Sacrul şi petecul

Este aproape un poncif constatarea că – pe lângă strălucirea maiestuoasă a victoriilor (victoria asupra inerției, victoria asupra Urâtului, victoria asupra prejudecăților, victoria asupra abnormului şi a disproporției…etc.) – Arta e obligată, uneori, să-şi consemneze la activ şi eşecuri. Peste care însă e musai să treacă îngăduitoare şi concesivă. Din simplul motiv că doar ei i-a înmânat Dumnezeu certificatul de excelență. Astfel că, oricâte înfrângeri i s-ar da să suporte („de etapă”, cum spun intervaliştii, adepți fanatici ai tranziției… deşi, din partea cealaltă vin scepticii, care spun că nimic nu e mai durabil ca provizoratul!), Arta, dacă dovedeşte clemență şi înțelepciune, n-are voie să se împiedice de un insucces, de o nereuşită. Ba, mai mult decât atât, doar ea este capabilă să facă din aceasta o fabulă axiomatică. Cu o morală de luat aminte şi de ținut minte.
Pe de altă parte, Arta, oricare ar fi ea, chiar şi descriptivă sau decorativă, n-are haz dacă nu conține şi un covor epic pe care să se aşeze – confortabil, firesc şi natural – omenescul. Ca pildă. Sau, cum zicea Mircea Eliade, „o situație umană exemplară”. O situație pe care – prin capacitatea ei ostensibilă de a crea o paradigmă normativă – trebuie s-o replasăm în sacru. Acolo unde, aşteptând să fie deificate, stau înghesuite, de-a valma, claie peste grămadă – ca într-un bric-à-brac al istoriei omenirii – toate aproape-miturile existenței noastre. Ontice.
Intrarea în regimul de urgență sacră a Artei este, în acelaşi timp, şi un act de educație generală, o necesitate care face parte din acel „vast proiect social non-ideologic de emancipare şi maturizare a personalității umane” (H.R. Patapievici – „Partea nevăzută decide totul”), de care, astăzi, din păcate, ne aducem aminte din ce în ce mai rar. Adică, ceea ce, cândva – aproape că pare în illo tempore! – la greci a fost paideia, iar la romani humanitas. Dar, pentru că - nu-i aşa? - educația culturală a ajuns astăzi o activitate aproape subversivă, un exercițiu social de improvizație, efectuat în fugă, pe „genunchiul mesei”, fără reperele morale şi istorice ce ar asigura continuitate, ci doar pe criteriile (e prea mult spus!) vesele, iresponsabile şi aleatorii ale divertismentului, Arta este coborâtă la „rangul” de ersatz. De înlocuitor. Ține loc de pretenții, nu cultivă. Doar mimează catharsisul, nu-l trăieşte.
Educația frugală (adică puțină şi simplă, inconsistentă şi rudimentară, la întâmplare şi fără coerență!) este poate una dintre cele mai periculoase maladii ale spiritului. Care îl deformează, îl contaminează, îl corupe, îl subminează în asemenea măsură, încât pseudo-arta ieşită de sub „teascurile” lui are gust (la consum, fireşte, căci consumerismul este astăzi dictatorul cel mai iubit al părții aşa-zis frumoase a teritoriului societății umane!), deci, are gust nu de ambrozie, nu de vin parfumat, ci de aguridă.
Educația pe sponci (şi, implicit, atitudinea de dispreț față de Artă!) nu construieşte nimic, nu edifică un sistem moral, nu produce emoție culturală, nu are caracter mnemotehnic, nu reproduce memoria ancestrală. E caducă. E sterilă. E rece ca marmura unei cripte. Nu e haina de gală, nu face parte din garderoba oficială, nu se regăseşte printre veşmintele împăratului, e doar un petec. Dedus din celebra – comică, dar, în acelaşi timp, şi sfâşietor de tristă – aporie cu „anteriul lui Arvinte”…
Prin urmare, un foarte bun prieten – unul dintre maeştrii venerabili ai picturii contemporane (mă feresc să spun titan, fiindcă termenul e desuet!) – mi-a spus într-o zi la telefon, după ce mă asigurasem că e bine sănătos după această vară mânios-calorică, deci, mi-a spus: – Vino pe la mine, am să-ți arăt ceva! Vreau să te plictisesc cu ce am lucrat în ultima vreme. Nota bene: Amicul este de o vivacitate stranie, care-şi tratează disprețuitor şi cam de sus octogeneza(!). Are o nesfârşit de neobosită pasiune pentru „meseria” sa, pentru menirea sa – pictura – pe care, dintr-o datorie aflată mai presus de uman, o încearcă şi o înfrumusețează în fiecare clipă. Nu stă locului deloc. Chiar şi când se odihneşte, ține lângă el „caietul cu viziuni”. Pentru orice eventualitate. Fiecare clipă este pentru el nu efemerida frivolă (şi tot timpul regretabilă!) a Timpului, ci o mică eternitate pentru a-şi justifica harul. Eternitatea de întreținere… De aceea, când, într-un mesaj, spune „ultima vreme”, pentru el asta înseamnă „tot timpul”!
Şi mai e ceva la el. Cu cât avansează în vârstă (dovedeşte o vitalitate absolut uluitoare, parcă se întăreşte pe zi ce trece, în timp ce unii dintre congenerii săi suferă de enervante maladii tremurătoare, vizibile sau nevăzute, iar alții, şi mai ghinionişti, nu mai sunt deloc, el pare din ce în ce mai viguros, mai robust, mai vânjos şi mai verde!), deci, am observat că devine şi mai meticulos, şi mai grijuliu, şi mai atent cu fiecare coală, cu fiecare caiet – le înseriază, le datează cu cifre romane, le semnează metodic, încet, fără grabă – parcă pentru a le salva de la un iminent dezastru. Sau poate se salvează pe el! Să se ştie că sunt plăsmuirile lui. Proprii. ID-ul lui. Codul himeric personal. Că el le-a născocit, că ochii lui le-au observat, că mâna lui le-a aşezat astfel pe planşă. Aşa a văzut el lumea, copacii înfloriți din parc, cerul de primăvară, toamnă sau iarnă, florile din glastră, ghivecele cu plante de la fereastră, legumele de pe masă, lumina ce intră pe geam (şi foarte, foarte puține, ba chiar deloc, apariții umane!... asta spune totul despre vitalismul egocentric al artistului). Altfel spus, sunt, toate, amprentele sale indelebile, sigiliile cu care îşi autentifică Opera. Deci, nu pierde nici un moment să nu-şi înregistreze, conştiincios ca un arhivar şi scrupulos ca un caligraf, fiecare semn pe care-l lasă pe hârtie. În urmă.
Aşadar, cândva, pe la începutul acestei veri, artistul-erou al acestei întâmplări – dacă-i zicem snoavă sau fabulă, nu greşim prea mult! – trecând întâmplător, pe stradă, pe lângă o cutie de carton, a observat ieşind din ea, la lumină, colțul unei foi îngălbenite ce părea a fi făcând parte dintr-o partitură. S-a aplecat şi, dând capacul la o parte, a descoperit pur şi simplu o mină de aur. Un teanc de caiete ce conțineau tipărite partituri generale şi ştime (pe secțiuni de instrumente). Intacte. Foarte bine conservate, deşi, după calitatea şi culoarea hârtiei, păreau destul de vechi. Şi, pe loc, i-a venit o idee.
A luat cu el aceste caiete şi a chemat un prieten priceput „în ramură”, ca să le desluşească. Acela a conchis că era vorba de o operă modernă, de la începutul sec. XX, iar caietele reprezentau întregul „arsenal” de semne al acestei lucrări muzicale. Din păcate, nu a putut identifica titlul sau autorul acesteia, însă pentru eroul nostru, amănuntul nici nu mai avea importanță. El deja imagina în cap muzica fiecărei partituri. Cu reprezentarea ei grafică fabuloasă. Cea mai potrivită. Şi ce-a făcut? A copiat la xerox fiecare pagină şi apoi – unele dintre ele le-a mărit ca dimensiuni, ajungând până la 60x90 – le-a pictat! Exact, le-a pictat. Le-a folosit ca suport, ca pânză pentru o serie de tablouri care încă nu are un nume. Un titlu (i-ar fi plăcut ca acesta să fie chiar cel al operei muzicale, dar, din păcate, nu-l cunoaşte!). Şi a muncit cu înverşunare aproape două luni, fără încetare. Fără pauză. Într-un efort care l-a istovit semnificativ.
Aproape trei sute de lucrări (de diverse dimensiuni) au ieşit din mâinile lui, ideograme bine dimensionate (care lasă loc suportului vizual al portativelor!), himere încărcat cu note muzicale, fantezii involte de păsări stilizate, siluete de copaci sau de plante nervurate, eflorescențe policrome spectaculoase, studii de intervale de culoare întreruptă pe portative, apoi, aripi de înger, pene de aripi de înger … Adică tot ceea ce, exact în clipa când punea pensula pe partitură, muzica de acolo, de jos, necunoscută, ascunsă de note, de aşezarea lor pe portative, melopeea aceea pe care el n-o putea descifra (şi nici nu o va putea recompune, în veci!), dar o simțea pulsând înlăuntrul lui, mărturiseşte că îi dicta mâinii sale unde, cum şi cât să pună vopseaua. Un sincretism miraculos şi flămând între două plăci tectonice de sacru, între muzică şi pictură, la care mulți artişi şi muzicieni cred că visează şi treji.
După ce m-a „plictisit” (cum zicea el în chemarea telefonică!), timp de două ore, hrănindu-mi conştiincios stupefacția, de la o planşă la alta, l-am întrebat: – Buuun, şiii? Acum?... - aşteptând să-mi numească locul expoziției
A zâmbit misterios. Apoi, mi-a explicat. Îşi vedea lucrările expuse fie în foaierul Sălii Palatului, fie la Ateneul Român, pe durata celor 20 de zile ale Festivalului „George Enescu”. Era un raport perfect justificat, o conjuncție magică, pe de o parte, între notorietatea artistului şi aceste incinte hiper-muzicale, iar, pe de altă parte, la fel de nemaipomenită ar fi fost şi sugestia îngemănării dintre semnul muzical şi semnul grafic.
Febril şi entuziast (încă!), pictorul a povestit că trecuse în mod impresionant de toate barierele birocrației. Biruise toate redutele administrative. Izbândise marea ispravă: să ajungă cu proiectul său la asistentul unui subaltern al principalului assistant-manager al unuia dintre directorii festivalului. Care, probabil, nu doar copleşit de grandoarea şi importanța evenimentului, ci şi dintr-o splendidă ignoranță în ceea ce-l privea pe domnul petent (asta e soarta artistului: să se prezinte mereu cu o petiție!), a respins propunerea, cu binecunoscuta formulă: „Lăsați-ne numărul de telefon, că vă sunăm noi. Vă mulțumim!”. Şi n-a mai sunat… Am plecat, promițându-i că voi încerca şi alte căi.
În câteva zile, am reuşit, prin intermediul poştei electronice, să vorbesc cu directorul respectiv (pe care-l cunoşteam). Mi-a spus că sunt interesante lucrările (îi trimisesem şi câteva fotografii!), dar că nu poate face nimic în legătură cu ele. Cel mult, poate să vorbim cu Muzeul Enescu, dacă ar fi cumva interesat să le expună...
Morala: Părăsind sacrul, trecând şi dincolo de profan, dăm peste un monument pe cât de radios, pe atât de meschin. Este imaginea-simbol a epocii noastre. Petecul!