O INTERPRETARE LA IOV

Cu fiecare situație gravă şi fără răspuns a existenței noastre povestea biblică a suferinței lui Iov ne revine în minte. Indiferent de răspunsurile care au dominat gândirea filosofilor, teologilor şi istoricilor de-a lungul veacurilor, problema suferinței suscită ca o noutate viața fiecăruia dintre noi. Neobişnuitul întrebării: „de ce omul drept are parte de suferință?” menține viu misterul asupra încercării suferinței, astfel că, în ciuda răspunsurilor la îndemână, definitive în fondul lor în diferite spații ale gândirii, ne simțim neajutorați în îndoiala noastră. Lacunele de date, determinate de vechimea povestirii biblice, îngreunează munca istoricului, şi de altfel, datele în sine nu ne ajută în aflarea unei soluții certe pentru tema suferinței. Filosoful, preocupat poate prea mult de înțelegerea suferinței omului, oferă răspunsuri posibile, relative, lăsând deoparte relația deosebită, fundată pe devoțiune, a omului cu Dumnezeu, sau suspectându-l pe cel din urmă din pricina nedreptății care persistă înlăuntrul gestului la care a recurs. Teologul are pregătit poate un singur răspuns, al încercării omului drept, intuit dinainte de oricine trăieşte în acest spațiu de interpretare. Ne rămâne în cazul celui din urmă deschisă, în primul rând, întrebarea: „de ce are nevoie Dumnezeu a-l încerca pe cel drept când este atotştiutor?”

Nu ne propunem în paginile ce urmează să depăşim interpretările şi răspunsurile date pildei întruchipate în Cartea lui Iov, conştienți fiind că o asemenea intenție ar fi mult exagerată, anapoda şi fără sorți de izbândă (e suficient să cunoaştem doar câteva din numeroasele scrieri asupra acestei tematici, apărute de-a lungul istoriei). Premisa de la care porneşte acest studiu este realizarea unei succinte prezentări a diverselor interpretări, soluții date la Iov şi astfel să înțelegem, pe de o parte, care ar putea fi răspunsul care ne-ar fi mai îndeajuns în detrimentul celorlalte, iar pe de altă parte, de ce ființa umană nu poate spera să afle un răspuns nou la ceea ce s-a spus şi s-a scris până acum.

1. Datele istoricului

În afara locului unde a trăit personajul cunoscut ca Iov, țara sau ținutul Uz, păstrăm impresia că scrierea cărții lui Iov are în spate o fantezie populară ori religioasă. Asupra lui Iov există nu numai legende evreieşti, ci deopotrivă legende creştine şi musulmane, mai cunoscut fiind The Poem Of Job, scris de W.B. Stevenson în 1947, aparținând tradiției islamice. În Biblie, numele de Iov apare şi în Iezechiel (14: 14, 20) şi în Iacob (5: 11). Însă, dacă-l identificăm pe Daniel din Iezechiel nu cu cel din timpul Exilului, ci cu personajul menționat în inscripțiile ugaritice, putem stabili o dată foarte veche pentru toate cele trei nume din Iezechiel (14: 14), anume Noe, Daniel şi Iov1.

Nu se ştie când anume a trăit personajul biblic Iov. Elie Wiesel susține că el este situat deopotrivă în vremea lui Abraham, Iaacov, Moise, Samson, Solomon, Ahasveros, sau în timpul Exilului babilonian2. Potrivit acestor date, Iov ar fi trebuit să fi trăit peste 800 de ani, şi nu 210, cum înțelegem din Biblie. Apatrid, el aparține mai multor națiuni, mai multor epoci totodată. Majoritatea textelor însă redau un Iov ne-evreu. Numele de Iyyob, de asemenea, nu e tipic evreu, fiind relatat printre numele amoriților3. Personajul nostru este prezentat pe rând ca înalt-funcționar egiptean, consilier la curtea faraonilor, confrate cu Balaam şi cu Yitro. Când faraonul întreabă cum să-şi rezolve problema evreiască, Yitro este cel care optează în favoarea cererii lui Moise de a lăsa poporul evreu să plece, Balaam este cel care se opune, în timp ce Iov ține să rămână neutru4. O altă legendă îl descrie ca stabilit în Canaan, cu mult înainte de venirea evreilor. El moare chiar în ziua în care pătrund în Canaan evreii lui Moise. Motiv pentru care cei din urmă găsesc țara pustie şi tristă, căci locuitorii ei sunt plecați la înmormântarea lui Iov5. Nu lipsesc nici unele voci rabinice care susțin că Iov nu a existat în carne şi oase niciodată, dar că el întruchipează o figură tipică, a celui drept care are parte mai curând de suferință6.

Cartea lui Iov este anonimă. Tradiția talmudică acceptată şi de marea majoritate a scriitorilor creştini vechi, afirmă că această carte ar fi scrisă de Moise. Acelaşi lucru îl aflăm din Baba Bathra. Nu există totuşi dovezi obiective care să ne îndemne să afirmăm cu mai multă claritate ceva despre autorul ori data scrierii cărții. O altă variantă, regăsită în interpretarea pe care o dă Petru Creția acestei povestiri, îl identifică pe Baruh ca autor, dar nici în această direcție nu există destule argumente7. Să rezumăm totuşi povestea. După căderea Ierusalimului (594 î.Hr.), cea mai mare parte a evreilor au fost deportați de babilonieni în Mesopotamia. Dar autorul cărții lui Iov nu e, se pare, dintre aceştia. După această catastrofă, unii evrei au luat calea Egiptului, între care şi presupusul autor al lui Iov, lucru înțeles din menționarea rogozului şi papurei, a minelor, struțului, crocodilului şi hipopotamului, elemente tipic egiptene în vremea respectivă. Exilul egiptean este atestat istoric şi în interiorul unor pasaje biblice, precum Ieremia (42, 14). Au plecat acolo însuşi Ieremia şi ucenicul său Baruh. Este posibil ca o parte din evreii ajunşi în Egipt să fi părăsit acest loc pe la sfârşitul perioadei Exilului şi să fi rătăcit o vreme prin ținuturile de la Sud de Marea Moartă, Edomul sau Idumeea. Aici se situează şi acțiunea din Iov şi e de asemenea posibil ca tot aici să fi auzit şi autorul povestindu-se de Iov (Iyyob, Hijob).
Şi localizarea țării Uz este incertă. Tendința modernă o situează undeva pe granița Edomului, între deşerturile Sinaiului şi Arabiei şi țărmul de Sud al Mării Moarte, întrucât există indicații edomite în structura povestirii. Uz apare în Ieremia (25, 20) şi Plângeri (4, 21). Prietenii lui Iov sunt din Teman, Şuoh şi Naamath, toate trei localitățile fiind de pe teritoriul Edomului şi vecinătățile sale dinspre deşertul arab8. Textul ebraic al cărții lui Iov, precizează însă că nu există nici un trib cu numele Naamath. Doar prin referire la casa lui Iov şi a celorlalți doi prieteni, e posibil să-l localizăm tot în Vestul Iudeii (Iosua, 15, 41)9. Tradițiile care plasează întâmplarea lui Iov în Hauran (Basan) sunt şi ele probabile. Iov a fost un om foarte bogat şi cu o poziție socială înaltă, dar cartea, interesată fiind mai mult în aşezarea lui Iov printre cei înțelepți, lasă datele precise nefurnizate.
Cercetătorii moderni au datat cartea pe o perioadă cuprinsă între istoria lui Solomon şi aproximativ anul 250 î.Hr., cele mai uzate date fiind însă între 600 – 400 î.Hr., deşi există o tendință crescândă de a prefera date mai târzii. Menționarea caldeilor, triburi nomade care jefuiau, qesîta, indică numai vechimea povestirii, nu şi data redactării ei10. În mod analog, în Anchor Bible Dictionnary se susține ideea că povestirea lui Iov datează din timpul premozaic, doar timpul compoziției fiind mai târziu11. Astfel, am înțelege de ce autorul nu a introdus în povestirea sa un israelit, pentru că nația numită astfel nu apăruse încă pe scena istoriei. Nu este explicată însă alegerea Edomului, cunoscute fiind sentimentele ostile față de acesta în perioada exilică şi postexilică, dacă identificăm timpul scrierii apropiat de această perioadă. Doi factori indică încă o dată mai târzie pentru Iov, anume: apariția monoteismului şi a monogamiei12. Evidențe lingvistice indică secolele VI-V î.Hr. Jung pledează pentru o apariție a cărții lui Iov între 600 -300 î.Hr.13. Petru Creția consideră că asupra datei scrierii acestei povestiri nu ne putem exprima. Dacă trebuie totuşi să ne gândim la o dată, e necesar să punem suferința lui Iov în legătură cu o suferință colectivă, aceea a poporului lui Israel, din vremea Exilului babilonian, în secolul VI î.Hr.14.

2. Povestea biblică şi interpretarea ei

Cartea în discuție cuprinde 42 de capitole. În mod convențional, această scriere face parte din literatura poetică ebraică sau din literatura sapiențială asupra vechiului Israel, şi stă în acest caz alături de Proverbe, Eclesiastul şi Isus Sirul15. În structura Bibliei, Cartea lui Iov este considerată a treia din secțiunea Hagiografelor. Există încă similarități între Cartea lui Iov şi Plângerile lui Ieremia (cap. 3, cap. 20), Psalmi (37, 49, 73), pasaje din imnurile lui Amos (4:13; 5:8,9; 9:5, 6), Cartea Ruth, legile profeților şi proverbele de înțelepciune16.

Impresia lui Petru Creția este aceea că poemul nu trebuie citit ca un tratat despre justiția divină, ci mai curând ca o operă dramatică, o tragedie ce se desfăşoară în cinci acte: primul solilocviu al lui Iov, disputa dintre Iov şi prietenii săi (în trei scene), al doilea solilocviu al lui Iov, intervenția Domnului şi, în cele din urmă, cele 12 versuri cuprinzând cuvintele lui Iov, adevăratul epilog al dramei17. Sau e vorba de un dialog poetic inserat într-un cadru narativ, care cercetează misterul dreptății divine şi pune în joc întrebarea asupra rostului suferinței umane.

Recurgând acum la un excurs asupra povestirii în sine, primul capitol îl prezintă pe Iov, cel fără prihană şi drept, „cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”, ultimul termen făcând se pare referire la estul Canaanului18. La adunarea îngerilor cu Dumnezeu, se înfățişază deopotrivă Satan. Dumnezeu îl laudă pe Iov. Replica lui Satan nu întârzie, Iov este credincios şi drept căci nimic nu-i lipseşte:
1: 11 „Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față!”;
1: 12 „Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”.19
Atunci, sabeenii (un popor puternic din Sudul Arabiei, cu aşezarea în vecinătatea Edomului20) i-au ucis robii şi i-au luat vitele. Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi oile i-au ars. Caldeii (un termen general folosit pentru jefuitorii cananiți22) i-au luat cămilele şi i-au ucis robii. Un vânt puternic dărâmă casa fiului mai mare al lui Iov, în care se aflau şi ceilalți feciori şi fiice ale acestuia. Cei şapte frați şi trei surori mor astfel. Numărul acestor copii ai lui Iov nu este întâmplător, el exprimă, conform unor interpretări, perfecțiunea şi completitudinea23.

1: 20 „Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat vestmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ, s-a închinat,
1: 21 „Şi a rostit: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”23
Capitolul doi ne înfățişază cea de-a doua adunare a îngerilor înaintea Domnului. Rămas neclintit în credința sa, Iov este încă o dată lăudat de Domnul. Şi iarăşi Satan vorbeşte:
2: 5 „Dar ia întinde-ți mâna şi atinge-te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față!”
2: 6 „Şi Domnul a zis către Satan: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui!”24
În acest fel, hotarul dintre „a avea” şi „a fi” este precis delimitat. Tot ce Iov posedă devine în scurt timp o deposedare. Drama nu e aici, ea se realizează în ființa lui Iov. Puterea divinului e jucată în această scriere în om, la nivelul lui „a fi”25. Căci nu orice durere devine suferință, ci numai durerea care trădează pierderea oricărui sens de a trăi este susceptibilă a se transforma în suferință. Durerea devine suferință, conform unei interpretări actuale, când ființa noastră este zdruncinată în înțelesurile ei ultime pe care le proiecta asupra verbului „a trăi”, „a fi”26. Suferința e întotdeauna a ființei noastre, ea nu comportă cauze exterioare pure, nu importă numai că suntem deposedați de bunuri, de sănătate, ci, trecând întotdeauna în suflet, ea devine o pierdere a esențialului care credeam că suntem.

Numele lui Iov este „vrăjmăşie”, el este mediatorul între Iahve şi Satan27. Rolul lui Satan, membru al curții cereşti, este acela de a raporta meritele şi vinile asumate de muritori în fața Domnului. El inspectează pământul şi aduce înaintea lui Dumnezeu observațiile asupra loialității şi a corupției umane. Satan reprezintă Adversarul, Opozantul, Acuzatorul, Îngerul Morții28. Această scenă, a provocării lui Dumnezeu de către Satan, conform unor voci de istorici, nu putea fi imaginată într-o perioadă arhaică. Atenția autorului acestui poem, centrată în situarea acestuia într-o lume străveche, astfel că nu e de găsit nici un anacronism, nici o aluzie la Lege şi la chivotul ei, a lăsat să-i scape în Prolog introducerea lui Satan, un personaj care în realitate apare mult mai târziu în universul mental al poporului lui Israel29. Evreii credeau înainte în existența unor făpturi supranaturale, pe care-i numeau malachim sau bene Elohim, „fii ai Domnului” (cum apar şi în Iov), printre care şi un Satan, dar care nu împlinea rolul de oponent al Domnului, ci constituia numai o altă ipostază de manifestare a lui Iahve în relația Lui cu anumiți oameni. Despre Satan în sensul cunoscut şi îndelung uzat nu se vorbeşte în Vechiul Testament decât în primii ani de după Exil, nu mult înainte de data presupusă a scrierii cărții lui Iov30.

O altă pierdere din vedere, constatată de Petru Creția, priveşte lipsa lui Satan din Epilog-ul cărții. Eşecul acestui personaj nu mai este luat în calcul de autorul cărții, Satan nu mai apare pentru a-şi conştientiza înfrângerea în fața lui Iahve. În această situație, explicația interpretului anterior numit, este că autorul poemului despre Iov este deopotrivă autorul lui Satan din Prolog, pe care îl abandonează apoi în Epilog, preluat ca atare din tradiție, fără a-l mai preocupa şi structura coerentă a cărții sale31.
Introducerea lui Satan conduce, fireşte, la concluzii destul de ciudate în privința lui Dumnezeu, care pune totodată serios sub semnul suspiciunii o interpretare teologică la Iov. Eroul dramei apare ca victimă a unui pariu deosebit de crud. Nu ştim în ce fel mai era posibil ca un Dumnezeu atotştiutor să mai aibă nevoie de probe pentru a se convinge de credința supusului său devotat. Iar în condițiile în care am accepta ideea că Iov trebuie pus la încercare pentru a-l lămuri şi pe Satan de nemăsurata lui putere de a crede, Iahve dovedeşte vanitate şi cruzime32. Ciudățenia persistă încă în interiorul relației autorului cu Dumnezeu, în felul în care primul îl gândeşte şi îl prezintă pe ce-l de-al doilea. Un om bun e supus chinurilor în virtutea faptului că e bun, implicit pentru a-i dovedi lui Satan că acesta e credincios necondiționat. Ne survine în minte, de nestăpânit, atitudinea absurdă abordată de Dumnezeu față de Iov, una care intervine încă din Prolog33.
Întorcându-ne acum la întâmplarea lui Iov, textul biblic ne spune că devine lepros. Cercetătorii nu sunt însă unanimi nici în privința bolii care l-a atins pe erou, şi acest lucru se datorează faptului că simptomele bolii sunt prezentate într-un limbaj poetic (2:7, 8). Se consideră pe rând că Iov suferea de elefantiazis, erithem, variolă. Femeia lui îi cere acum să se lepede de credință34.

2: 9 „Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”
2: 10 „Şi Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?”35
Scriptura nu o numeşte pe soția lui Iov. În Midraş ea e numită Dinah, fiica lui Iacob36. O lucrare apocrifă, Testamentul lui Iov, precizează că Dinah e verişoara lui Iov, el însuşi fiind fiul lui Esau37.
Sfârşitul celui de-al doilea capitol din Iov introduce pe prietenii săi: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, Țofar din Naamath. Nu l-au mai recunoscut, s-au tânguit, şi-au sfâşiat vestmintele, şi-au presărat capul cu țărână (gesturi de pocăință). Apoi au şezut lângă el, şapte zile, şapte nopți, fără a-i vorbi.
Capitolul trei, intitulat Plângerea lui Iov, este locul în care tăcerea lui Iov este ruptă, mai întâi acesta vorbind ca pentru sine şi blestemând ziua în care a văzut lumina lumii. Dorința de a nu te fi născut, susține Petru Creția, sau de a scăpa de viață în moarte, se integrează în logica unei mari suferințe şi Iov este în acest sens consecvent. Domnului nu-i adresează deocamdată decât o întrebare: de ce i-a mai făcut darul luminii ca acum să fie ca şi orb?38

Urmează optsprezece cuvântări, în optsprezece capitole, nouă ținute de cei trei prieteni, nouă de către Iov. Argumentația celor trei prieteni poate fi sistematizată în termenii următori: Dumnezeu este creatorul întregii lumi, el este principiul suficienței şi permanenței sale, el o coordonează până la ultima şi cea mai măruntă realitate. Este atotputernic, voința Sa este lege şi nu i se poate nimeni pune împotrivă; în fața măreției Sale fără seamăn tremură orice făptură creată. Planurile lui Dumnezeu rămân necunoscute firii umane, doar intuiția te poate înfrupta uneori din gândul Lui. Singur Domnul cunoaşte perfecțiunea, tot ce este creat de El e atins de imperfecțiune, de vină şi păcat în cele din urmă. Elifaz, Bildad, Țofar, deşi situați de autor în lumea pre-mozaică, nu se pot separa totuşi în mod absolut de Lege. Multe cuvinte rostite de ei amintesc de ea. Se disting anumite vini ale omului ca încălcări ale voinței divine, constând în lăcomie după avere, asuprirea săracului, samavolnicia, încrederea excesivă în sine, trufia, sentimentul că-l poți amăgi pe Dumnezeu. Gândul prietenilor lui Iov când au observat starea cumplită în care se afla acesta, ar putea fi identificat cu concepția că trebuie să existe un păcat al omului care să-i atragă o pedeapsă pe măsură. În plus, aceştia nu înțeleg mândria şi statornicia lui Iov în a-şi susține nevinovăția. Nu înțeleg de unde îi vine lui Iov încrâncenata putere39.

„Ce ştii tu şi înțelegi, şi noi nici nu înțelegem, nici nu ştim?” îl întreabă prietenii. Însă Iov nu face nici o afirmație prin care să pretindă aceasta. El îşi susține numai propria inocență. A treia cuvântare a lui Elifaz aduce radical în scenă ideea unei enormități a vinei rezultată prin deducție din imensitatea pedepsei, lucru prezentat ca o realitate bine ştiută (cap. 22). Pentru Elifaz, întrebarea este dacă: „Poate fi un om mai drept decât Dumnezeu? Mai pur decât Creatorul său?” (4: 17)40.

Dar Iov crede că Dumnezeu şi-a abandonat justiția în cazul lui, şi asta fără a se îndoi de puterea Lui infinită. Considerat din punct de vedere uman, susține Jung, comportamentul lui Dumnezeu e atât de revoltător, încât trebuie să ne întrebăm dacă în spatele lui nu se ascunde cumva un motiv mai profund41. Iahve încalcă în această povestire chiar din propriile-i porunci date pe Muntele Sinai. Din perspectivă mai degrabă teologică, Isidor Epstein consideră că Iov nu este o lucrare filosofică, şi ca atare nu comportă un răspuns filosofic la problema relației dintre omul al cărui spirit este curat, dar chinuit, şi aparenta nedreptate divină42.
Prietenii îi adaugă şi tortura morală, în loc să-l susțină ei moralizează, se comportă obtuz, lipsindu-l pe Iov de un sprijin ultim, al compasiunii omeneşti. În fapt, Iov e separat de prietenii săi prin credința sa într-un alt model de relație divino-umană. Prietenii cred că Dumnezeu are avantajele, rațiunile lui, care rămân necunoscute omului. Iov însă consideră că Dumnezeu şi omul au aceleaşi noțiuni privind valorile de dreptate şi echitate, care trebuie aplicate rațional în cazul actelor umane sau divine (ambele perspective aveau şi dețin valoare pentru israeliți)43. Dumnezeu nu vrea să fie drept, El se laudă cu puterea Lui, care primează se pare asupra dreptului. Iov vede însă în Dumnezeu în primul rând o ființă morală. Multe din versurile poemului susțin această idee:

Cap. 6: 29 „Cercetați din nou. Nu este nici o viclenie! Cercetați din nou! Dreptatea mea este mereu aici!”
Cap. 10: 2 „Voi spune către Domnul: Nu mă osândi; lămureşte-mă, să ştiu pentru ce te cerți cu mine.”
Cap. 12: 4 „Eu am ajuns pricină de batjocură pentru prietenul meu, eu care chem pe Dumnezeu şi căruia El răspunde: cel drept, cel fără vină e pricină de râs”.
Cap. 27: 6 „Țin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi lăsa-o să-mi scape; inima mea nu se ruşinează de zilele pe care le-am trăit.”44

Întreg capitolul 31 descrie viața curată a lui Iov. În următorul, apare un personaj nou: Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram. Din Hebrew Text aflăm că numele de Elihu înseamnă „Dumnezeul meu este El”. Numele acesta mai este prezent în Scriptură în 1 Samuel 1:1; 1 Cronici 12, 20; 26, 7; 28, 1845. Zerachiah, urmărind teoria proprie că întreaga carte a lui Iov este alegorică, conjectura care l-a făcut pe autor să-l introducă pe Elihu este de a introduce în fapt numele lui Dumnezeu şi denumindu-l Ram, Înaltul, sugerează superioritatea asupra lui Iov şi a prietenilor săi46. Conform interpretărilor istorice, imnul de 60 de versuri, incompatibil cu ansamblul textului prin idei şi stil, precum şi cele şase capitole în care apare Elihu, sunt mai târzii. Cel din urmă constituie un personaj despre care textul de până aici nu spune nimic şi care nu apare menționat nici în Epilog. Stilul acestor capitole nu se distinge de restul textului, fapt pentru care mulți cercetători au crezut că şi această parte este din textul originar. Un singur lucru i-a scăpat însă din vedere celui ce a intercalat capitolele acestea: între ultimele cuvinte ale lui Iov şi primele ale lui Iahve există o continuitate care nu lasă loc unei alte intervenții47. O interpretare în termeni cabalici, le găseşte totuşi acestor interpolări un rost real în unitatea cărții48.

Cu cel de-al 38-lea capitol, apariția lui Dumnezeu se face în mijlocul unei furtuni. Acest fapt înseamnă o acordare a solemnității, a impresionabilității mesajului transmis de Iahve. Alte texte care descriu apariția lui Dumnezeu în aceste împrejurări se regăsesc în Exod (19: 16), Isaia (6: 4)49. Cele două cuvântări ale lui Iahve adresate lui Iov nu fac nici o aluzie la cauza chinuirii acestuia, nu pun problema relației culpă-pedeapsă, nu sunt rostite de Dumnezeul dreptății, ci de Cel Atotputernic. De cineva incomensurabil cu omul şi care ține ca omul să înțeleagă acest fapt. Sunt numai în prima cuvântare vreo patruzeci de întrebări care acoperă toate laturile realitățile. Ce fel de Dumnezeu poate fi acesta care vorbeşte despre oameni cu trufie şi pedepsitor, iar dintre jivine le laudă numai pe cele nesupuse omului?, se întreabă şi Petru Creția51. Căci Dumnezeu ține o a doua cuvântare pentru a proslăvi Behemotul (hipopotamul) şi Leviatanul (crocodilul).


3. Răspunsuri la suferința lui Iov

Dumnezeu nu i se înfățişază lui Iov decât drept Creator şi cârmuitor al lumii. Problema destinului lui Iov în relație cu dreptatea şi echitatea divină este omisă în totalitate. Nu poți, este de părere Petru Creția, să scapi de impresia că Dumnezeu este cu adevărat intrigat de rezistența lui Iov, un om redus în realitate la cenuşa pe care zăcea51.

În acelaşi sens, Creția continuă cu o interpretare simptomatică asupra lui Iahve din Iov. Căci nefiind în discuție o dispută de natură morală, ci o demonstrație a puterii divine, răspunsul lui Iov, om inteligent cum ni-l prezintă poemul, e singurul de aşteptat. Iov recunoaşte că el este cel ce a aruncat o umbră de îndoială asupra felului în care Dumnezeu a plănuit lumea. Iov realizează că are de-a face cu un interlocutor diferit de cel cu care ar fi avut ceva de dezbătut. Pocăința lui în cenuşă constituie stabilirea relației reale, normale dintre Iahve şi om, între Atotputernicie şi Nimicnicie52.

Măreția lui Iov, continuă acelaşi interpret, rezidă în stăruința întrebărilor sale şi protestul susținut în condițiile în care interlocutorii săi vorbeau şi se opuneau ca reprezentanți ai lui Dumnezeu cel drept. Apoi, în tăcerea lui determinată de conştientizarea faptului că situația e alta, recunoscându-şi unica vină de a nu fi ştiut cu cine are de-a face53. Căci tot ce Dumnezeu i-a spus, Iov cunoştea dinainte. Minunile lumii, ale creației acestuia, nu sunt combătute nici o clipă. În ciuda suferinței grave, Iov nu-şi pierde încrederea în Dumnezeu. Îndoiala lui nu se reflectă asupra omnipotenței divine. Iov e conştient că cel ce l-a creat trupeşte nu va rămâne fără o justificare în spiritul său54. Iov predică teama de Dumnezeu. Din punct de vedere teologic, important nu este ceea ce Dumnezeu îi spune personajului, ci însuşi faptul că acesta i-a vorbit. Aici e originalitatea şi profunzimea Cărții lui Iov. Cartea îşi propune să proclame un Dumnezeu aşa de mare încât nu este necesar nici un răspuns. Altfel spus, dacă un răspuns ar fi totuşi dat, el ar transcende mintea umană finită. Iov este satisfăcut de faptul că Dumnezeu a ales să-i vorbească şi deopotrivă realizează că ideea lui despre Dumnezeu a fost prea mică şi de aceea s-a prăbuşit. Iar el rosteşte acum cuvinte de căință (38, 1 - 40, 5)55.
Văzută de Jung, grandoarea lui Iov rezidă în aceea că în fața atâtor dificultăți, el nu-şi pierde încrederea în unitatea lui Iahve, deşi vede clar că Dumnezeu e în contradicție cu sine însuşi56. Această gelozie şi susceptibilitate a Lui, care explorează neîncrezătoare inimile necredincioşilor şi gândurile nutrite într-ascuns, impunea un raport personal între El şi ei (în opoziție cu Zeus, detaşat de omenire). Iahve nu îl vede pe Iov şi situația lui reală. Se poartă ca şi cum ar avea în față o făptură puternică, pe care ar merita să o provoace. Iov e cel care se îndoieşte. Iov primeşte cuvintele lui Dumnezeu aşezându-se la picioarele acestuia, ca şi cum ar fi într-adevăr învins. El şi-a învățat astfel lecția, în urma realizării experienței realității lui Dumnezeu57.
În întreaga literatură paleotestamentară, Iov este singurul martor al suferinței absolute. El singur trece atât de repede şi de surprinzător de la o stare de fericire şi linişte sufletească la o nefericire profundă şi radical tulburătoare. Suferința lui Iov devine fără speranță, fără sens, aberantă. Nu e vorba de o ispăşire a unei vini avute, ci de o purificare pentru a atinge un statut moral mai înalt58. Literatura rabinică nu a ajuns la un consens asupra suferinței lui Iov, interpretată cel mai adesea ca o punere la încercare fără legătură cu vreo faptă anterioară a personajului59. Raționalitatea specifică lui Iov constă în dorința de a înțelege de ce este pedepsit fără vină, convins totodată de faptul că tot ceea ce i se întâmplă este voința lui Dumnezeu, alegerea Lui. Iov vrea să priceapă judecata divină care nu survine însă nici până la sfârşitul poemului. Iov merge destul de adânc, până la a-l acuza pe Domnul de incapacitatea Lui de a concepe şi de a înțelege suferința umană. El este om, nu însă şi cel pe care-l cheamă înverşunat. Ca atare, orice discurs comun este sortit eşecului60.
Autorul lui Iov atacă problema răului din lume, dar o lasă fără o soluționare precisă. El iese din Lege, în conformitate cu care retribuția trebuie să se facă după merite. Însă dată fiind premisa unei Providențe atotputernice şi bune în mod absolut, problema nici nu poate fi rezolvată. Ne vin în minte doar două variante, ambele inacceptabile din motive foarte bine înstăpânite: sau Iov este vinovat (variantă respinsă de textul însuşi de la un capăt la altul al lui), sau Dumnezeu e nedrept (fapt ce intră în contradicție cu Legea şi toate tratatele de teologie ce s-au scris)61.

În Epilog, parcă în felul unei ironii grave, nepermise, autorul relatează faptul că Iov îşi primeşte îndoit averea şi familia alcătuită tot din şapte fii şi trei fiice, frumoase cum nu erau altele în toată țara. Iov a mai trăit 140 de ani văzându-şi fiii şi nepoții până la a patra generație.

4. O întrebare cu patru răspunsuri „definitive”

În chip de concluzie, întrebarea „de ce cel drept are parte de o imensă suferință?” poate primi patru răspunsuri „definitive”, redate ca atare de un interpret mai nou şi considerate asemenea unor componente dintr-o tetradă a gândirii şi înțelegerii noastre, în pofida aspectului provocator al cărții care pare a o apăra de orice interpretare definitivă. Dacă nu putem găsi un răspuns absolut, putem totuşi admite absolutismul în interiorul unui mod anumit al conştiinței noastre.

Primul răspuns e de aflat în tradiția upanişadică (şi apoi buddhistă), în care se vorbeşte despre prezența suferinței în viața omului explicită prin karma, legea faptei. Ceea ce pentru clipa actuală pare de neînțeles, poate fi interpretat în felul unei consecințe a faptelor împlinite de noi într-o viață anterioară. În acest sens, impresia generală ar fi că lumea e o scenă cu aceeaşi actori şi aceleaşi întâmplări, doar că rolurile sunt altele, întâmplările sunt diferite de la o viață la alta a aceluiaşi personaj. Acest răspuns aparține, deşi nu în mod exclusiv, tradiției orientale63.

Cel de-al doilea răspuns survine din lectura făcută tragicilor greci, în care găsim invocată puterea destinului. Acesta reprezintă o înşiruire de fericiri şi su­ferințe, dar nu întâmplătoare. Trecerea prin suferință este necesară împli­nirilor de fericire, întâmplările nefericite trebuie să le răscumpere pe cele fericite64.
Cel de-al treilea răspuns este oferit de interpreții cărților testamentare, şi cunoaşte poate cea mai largă răspândire. În mod deosebit, Augustin şi Maxim Mărturisitorul amintesc în scrierile lor de faptul că Dumnezeu încearcă omul cu cât cel din urmă caută mai aprig a se apropia de cel dintâi. Învățații creştini valorizează mult suferința umană. Sufletul credinciosului trebuie să se supună unor probe grele de nefericire pentru a vedea câți sunt cei care rezistă acestor încercări felurite65.

Gânditorii moderni ne oferă, în sfârşit, cel de-al patrulea răspuns, cu care intrăm într-o lume a întâmplărilor, contingenței şi relativului. Ceea ce se petrece este interpretat de Hume, Schopenhauer, drept simplu hazard, lipsă a legii, fără a viza totuşi imprevizibilul unor situații date. Pentru omul modern nu mai importă un sens superior întâmplării, devenind de prim rang a accepta ceea ce se întâmplă aici şi acum cu tine66.
Cele patru răspunsuri sunt definitorii pentru un anumit gen de conştiință şi sensibilitate umană. Greutatea de a afla alte răspunsuri în afara acestora ține după interpretul nostru de dificultatea de a gândi alți „termeni de limită ai existenței”. Acestea patru, devenite paradigmatice, nu pot fi judecate în termeni de adevărat sau fals, drepte sau nedrepte. Ele sunt numai definitive în istoria problemei suferinței lui Iov şi doar ele au determinat o întreagă literatură exegetică ori critică67.

5. Alte „prezențe” ale lui Iov

Pentru Biserica creştină timpurie Iov este văzut ca „atlet al lui Dumnezeu” care perseverează în suferința sa, un antitip al lui Christos în interpretarea foarte influent prezentată a lui Papa Gregorie în Moralia in Job. În Evul Mediu, Iov apare ca un patron al celor care suferă de lepră, viermi, boli de piele, melancolie. Iov a atras mult atenția în perioada Romantică unde apare ca prim exemplu a expresiei de sublim în scrierile lui Robert Lowth (1710 - 1787), Johann Gottfried von Herder (1744 - 1803) şi Edmund Burke (1729 - 1797). Cea mai importantă interpretare din această perioadă aparține lui William Blake, din jurul anului 1823, unde Iov apare ca un exemplu de curățire a „porților percepției”, prin mişcarea de la o percepție greşită la viziunea adevărată a lui Dumnezeu. În secolul XX, Rudolf Otto consideră că Iov face o experiență primă şi profundă a sacrului. Pe la sfârşitul acestui secol, Iov este invocat pentru a exemplifica o anumită dezvoltare psihologică (Jung, Răspuns la Iov), o boală psihologică (Jack Kahn, Job’s Illness), un existențialism absurd (Robert Frost, A Masque of Reason, implicit la Kafka, The Trial), un umanism post-religios (Archibald MacLeish) şi un radical rău al Shoah-ului (Elie Wiesel, The Trial of God).

În criticismul teologic, Iov este înțeles ca fiind „răul teodiceei” (Terrence Tilley, The Evils of Theodicy), şi într-o perspectivă liberaționistă în exemplul „cum se vorbeşte cu Dumnezeu” (Gustavo Guttierrez, On Job: God-Talk and the Suffering of the Innocent). René Girard îl vede pe Iov în pielea țapului ispăşitor (Job, the Victim of His People)68. În ce priveşte ritualul liturgic, Talmudul spune că Marele Preot citea din Cartea lui Iov atunci când exprima pocăința colectivă a poporului, înainte de Yom Kipur. Ritualul aşkenaz nu prevede nici o lectură pe tot parcursul anului, în timp ce sefarzii citesc din ea de Tişa be-Av, postul care comemorează distrugerea celor două temple. În plus, Cartea lui Iov este unul din puținele texte biblice a căror lectură e îngăduită în perioadele de doliu69 (...).

(Nicoleta Dabija – Masterat în „Studii Iudaice”, doctorat în filosofie, ambele la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. Redactor la revista „Timpul”.)

1 Dicționarul Biblic, redactor principal J-D Douglas, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
2 Elie Wiesel, Celebrare biblică, traducere de Janina Ianoşi, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998. p. 220.
3 Encyclopedia of Religion, Second Edition, MacMillian Reference USA, 2005, vol. 7, art. scris de Carol A. Newson (2005), p. 4930.
4 Ibidem, p. 221.
5 Ibidem, ed. cit., p. 222.
6 Job, Hebrew Text & English Translation with an introduction and commentary by Rabbi Dr. Victor E, Reicher, The Soncino Press, LTD. 1985.
7 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 15.
8 Ibidem, p. 16.
9 Job, ed. cit., p. 7.
10 Ibidem, p. 4.
12 David Noel Editor in chief, Anchor Bible Dictionnary, New York Doubleday, a division of Bantam Doubleday dell Publishing Group. Inc. 666 fifth Avenue, 1992.
12 Ibidem.
14 Carl Gustav Jung, Răspuns la Iov, în Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 226.
15 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 15.
16 Dicționarul Biblic, ed. cit.
17 Anchor Bible Dictionnary, ed. cit.
18 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 24.
19 Job, ed. cit., p. 1.
20 Biblia Ortodoxă, tipărită sub îndrumarea preafericitului părinte Teoctist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
20 Job. ed. cit., p. 4.
21 Ibidem, p. 4.
22 Precizare făcută în Ibidem, p. 1.
23 Biblia Ortodoxă, ed. cit.
24 Ibidem.
25 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, traducere de Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, pp. 270-271.
26 Este vorba de ßtefan Afloroaei şi lucrarea Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 269.
27 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed.cit., p. 270.
28 Job, ed. cit., p. 2.
29 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 20.
30 Ibidem, p. 20.
31 Ibidem, p. 20.
32 Ibidem, p. 21.
33 Ibidem, p.22.
34 Interesant mi se pare faptul ca Iov nu-şi pierde totuşi nevasta. Ea nu ține nici de ființa lui Iov, dar nici nu este o posesiune a acestuia. Să fi ştiut Satana că pierderea soției nu este dureroasă, să fie aici doar concepția autorului şi a lumii vechi evreieşti despre rolul femeii în comunitate?
35 Biblia ortodoxă, ed. cit.
36 Job, ed. cit., p. 6.
37 Elie Wiesel, Celebrare Biblică, ed. cit., p. 222.
38 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 27.
39 Ibidem, p. 28.
40 Ibidem, p. 30.
41 Răspuns la Iov, ed. cit., p. 215.
42 Iudaismul, traducere de Țicu Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 93.
43 Encyclopedia of Religion, ed. cit., p. 4932.
44 Biblia Ortodoxă, ed. cit.
45 Job, ed. cit., p. 165.
46 Ibidem, p. 165.
47 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 17.
48 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed. cit., p. 271.
49 Job, ed. cit., p. 195.
50 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 33.
51 Ibidem, p. 34.
52 Ibidem, p. 35.
53 Ibidem, p. 36.
54 Isidor Epstein, Iudaismul, ed. cit., p. 94.
55 Enciclopedia Iudaismului, redactor coordonator Geoffrey Wigoder, traducere de Radu Lupan şi George Weiner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 324.
56 Carl Gustav Jung, Răspuns la Iov, ed. cit., p. 220.
57 Ibidem, p. 220.
58 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 36.
59 Enciclopedia Iudaismului, ed. cit., p. 324.
60 Petru Creția traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 39.
61 Ibidem, p. 22.
62 Este vorba de ßtefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, ed. cit., p. 269.
63 Ibidem, p. 270.
64 Ibidem, p. 270.
65 Ibidem, p. 271.
66 Ibidem, p. 272.