Eveniment
Grete Tartler

Festivalul Enescu 2015: Complexitate şi descoperiri surprinzătoare

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015

Pe de o parte, capodopere ale barocului şi clasicismului, cu Vinci, Monteverdi, Bach, Händel, Mozart, Beethoven, pe de alta, marile începuturi ale muzicii noi, cu Mahler, Bruckner, Strawinsky, Bartók, Şostakovici şi diverşi contemporani, inclusiv din România – iată ce amplu cadru (în care muzica lui Enescu îşi poate pune în valoare multiplele valențe) a izbutit să creioneze această ediție din 2015. S-au aflat în program 22 de lucrări de Enescu, una fiind tot mai bine interpretata Vox Maris, pe care Zubin Mehta o prezintă la Bucureşti a doua oară – de data aceasta şi mai complex descifrată împreună cu Filarmonica din Israel. În acelaşi capitol al marilor highlight-uri orchestrale, l-am ascultat pentru prima oară la Bucureşti pe Christian Thielemann, dirijorul de la Bayreuth, cu Staatskapelle Dresden, care a impus forța construcțiilor straussiene (prin Eine Alpensinfonie op. 64), în vogă în această ediție. De exemplu, tot pentru prima oară în versiune concertantă, a fost prezentată Elektra de Strauss (cu legendara mezzosoprană Agnes Baltsa în rolul Klitemnestrei) de către Bayerisches Staatsorchester, sub bagheta lui Sebastian Weigle.
Multe simfonii de Mahler, în diverse interpretări, între care surprinzător de bune au fost a VIII-a avându-l la pupitru pe Cornelius Meister (care l-a impus, pe lângă deja cunoscutele voci wagneriene Stefan Vinke şi Sorin Coliban, pe baritonul Şerban Vasile, voce demnă de o viitoare carieră la Bayreuth) sau a V-a cu London Symphony, dirijată de Ion Marin, a cărei forță pur instrumentală, prevestind deja schimbările ulterioare, a prilejuit ansamblului conglomerate expresive de anvergură. Efecte întru totul copleşitoare a obținut şi Bayrisches Staatsorchester cu Simfonia a V-a în re minor de Şostakovici, iar Yuri Temirkanov rămâne de neuitat la pupitrul Filarmonicii din Sankt Petersburg, prin culorile suitei simfonice Şeherezada de Rimsky-Korsakov, dar şi prin viul acompaniament la Concertul nr. 2 în do major de Rahmaninov (care a prilejuit o fulminantă revenire a Elisabethei Leonskaja la Bucureşti). Mult Şostakovici, care la noi se cântă mai rar, dar în Occident e într-o târzie vogă; aşa încât interpretarea Simfoniei nr. 4 în do minor op. 43 cu Berliner Philharmoniker (Sir Simon Rattle) a stârnit entuziasm şi ample comentarii.

Pentru mănunchiul de succese camerale din această ediție voi aminti doar câteva surprize, din punctul meu de vedere, precum formația Tharice Virtuosi dirijată de Liviu Prunaru, care l-a readus în atenție pe Bogdan Zvorişteanu, alături de Valentina Syvatlovskaya, Oleg Kaskiv, Ettore Causa; Jean-Baptiste Barriere Stanimir Todorov, Pablo de Naveran; sau Cvartetul Aoede, într-un program cu Sibelius, Enescu, Şostakovici. Câteva formații precum Archaeus, Contraste, Hyperion, Profil, Bucharest Festival Orchestra, Gaudeamus, au menținut atenția asupra muzicii româneşti, prezentând prime audiții sau lucrări mai vechi din Doina Rotaru, Octav Nemescu, Eugen Wendel, Lucian Mețianu, Anatol Vieru, Horațiu Rădulescu, Adrian Iorgulescu, Wilhelm Berger, Ulpiu Vlad ş.a.
O descoperire, pentru cei mai mulți dintre noi a fost opera Catone in Utica de Leonardo Vinci, prin care Max Emanuel Cen?i?, căruia îi revine meritul reconstrucției acestei capodopere luate ulterior drept model de Scarlatti, Vivaldi, Händel, ne-a impresionat alături de alți trei contratenori (Franco Fagioli, Ray Chenez şi Vince Yi) şi doi tenori, Juan Sacho şi Martin Mitterrutzner. Atâția contratenori şi asemenea coloristică nu cred că s-a mai auzit pe scena Ateneului. Operă de dialog, cu multe recitative susținute de clavecin, Catone in Utica are şi un libret de Metastasio (pe un subiect luat din Plutarh) valabil în sine. Din punctul meu de vedere, contratenorul Max Emanuel Cen?i?, pe care l-am ascultat şi în concertul de deschidere al Festivalului în Carmina Burana de Carl Orff (cu Orchestra pentru Tineret dirijată de Kristjan Järvi şi corul Filarmonicii George Enescu, sub bagheta lui Ion Iosif Prunner – corul de copii fiind condus de Voicu Popescu), alături de soprana Jennifer O’Laughlin şi baritonul Levente Molnar, este o personalitate covârşitoare, un muzician complex, în adevăratul sens al cuvântului, a cărui carieră devine tot mai diversă pe zi ce trece.
În aceeaşi categorie, a scrierilor muzicale unde textul are rol egal – sau aproape egal – cu muzica, ar putea fi plasate wagnerienele Wesendonck-Lieder (izvorâte din iubirea lui Wagner pentru Mathilde Wesendonck), pe care le-am ascultat în interpretarea Wiener Philharmoniker (cu dirijorul Semyon Bychov şi soprana Elisabeth Kulman), sau Das Lied von der Erde de Mahler (Cristian Mandeal cu Filarmonica Monte Carlo, avându-i drept solişti pe Ruxandra Donose şi pe Vincent Wolfsteiner); chiar şi cele Şapte cântece de Clément Marot op. 15 de Enescu, tot sub bagheta lui Semyon Bychov, în interpretarea până acum nu prea cunoscutei la noi Valentina Naforniță, şi desigur Il ritorno d’Ulisse in patria de Monteverdi (Academia de Muzică Veche dirijată de Richard Egarr, cu ultracelebrul tenor Ian Bostridge în rolul lui Ulise), pentru care libretul scris de Giacomo Badoaro a folosit cânturile 13-23 din Odiseea lui Homer.
Într-o retrospectivă s-ar cuveni amintite pe larg momentele mozartiene ale Festivalului – şi nu numai Mozarteumorchester Salzburg, condusă de Thomas Dausgaard, cu populara uvertură la Don Giovanni, sau Concertul pentru pian şi orchestră nr. 23 în La Major KV 488 în magnifica versiune a lui Dan Grigore; nici doar capodoperele selectate de Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, la pupitru cu atât de complexul muzician Trevor Pinnock – uvertura din La clemenza di Tito, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 27, cu Maria Joao Pires, sau Simfonia Jupiter.
A fost şi o foarte bogată Piață a Festivalului, cu – de multe ori – concerte elevate şi în acelaşi timp de mare popularitate, precum cel cu Planetele lui Holst şi Rapsodia lui Gershwin, în interpretarea Orchestrei Festivalului Bucureşti, dirijor Cristian Lupeş, care s-a bucurat şi de colaborarea actorului Marcel Iureş şi a dramaturgului Vlad Zografi. Sau concertul Orchestrei Simfonice Bucureşti, avându-l la pupitru pe Tiberiu Soare – cu participarea flautistului Cătălin Oprițoiu, care a interpretat atât de rar cântatul Concert pentru flaut de Sabin Păuța.
Nu ne rămâne decât să-i mulțumim lui Ioan Holender pentru nivelul de anvergură la care a adus Festivalul în ultimii ani şi să sperăm că programul ediției 2017, avându-l ca preşedinte onorific pe Zubin Mehta, care a anunțat de pe acum prezența Teatrului de Operă Scala din Milano, a dirijorilor Vladimir Jurowski, Valery Gergiev, Antonio Pappano şi a altor celebrități deja cunoscute publicului bucureştean, ne va lăsa aceeaşi impresie de durată.