aceasta nu contează foarte mult, ci credința nestrămutată a autorului nostru în literatura realistă dintotdeauna, pe care nici un experiment, oricât de îndrăzneț, nu o poate discredita. Aldulescu nu scrie sec ci cu toată ființa sa angajată într-un fel de expectorare demiurgică. Arta ejecției la el e colosală. Unor sclifosiți stilul acesta visceral le poate displace şi răutăcioşii nu ratează nici un prilej ca să-l critice pe scriitor. Dar aceasta este simplă invidie. Care autor român contemporan poate să prezinte mai convingător o scenă de bătaie dintre doi adolescenți aşa cum o face el? Parcă e mai puțin sex în acest roman decât în altele, dar iarăşi nu contează asta. Talentul său de a-şi valorifica experiențele de viață până în cele mai mici detalii confirmă încă o dată teza potrivit căreia adevărata literatură ia naştere la întâlnirea dintre mărturisire şi invenție. Nu ştiu cât a trăit autorul din tot ce arată în carte, nu ştiu care sunt modelele de la care a plecat, şi e bine că nu ştiu. Iau textul ca atare, aşa cum trebuie să facă orice cititor. Textul e suveran şi nu interesează câtuşi de puțin pretinsele „origini” după care scormonesc amatorii de biografism. „Țara lor” se cheamă penultimul capitol al cărții, unul necruțător privind degringolada generală. Dar ce importanță mai are dezastrul când deasupra se întronează deşănțata propagandă? Dacia nu are moarte şi vom moşteni acest pământ până în mileniul următor. Poate forța românilor stă şi în nesimțirea lor. Şi să mai spună cineva că nu e bine! Oricum, în ciuda mâniei sale, romanul de față nu are pretenția să judece pe nimeni.

Radu Aldulescu, Istoria regelui gogoşar, Cartea Românească, serie de autor, 2015