Istorie şi literatură
Florin Manolescu
Scriitori români în exil: PORTRETELE ROMÂNIEI REGALE
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
În ciuda importanței sale deosebite, total ignorată după 1989 a rămas o anumită dimensiune a funcției de mediatori literari sau culturali pe care au îndeplinit-o în străinătate cîțiva dintre reprezentanții exilului regal românesc. Pe lîngă traduceri şi pe lîngă studiile comparatiste sau imagologice, care reprezintă forma obişnuită de cunoaştere şi de mediere între culturi, mai ales criticii literari, împreună cu teoreticienii sau cu filologii exilului, au fost cei care au redactat pentru cîteva dintre marile enciclopedii şi lexicoane ale lumii sau pentru anumite lucrări de sinteză tematică, articolele (sau capitolele) de prezentare generală a României, a literaturii sau a filosofiei române. În felul acesta, exilul s-a străduit să controleze şi el imaginea de ansamblu a acestei literaturi/culturi în Occident, precum şi imaginea țării în care ea a fost realizată. Cu ajutorul acestor instrumente de informare generală s-a putut configura o imagine diferită sau cu totul opusă celei pe care a încercat s-o promoveze în aceeaşi perioadă propaganda comunistă de la Bucureşti, prin tipărituri de genul broşurii semnate de Tudor Vianu în 1960 pentru UNESCO (Permanences de la littérature roumaine), şi contestate vehement de Virgil Ierunca într-un articol reprodus în volumul româneşte (Paris, 1964), cît timp printre cei recomandați, fie în scris, fie printr-o galerie de 64 de portrete fotografice reproduse în anexă („Ecrivains roumains d’hier et d’aujourd’hui“), în calitate de figuri reprezentative ale literaturii române, figurau Alexandru Sahia, Nagy Istvan, Marcel Breslaşu, V.Em. Galan, Francisc Munteanu, Veronica Porumbacu şi alături de ei, tinerii scriitori „angajați pe drumul realismului socialist“ („C’est dans la voie du réalisme socialiste […] que s’engagent tous les prosateurs, les poètes, les dramaturges de la jeune génération“), dar lipseau Titu Maiorescu, Ion Ghica, Lucian Blaga, Ion Barbu, Minulescu, Vinea şi, în general, moderniştii sau avangardiştii epocii interbelice, iar Junimii şi revistei Convorbiri literare (ambele trecute cu vederea), le era preferat „le mouvement de la revue « Contemporanul », soutenu par l’autorité du grand critique socialiste C. Dobrogeanu-Gherea“.
Prin contrast, iată numai cîteva exemple din categoria autorilor de „intrări“ enciclopedice sau de capitole cu valoare de reprezentare generală în sintezele de specialitate apărute în Occident :
Începînd cu anul 1956, eseistul D.C. Amzăr a publicat în R.F. Germania articole (între care şi cel despre România) în Enciclopedia Brockhaus şi a semnat capitolul „Die Philosophie Rumäniens“ (despre Titu Maiorescu, Vasile Conta, Constantin Dumitrescu-Iaşi şi Constantin Rădulescu-Motru) din volumul Geschichte der philosophischen Traditionen Osteuropas (editor Helmut Dahm şi Assen Ignatow, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 517–588).
În calitatea sa de filolog, Paul Miron a colaborat cu articole de prezentare a literaturii române în Lexikon der Weltliteratur (Stuttgart, 1963–1988), în volumul Moderne Weltliteratur (editori Gero von Wilpert şi Ivar Ivask, Stuttgart, 1972) şi în Neues Handbuch der Literaturwissenschaft (vol. XIX, editat de Hans Hinterhäuser, Wiesbaden, 1979).
Tot în Germania, George Ciorănescu a redactat pentru Kindler Literatur Lexikon (vol. 4–7, München, 1968–1972) un mare număr de articole de prezentare a unor texte româneşti, între care balada populară Meşterul Manole, Psaltirea scheiană, Psaltirea voronețeană şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Viețile şi petrecerile sfinților, cartea populară Varlaam şi Ioasaf, Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin, O samă de cuvinte de Ion Neculce, Legendele sau basmele românilor de Petre Ispirescu, Mara şi Moara cu noroc de I. Slavici, Momente de I.L. Caragiale sau Povestea lui Stan Pățitul de Ion Creangă. Iar în afara acestor articole cu caracter exclusiv literar, acelaşi autor a introdus în Biographisches Lexikon Südosteuropas (vol. 1–3, München, 1972–1974) fişele de prezentare generală a unor oameni politici români, eliminați, în cea mai mare parte, din lista reperelor obligatorii ale istoriei politice şi sociale româneşti, sau deformați pînă la nerecunoaştere : Constantin Argetoianu, Ion Brătianu, I.C. Brătianu, Constantin I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Gheorghe Brătianu, Armand Călinescu, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Filipescu, Grigore Gafencu, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Nae Ionescu, Take Ionescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi Gheorghe Tătărescu.
În Anglia, slavistul Grigore Nandriş a semnat în Encyclopaedia Britannica (1957) articolul despre limba (două coloane) şi literatura română (aproape 8 coloane).
În Spania, prozatorul Vintilă Horia a semnat articolul „Rumania“ din Las grandes corrientes del pensamiento contemporáneo, vol. II : Panoramas nacionales (Ed. Guadarrama, Madrid, 1959, pp. 1401–1434).
În S.U.A., Mircea Eliade a semnat articolele „Nae Ionescu“ (31 de rînduri de text, 5 rînduri de indicații bibliografice), „Constantin Rădulescu-Motru“ şi „Rumanian Philosophy“ din The Encyclopedia of Philosophy (vol. 4, Editura Macmillan, New York, 1967).
În Franța, Monica Lovinescu a prezentat teatrul românesc în volumul Histoire des spectacles (Gallimard, Paris, 1965).
Însă Virgil Ierunca rămîne, cu siguranță, cel mai activ (şi mai radical) mediator din acest domeniu. În Franța şi în R.F. Germania el a semnat capitolele de prezentare a literaturii române în Encyclopédie de la Pléiade : Histoire des littératures (coordonator : Raymond Queneau, vol. II, Littératures occidentales, Gallimard, Paris, 1956 ; Paris, 21968), în Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961), în Dictionnaire des littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968), în Lexikon der Weltliteratur im 20. Jahrhundert (Freiburg, Basel, Viena, 1968) sau în Dictionnaire général du surréalisme et de ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982). În mai 1960, înaintea colaborării la Dictionnaire des littératures, Virgil Ierunca a schițat chiar un fel de program de lucru bazat pe criterii etice şi morale, pe care să i-l explice lui Philippe van Tieghem, coordonatorul volumului : „Voi pune accentul pe scriitorii adevărați, cei care au preferat să rămână în umbră, să sufere sau să tacă, decât să-şi arvunească talentul. Nu voi include scriitori oficiali, iar când o voi face, pentru că n’am încotro (cazul Arghezi, de pildă), voi sublinia consecințele estetice ale schimbării lor la față“ (Virgil Ierunca, Trecut-au anii… Fragmente de jurnal, Bucureşti, 2000, însemnare datată 6 mai 1960). În felul acesta se poate înțelege mai uşor de ce în R.P.R., capitolul de prezentare generală a literaturii române, semnat de Virgil Ierunca în Encyclopédie de la Pléiade (14 pagini şi jumătate), a stîrnit un val de proteste din partea unor critici şi istorici literari, printre care s-a numărat şi G. Călinescu.
Şi totuşi, contribuția cea mai importantă şi mai surprinzătoare la popularizarea literaturii române în Occident, din perspectiva exilului, o reprezintă prezentarea generală pe care a realizat-o Eugen Ionescu în 1955, pentru L’Encyclopédie Clartés. Surpriza este să constatăm că un autor care în eseurile anilor ’30, publicate în țară, i-a contestat literaturii române atît organicitatea, cît şi originalitatea (Miorița, balcanismul, Eminescu şi Titu Maiorescu fiind singurele ei certitudini), a realizat de data aceasta o sinteză echilibrată şi convingătoare, plasată la antipodul istoriei literare care s-a practicat în România realist-socialistă a anilor ’50, cu amețitoarele ei „reconsiderări ale moştenirii noastre culturale“. Sinteza lui Ionescu debutează cu o schiță istorică a originii românilor şi a României, urmată de trei capitole succinte despre cultura şi literatura română („Début d’une culture dans les provinces danubiennes“, „Premier éveil du roumanisme“, „Courants idéologiques et littéraires du vingtième siècle“). În interpretarea lui Eugen Ionescu mitropolitul Varlaam este primul scriitor român, Grigore Alexandrescu este primul poet român „de grand talent“, Mihai Eminescu „est certainement un des plus grands poètes du monde (tout comme Caragiale, 1852–1912, est peut-être « le plus grand auteur dramatique inconnu »), destiné à l’oubli éternel pour avoir écrit dans une langue sans circulation mondiale“, iar Titu Maiorescu este creatorul criticii literare în România. Mai mult, prin reprezentanții Junimii şi prin Macedonski, viața intelectuală din România a devenit pentru prima dată contemporană cu viața intelectuală europeană. Specificul culturii române ar consta în efortul de sinteză Orient–Occident şi în conflictul permanent dintre tradiționalism („teza autohtonistă“), pentru care doar fondul popular originar poate garanta valabilitatea operei de artă, şi modernism („teza universalistă“), pentru care creația artistică nu poate fi decît fructul unor schimburi spirituale internaționale. Triumful modernismului (E. Lovinescu) şi sinteza național–universal realizată de Tudor Arghezi („deuxième créateur, après Eminescu, d’une langue poétique nouvelle“) ar fi fost periclitate în perioada interbelică de orientările mistice, antidemocratice şi rasiale (inspirate între alții de Oswald Spengler, Houston Steward Chamberlain, Alfred Rosenberg sau N.A. Berdiaev), precum şi de literatura cu bază marxistă a anilor ’50. Şi pentru că şi-a păstrat puterea de convingere, eseul lui Eugen Ionescu, folosit ani de-a rîndul ca ghid de încredere de către filologii românişti din Occident, a fost reeditat în Franța în volum separat în 1998, sub titlul Littérature roumaine, suivi de Grosse chaleur, adapté de I.-L. Caragiale.
Înaintea lui Eugen Ionescu, Alexandru Busuioceanu a realizat şi el, pentru studenții săi de la Madrid, un compendiu de istorie a literaturii române. Redactat în limba spaniolă şi publicat în 1946 sub titlul Literatura rumana (fără editură, Madrid, 1946 ; Istoria literaturii române. Compendiu, editor Nicolae Florescu, text în limba română şi spaniolă, traducere în limba română de Irina Dogaru, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, postfață de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998), eseul acesta n-a putut beneficia de expunerea largă pe care i-a oferit-o lui Eugen Ionescu o enciclopedie. Frapează în schimb asemănările dintre cele două sinteze – o garanție de autenticitate a judecăților generale de valoare sau de situare formulate de cei doi autori. În versiunea de care dispunem astăzi, compendiul lui Busuioceanu prezintă principalele momente ale literaturii române de la începuturi (rădăcinile bizantine, literatura religioasă în limba slavonă, analele şi cronicile slavone — „ultima literatură bizantină care mai putea înflori după căderea Bizanțului“) pînă la sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX (E. Lovinescu), perioadă în care „autoctoniştii“ se confruntă cu „europeniştii“. Ca şi în cazul lui Eugen Ionescu, în viziunea autorului, literatura română reflectă, pe toată întinderea ei, „tragicul antagonism dintre Orient şi Occident, inexorabilă fatalitate a culturii şi istoriei poporului român“.
Pe lîngă toate aceste inițiative individuale, care însă judecate împreună ilustrează dacă nu un program, atunci în orice caz o atitudine, în contul exilului regal mai intră alte cîteva proiecte mult mai complexe şi mai ambițioase de a prezenta străinătății, dintr-o perspectivă eliberată de constrîngeri, cînd toate realizările importante ale tuturor românilor, cînd măcar pe cele ale românilor din exil. Şi exact ca în cazul intrărilor din enciclopedii, încercările acestea au intenționat să ofere Occidentului portretul artistic şi literar (sau ştiințific) al unei Românii libere, în contrast cu imaginea oficială a României cenzurate de regimul instalat de sovietici la Bucureşti. Din păcate, spre deosebire de inițiativele individuale, care şi-au atins țelul propus, ele n-au reuşit să depăşească faza proiectelor.
Cea dintîi încercare de acest gen aparține Bibliotecii Române din Freiburg (R.F. Germania), care în cursul anului 1951 a lansat ideea realizării unui mare dicționar enciclopedic românesc (I. Literatură–Filologie, II. Arte, III. Filosofie, IV. Religie–Teologie, V. Drept–Sociologie–Economie, VI. Istorie–Geografie, VII. Ştiințe pure şi aplicate, VIII. Diverse : Bibliografie–Enciclopedie), compus dintr-un Lexicon istoric-cultural (partea întîi) şi un Dicționar Biografic Român (partea a doua). Ambele urmînd a fi publicate nu doar în limba română, ci şi într-o limbă străină de mai mare circulație. Însă cu toate că la dispoziția eventualilor colaboratori a fost pus un plan de lucru amănunțit (simplificat în 1960, pentru a-i mai acorda proiectului inițial, mult prea vast, o şansă) şi cu toate că au fost redactate şi difuzate în acest scop numeroase chestionare, enciclopedia ca atare a rămas nerealizată.
În Argentina, Vintilă Horia şi-a propus şi el să coordoneze o Biografie a culturii române („patru sau cinci volume scrise de douăzeci şi cinci de cărturari români în pribegie“), ca „un răspuns valabil la potemkinadele pe care le construiesc în Țară tovarăşii de hoții culturale ai d[omnu]lui Kişinevschi“. Într-o scrisoare expediată în decembrie 1951, Vintilă Horia i-a comunicat lui Grigore Nandriş atît numele colaboratorilor avuți de el în vedere, cît şi sumarul întregii Biografii : Dinu Adameşteanu (din Italia) — „Strămoşii“, Dumitru Găzdaru (Argentina) — „Formarea limbii şi poporului român“, George Racoveanu (R.F. Germania) — „Literatura religioasă“, Sever Pop (Belgia) — „Cronicarii“, Emil Turdeanu (Franța) — „Influențe româneşti în Balcani“, Părintele Bonaventura Morariu (Italia) — „Legături religioase cu apusul. Franciscanii în Principate“, Grigore Manoilescu (Argentina) — „Legături religioase cu apusul. Ieremia Valahul“, Grigore Nandriş (Anglia) — „Influențe româneşti în Rusia“, Gh. Caragață (Italia) — „Şcoala Ardeleană“, I.G. Dimitriu (Italia) — „Poezia populară“, Vintilă Horia — „Romantismul în formarea culturii române“, Basil Munteanu (Franța) — „Eminescu“, George Uscătescu (Spania) — „Gânditorii politici“, Victor Buescu (Portugalia) — „Dacia literară, Convorbiri, Semănătorul (sic), Gândirea“, Alexandrina Mititelu (Italia) — „Cultura italiană în România“, Petre Ciureanu (Franța) — „Cultura franceză în România“, D.C. Amzăr (R.F. Germania) — „Cultura germană în România“, Pamfil Şeicaru (Spania) — „Istoria presei în România“, Octavian Vuia (R.F. Germania) — „Filosofia românească“, Petre Sergescu (Franța) — „Ştiința“, Mircea Eliade (Franța) — „Romanul românesc“, N.I. Herescu (Franța) — „Poezia modernă“, Constantin Ghidel (Germania) — „Evoluția gândirii economice şi sociale“, Alexandru Busuioceanu (Spania) — „Arta românească“, Constantin Brăiloiu (Franța/Elveția) — „Muzica“, Virgil Mihăilescu (R.F. Germania) — „Literatura română în exil“ şi Mihai Niculescu (Anglia) — „Scriitori români în limbi străine“. Ulterior, la acest sumar a mai fost adăugat un capitol care ar fi trebuit să prezinte „Cultura engleză în România“. Dar cu excepția unui fragment (capitolul despre presă, redactat de Pamfil Şeicaru, rămas în manuscris şi publicat la Piteşti, abia în 2007, sub titlul Istoria presei), sinteza concepută de Vintilă Horia pentru Editura Cartea Pribegiei, căreia urma să-i fie predată în 1952, nu s-a realizat.
Nici Fundația Regală Universitară din Paris, care în cursul anilor ’60 şi-a propus să redacteze cu ajutorul unui „colectiv de cercetători“ o lucrare referitoare la „contribuția românilor la cultura occidentală, în toate domeniile de activitate, de la muzică la matematică şi de la literatură la artele pastice“ (C. Marinescu, scrisoare din 27 septembrie 1961, adresată lui George Ciorănescu), n-a reuşit să facă ceea ce a intenționat. În schimb, sub egida aceleiaşi instituții şi cu sprijinul inginerului Mihail Marinescu (un donator generos, care a suportat cheltuielile de tipar) a fost publicată în 1955 la Paris, într-un tiraj de 1.000 de exemplare numerotate, plus 3 exemplare pe hîrtie de lux, „nepuse în comerț“, o impozantă antologie intitulată Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre, întocmită de Mihai Niculescu şi prefațată de Basil Munteanu. Întregită cu o hartă a României Mari (1918–1940), cu XXV de planşe ilustrative, cu un Glosar al cuvintelor învechite sau rare şi cu un indice al autorilor selectați, antologia aceasta de peste 760 de pagini şi-a luat ca model volumele din colecția „Connaissance de la terre et de la pensée roumaines“, editate înaintea celui de-al doilea război mondial de Academia Română. Din sumar : Cartea întâia, Transfigurările cuvântului (Cap. I, Drumuri vechi : Mitropoliți, cronicari, umanişti, Cap. II, Deschizători de drumuri noi, Cap. III, Infloriri şi cristalizări), Cartea a doua, Ființa pământului românesc (Cap. I, Priviri panoramice, Cap. II, Munți, dealuri, câmpii, Cap. III, Apele, Cap. IV, Ore şi anotimpuri, Cap. V, Aşezări răzlețe şi oameni ai singurătăților), Cartea a treia, Firea şi viața românului (Cap. I, Priviri cuprinzătoare — strămoşii, Cap. II, Fericiri şi nefericiri istorice, Cap. III, Întâmplări sociale şi culturale, Cap IV, Oameni reprezentativi, Cap. V, Portrete tipice, Tipuri româneşti, Cap. VI, Sanctuarele trecutului şi vredniciei româneşti, Cap. VII, Traiul țăranului, Cap. VIII, Oraşe, târguri, porturi, Cap. IX, Recapitulări şi învățăminte, Judecăți despre limba, firea, arta şi religia românilor).
După apariție, antologia Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre a fost considerată de Grigore Nandriş, pe bună dreptate, „un portret în miniatură“ al întregii culturi române.
Cel de-al patrulea proiect enciclopedic al primului exil a fost conceput în 1960, în Mexico-City, de Horia Tănăsescu şi Nicolae Petra. În prealabil, aceştia au întemeiat o Asociație Enciclopedică Română, care şi-a propus să colecteze cărțile, revistele, datele şi informațiile necesare. Intitulat Enciclopedia contribuției româneşti la cultura universală, proiectul acesta a fost difuzat la mijlocul anului 1960, prin intermediul celor mai importante publicații periodice din exil, sub forma unui apel în care argumentul principal l-a repezentat, din nou, intenția de a prezenta străinătății adevărata carte de vizită a românilor :
În vreme ce Românii din Țară sunt amenințați de desnaționalizare prin pervertirea istoriei şi culturii, iar cei din afară se văd în pericolul de a se pierde prin izolare, trebuie făcut orice efort pentru a salva şi întări unitatea românească.
Prezentarea valorilor universale ale neamului nostru risipite sau camuflate în masa străinătății şi valorizarea în acelaş plan a realităților româneşti care n’au depăşit încă sfera unei importanțe locale, reprezintă un vehicol de unificare, un punct de sprijin pentru cei ce poate şovăesc de a se numi Români şi o scrisoare de recomandație în fața străinătății.
Potrivit „Planului general“ al lucrării, cuprinsul urma să fie „prezentat în ordin alfabetic“ şi grupat în trei secțiuni : „A. Oameni şi realități româneşti de importanță mondială ; / B. Români şi fapte româneşti care ar trebui să fie cunoscute ; / C. Prezența românească de azi peste hotare.“ Secțiunea „C“ a enciclopediei ar fi trebuit să cuprindă „informațiile asupra activităților româneşti semnificative de azi în străinătate“, potrivit următorului sumar: „1. Instituții şi întreprinderi româneşti ; / 2. Personalități româneşti incorporate în activități străine în orice domeniu (teatru, cinematograf, periodism, muzică, universități, mari întreprinderi, etc.) ; / 3. Centre străine de informație şi investigație asupra problemelor româneşti (biblioteci, catedre de limba română, colecții de artă românească) ; / 4. Activități româneşti destinate la cunoaşterea străinătății şi problemelor ei ; / 5. Bibliografie românească : Lucrări româneşti sau despre români, gramatici, dicționare, traduceri din limba română, atlase, studii, discotecă, etc.“
Considerată de către cei doi inițiatori ai proiectului „bun general al tuturor Românilor“, arhiva enciclopediei („fişier, documente, publicații, manuscrise“) urma să fie predată „oricărei instituții româneşti care ar voi să se însărcineze cu continuarea lucrării mai bine decât noi“. Din păcate, nici proiectul acesta n-a fost realizat, şi nici despre arhiva Asociației Enciclopedice Române din Mexico-City (cîtă va fi fost) nu se mai ştie nimic.
Abia după 1989, reprezentanții celui de-al doilea exil (exilul republican) au reuşit să ne ofere o primă imagine destul de coerentă a performanțelor obținute de românii stabiliți în străinătate după 1945. Cu ajutorul unei echipe de aproximativ cincizeci de colaboratori care au pornit la treabă în 1985, Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiințe din Los Angeles este cea care a realizezat un prim repertoriu mai amănunțit, publicat în două variante. Cea dintîi, intitulată Antologia personalităților culturale româneşti din exil, a apărut în 1990 la San Diego, sub egida Institutului Român de Cercetări Istorice din California (dactiloscript multiplicat), cea de-a doua, intitulată Români în ştiința şi cultura occidentală, la Davis, în 1992, sub egida Academiei Româno-Americane (volum tipărit). În comparație cu volumul tipărit, versiunea de la San Diego şi-a mai adăugat un al doilea volum intitulat Antologia asociațiilor culturale româneşti din exil. Din păcate, cînd vine vorba de literatură, din ambele enciclopedii lipsesc autori importanți (Nicolae Balotă, Ilie Constantin, Ben Corlaciu, Grigore Cugler, Petru Dumitriu, Matila Ghyka, E. Lozovan, Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, I. Negoițescu, Oana Orlea, Dumitru Țepeneag ş.a.), fără să putem deduce în vreun fel motivul absenței lor. Fără o explicație cît de cît acceptabilă lipsesc din aceste două encilopedii şi reprezentanții fostei extreme drepte româneşti (legionarii), deşi prezența şi activitatea lor în exil a fost nu de puține ori mai mult decît vizibilă.
Prin contrast, iată numai cîteva exemple din categoria autorilor de „intrări“ enciclopedice sau de capitole cu valoare de reprezentare generală în sintezele de specialitate apărute în Occident :
Începînd cu anul 1956, eseistul D.C. Amzăr a publicat în R.F. Germania articole (între care şi cel despre România) în Enciclopedia Brockhaus şi a semnat capitolul „Die Philosophie Rumäniens“ (despre Titu Maiorescu, Vasile Conta, Constantin Dumitrescu-Iaşi şi Constantin Rădulescu-Motru) din volumul Geschichte der philosophischen Traditionen Osteuropas (editor Helmut Dahm şi Assen Ignatow, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 517–588).
În calitatea sa de filolog, Paul Miron a colaborat cu articole de prezentare a literaturii române în Lexikon der Weltliteratur (Stuttgart, 1963–1988), în volumul Moderne Weltliteratur (editori Gero von Wilpert şi Ivar Ivask, Stuttgart, 1972) şi în Neues Handbuch der Literaturwissenschaft (vol. XIX, editat de Hans Hinterhäuser, Wiesbaden, 1979).
Tot în Germania, George Ciorănescu a redactat pentru Kindler Literatur Lexikon (vol. 4–7, München, 1968–1972) un mare număr de articole de prezentare a unor texte româneşti, între care balada populară Meşterul Manole, Psaltirea scheiană, Psaltirea voronețeană şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Viețile şi petrecerile sfinților, cartea populară Varlaam şi Ioasaf, Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin, O samă de cuvinte de Ion Neculce, Legendele sau basmele românilor de Petre Ispirescu, Mara şi Moara cu noroc de I. Slavici, Momente de I.L. Caragiale sau Povestea lui Stan Pățitul de Ion Creangă. Iar în afara acestor articole cu caracter exclusiv literar, acelaşi autor a introdus în Biographisches Lexikon Südosteuropas (vol. 1–3, München, 1972–1974) fişele de prezentare generală a unor oameni politici români, eliminați, în cea mai mare parte, din lista reperelor obligatorii ale istoriei politice şi sociale româneşti, sau deformați pînă la nerecunoaştere : Constantin Argetoianu, Ion Brătianu, I.C. Brătianu, Constantin I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Gheorghe Brătianu, Armand Călinescu, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Filipescu, Grigore Gafencu, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Nae Ionescu, Take Ionescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi Gheorghe Tătărescu.
În Anglia, slavistul Grigore Nandriş a semnat în Encyclopaedia Britannica (1957) articolul despre limba (două coloane) şi literatura română (aproape 8 coloane).
În Spania, prozatorul Vintilă Horia a semnat articolul „Rumania“ din Las grandes corrientes del pensamiento contemporáneo, vol. II : Panoramas nacionales (Ed. Guadarrama, Madrid, 1959, pp. 1401–1434).
În S.U.A., Mircea Eliade a semnat articolele „Nae Ionescu“ (31 de rînduri de text, 5 rînduri de indicații bibliografice), „Constantin Rădulescu-Motru“ şi „Rumanian Philosophy“ din The Encyclopedia of Philosophy (vol. 4, Editura Macmillan, New York, 1967).
În Franța, Monica Lovinescu a prezentat teatrul românesc în volumul Histoire des spectacles (Gallimard, Paris, 1965).
Însă Virgil Ierunca rămîne, cu siguranță, cel mai activ (şi mai radical) mediator din acest domeniu. În Franța şi în R.F. Germania el a semnat capitolele de prezentare a literaturii române în Encyclopédie de la Pléiade : Histoire des littératures (coordonator : Raymond Queneau, vol. II, Littératures occidentales, Gallimard, Paris, 1956 ; Paris, 21968), în Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961), în Dictionnaire des littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968), în Lexikon der Weltliteratur im 20. Jahrhundert (Freiburg, Basel, Viena, 1968) sau în Dictionnaire général du surréalisme et de ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982). În mai 1960, înaintea colaborării la Dictionnaire des littératures, Virgil Ierunca a schițat chiar un fel de program de lucru bazat pe criterii etice şi morale, pe care să i-l explice lui Philippe van Tieghem, coordonatorul volumului : „Voi pune accentul pe scriitorii adevărați, cei care au preferat să rămână în umbră, să sufere sau să tacă, decât să-şi arvunească talentul. Nu voi include scriitori oficiali, iar când o voi face, pentru că n’am încotro (cazul Arghezi, de pildă), voi sublinia consecințele estetice ale schimbării lor la față“ (Virgil Ierunca, Trecut-au anii… Fragmente de jurnal, Bucureşti, 2000, însemnare datată 6 mai 1960). În felul acesta se poate înțelege mai uşor de ce în R.P.R., capitolul de prezentare generală a literaturii române, semnat de Virgil Ierunca în Encyclopédie de la Pléiade (14 pagini şi jumătate), a stîrnit un val de proteste din partea unor critici şi istorici literari, printre care s-a numărat şi G. Călinescu.
Şi totuşi, contribuția cea mai importantă şi mai surprinzătoare la popularizarea literaturii române în Occident, din perspectiva exilului, o reprezintă prezentarea generală pe care a realizat-o Eugen Ionescu în 1955, pentru L’Encyclopédie Clartés. Surpriza este să constatăm că un autor care în eseurile anilor ’30, publicate în țară, i-a contestat literaturii române atît organicitatea, cît şi originalitatea (Miorița, balcanismul, Eminescu şi Titu Maiorescu fiind singurele ei certitudini), a realizat de data aceasta o sinteză echilibrată şi convingătoare, plasată la antipodul istoriei literare care s-a practicat în România realist-socialistă a anilor ’50, cu amețitoarele ei „reconsiderări ale moştenirii noastre culturale“. Sinteza lui Ionescu debutează cu o schiță istorică a originii românilor şi a României, urmată de trei capitole succinte despre cultura şi literatura română („Début d’une culture dans les provinces danubiennes“, „Premier éveil du roumanisme“, „Courants idéologiques et littéraires du vingtième siècle“). În interpretarea lui Eugen Ionescu mitropolitul Varlaam este primul scriitor român, Grigore Alexandrescu este primul poet român „de grand talent“, Mihai Eminescu „est certainement un des plus grands poètes du monde (tout comme Caragiale, 1852–1912, est peut-être « le plus grand auteur dramatique inconnu »), destiné à l’oubli éternel pour avoir écrit dans une langue sans circulation mondiale“, iar Titu Maiorescu este creatorul criticii literare în România. Mai mult, prin reprezentanții Junimii şi prin Macedonski, viața intelectuală din România a devenit pentru prima dată contemporană cu viața intelectuală europeană. Specificul culturii române ar consta în efortul de sinteză Orient–Occident şi în conflictul permanent dintre tradiționalism („teza autohtonistă“), pentru care doar fondul popular originar poate garanta valabilitatea operei de artă, şi modernism („teza universalistă“), pentru care creația artistică nu poate fi decît fructul unor schimburi spirituale internaționale. Triumful modernismului (E. Lovinescu) şi sinteza național–universal realizată de Tudor Arghezi („deuxième créateur, après Eminescu, d’une langue poétique nouvelle“) ar fi fost periclitate în perioada interbelică de orientările mistice, antidemocratice şi rasiale (inspirate între alții de Oswald Spengler, Houston Steward Chamberlain, Alfred Rosenberg sau N.A. Berdiaev), precum şi de literatura cu bază marxistă a anilor ’50. Şi pentru că şi-a păstrat puterea de convingere, eseul lui Eugen Ionescu, folosit ani de-a rîndul ca ghid de încredere de către filologii românişti din Occident, a fost reeditat în Franța în volum separat în 1998, sub titlul Littérature roumaine, suivi de Grosse chaleur, adapté de I.-L. Caragiale.
Înaintea lui Eugen Ionescu, Alexandru Busuioceanu a realizat şi el, pentru studenții săi de la Madrid, un compendiu de istorie a literaturii române. Redactat în limba spaniolă şi publicat în 1946 sub titlul Literatura rumana (fără editură, Madrid, 1946 ; Istoria literaturii române. Compendiu, editor Nicolae Florescu, text în limba română şi spaniolă, traducere în limba română de Irina Dogaru, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, postfață de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998), eseul acesta n-a putut beneficia de expunerea largă pe care i-a oferit-o lui Eugen Ionescu o enciclopedie. Frapează în schimb asemănările dintre cele două sinteze – o garanție de autenticitate a judecăților generale de valoare sau de situare formulate de cei doi autori. În versiunea de care dispunem astăzi, compendiul lui Busuioceanu prezintă principalele momente ale literaturii române de la începuturi (rădăcinile bizantine, literatura religioasă în limba slavonă, analele şi cronicile slavone — „ultima literatură bizantină care mai putea înflori după căderea Bizanțului“) pînă la sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX (E. Lovinescu), perioadă în care „autoctoniştii“ se confruntă cu „europeniştii“. Ca şi în cazul lui Eugen Ionescu, în viziunea autorului, literatura română reflectă, pe toată întinderea ei, „tragicul antagonism dintre Orient şi Occident, inexorabilă fatalitate a culturii şi istoriei poporului român“.
Pe lîngă toate aceste inițiative individuale, care însă judecate împreună ilustrează dacă nu un program, atunci în orice caz o atitudine, în contul exilului regal mai intră alte cîteva proiecte mult mai complexe şi mai ambițioase de a prezenta străinătății, dintr-o perspectivă eliberată de constrîngeri, cînd toate realizările importante ale tuturor românilor, cînd măcar pe cele ale românilor din exil. Şi exact ca în cazul intrărilor din enciclopedii, încercările acestea au intenționat să ofere Occidentului portretul artistic şi literar (sau ştiințific) al unei Românii libere, în contrast cu imaginea oficială a României cenzurate de regimul instalat de sovietici la Bucureşti. Din păcate, spre deosebire de inițiativele individuale, care şi-au atins țelul propus, ele n-au reuşit să depăşească faza proiectelor.
Cea dintîi încercare de acest gen aparține Bibliotecii Române din Freiburg (R.F. Germania), care în cursul anului 1951 a lansat ideea realizării unui mare dicționar enciclopedic românesc (I. Literatură–Filologie, II. Arte, III. Filosofie, IV. Religie–Teologie, V. Drept–Sociologie–Economie, VI. Istorie–Geografie, VII. Ştiințe pure şi aplicate, VIII. Diverse : Bibliografie–Enciclopedie), compus dintr-un Lexicon istoric-cultural (partea întîi) şi un Dicționar Biografic Român (partea a doua). Ambele urmînd a fi publicate nu doar în limba română, ci şi într-o limbă străină de mai mare circulație. Însă cu toate că la dispoziția eventualilor colaboratori a fost pus un plan de lucru amănunțit (simplificat în 1960, pentru a-i mai acorda proiectului inițial, mult prea vast, o şansă) şi cu toate că au fost redactate şi difuzate în acest scop numeroase chestionare, enciclopedia ca atare a rămas nerealizată.
În Argentina, Vintilă Horia şi-a propus şi el să coordoneze o Biografie a culturii române („patru sau cinci volume scrise de douăzeci şi cinci de cărturari români în pribegie“), ca „un răspuns valabil la potemkinadele pe care le construiesc în Țară tovarăşii de hoții culturale ai d[omnu]lui Kişinevschi“. Într-o scrisoare expediată în decembrie 1951, Vintilă Horia i-a comunicat lui Grigore Nandriş atît numele colaboratorilor avuți de el în vedere, cît şi sumarul întregii Biografii : Dinu Adameşteanu (din Italia) — „Strămoşii“, Dumitru Găzdaru (Argentina) — „Formarea limbii şi poporului român“, George Racoveanu (R.F. Germania) — „Literatura religioasă“, Sever Pop (Belgia) — „Cronicarii“, Emil Turdeanu (Franța) — „Influențe româneşti în Balcani“, Părintele Bonaventura Morariu (Italia) — „Legături religioase cu apusul. Franciscanii în Principate“, Grigore Manoilescu (Argentina) — „Legături religioase cu apusul. Ieremia Valahul“, Grigore Nandriş (Anglia) — „Influențe româneşti în Rusia“, Gh. Caragață (Italia) — „Şcoala Ardeleană“, I.G. Dimitriu (Italia) — „Poezia populară“, Vintilă Horia — „Romantismul în formarea culturii române“, Basil Munteanu (Franța) — „Eminescu“, George Uscătescu (Spania) — „Gânditorii politici“, Victor Buescu (Portugalia) — „Dacia literară, Convorbiri, Semănătorul (sic), Gândirea“, Alexandrina Mititelu (Italia) — „Cultura italiană în România“, Petre Ciureanu (Franța) — „Cultura franceză în România“, D.C. Amzăr (R.F. Germania) — „Cultura germană în România“, Pamfil Şeicaru (Spania) — „Istoria presei în România“, Octavian Vuia (R.F. Germania) — „Filosofia românească“, Petre Sergescu (Franța) — „Ştiința“, Mircea Eliade (Franța) — „Romanul românesc“, N.I. Herescu (Franța) — „Poezia modernă“, Constantin Ghidel (Germania) — „Evoluția gândirii economice şi sociale“, Alexandru Busuioceanu (Spania) — „Arta românească“, Constantin Brăiloiu (Franța/Elveția) — „Muzica“, Virgil Mihăilescu (R.F. Germania) — „Literatura română în exil“ şi Mihai Niculescu (Anglia) — „Scriitori români în limbi străine“. Ulterior, la acest sumar a mai fost adăugat un capitol care ar fi trebuit să prezinte „Cultura engleză în România“. Dar cu excepția unui fragment (capitolul despre presă, redactat de Pamfil Şeicaru, rămas în manuscris şi publicat la Piteşti, abia în 2007, sub titlul Istoria presei), sinteza concepută de Vintilă Horia pentru Editura Cartea Pribegiei, căreia urma să-i fie predată în 1952, nu s-a realizat.
Nici Fundația Regală Universitară din Paris, care în cursul anilor ’60 şi-a propus să redacteze cu ajutorul unui „colectiv de cercetători“ o lucrare referitoare la „contribuția românilor la cultura occidentală, în toate domeniile de activitate, de la muzică la matematică şi de la literatură la artele pastice“ (C. Marinescu, scrisoare din 27 septembrie 1961, adresată lui George Ciorănescu), n-a reuşit să facă ceea ce a intenționat. În schimb, sub egida aceleiaşi instituții şi cu sprijinul inginerului Mihail Marinescu (un donator generos, care a suportat cheltuielile de tipar) a fost publicată în 1955 la Paris, într-un tiraj de 1.000 de exemplare numerotate, plus 3 exemplare pe hîrtie de lux, „nepuse în comerț“, o impozantă antologie intitulată Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre, întocmită de Mihai Niculescu şi prefațată de Basil Munteanu. Întregită cu o hartă a României Mari (1918–1940), cu XXV de planşe ilustrative, cu un Glosar al cuvintelor învechite sau rare şi cu un indice al autorilor selectați, antologia aceasta de peste 760 de pagini şi-a luat ca model volumele din colecția „Connaissance de la terre et de la pensée roumaines“, editate înaintea celui de-al doilea război mondial de Academia Română. Din sumar : Cartea întâia, Transfigurările cuvântului (Cap. I, Drumuri vechi : Mitropoliți, cronicari, umanişti, Cap. II, Deschizători de drumuri noi, Cap. III, Infloriri şi cristalizări), Cartea a doua, Ființa pământului românesc (Cap. I, Priviri panoramice, Cap. II, Munți, dealuri, câmpii, Cap. III, Apele, Cap. IV, Ore şi anotimpuri, Cap. V, Aşezări răzlețe şi oameni ai singurătăților), Cartea a treia, Firea şi viața românului (Cap. I, Priviri cuprinzătoare — strămoşii, Cap. II, Fericiri şi nefericiri istorice, Cap. III, Întâmplări sociale şi culturale, Cap IV, Oameni reprezentativi, Cap. V, Portrete tipice, Tipuri româneşti, Cap. VI, Sanctuarele trecutului şi vredniciei româneşti, Cap. VII, Traiul țăranului, Cap. VIII, Oraşe, târguri, porturi, Cap. IX, Recapitulări şi învățăminte, Judecăți despre limba, firea, arta şi religia românilor).
După apariție, antologia Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre a fost considerată de Grigore Nandriş, pe bună dreptate, „un portret în miniatură“ al întregii culturi române.
Cel de-al patrulea proiect enciclopedic al primului exil a fost conceput în 1960, în Mexico-City, de Horia Tănăsescu şi Nicolae Petra. În prealabil, aceştia au întemeiat o Asociație Enciclopedică Română, care şi-a propus să colecteze cărțile, revistele, datele şi informațiile necesare. Intitulat Enciclopedia contribuției româneşti la cultura universală, proiectul acesta a fost difuzat la mijlocul anului 1960, prin intermediul celor mai importante publicații periodice din exil, sub forma unui apel în care argumentul principal l-a repezentat, din nou, intenția de a prezenta străinătății adevărata carte de vizită a românilor :
În vreme ce Românii din Țară sunt amenințați de desnaționalizare prin pervertirea istoriei şi culturii, iar cei din afară se văd în pericolul de a se pierde prin izolare, trebuie făcut orice efort pentru a salva şi întări unitatea românească.
Prezentarea valorilor universale ale neamului nostru risipite sau camuflate în masa străinătății şi valorizarea în acelaş plan a realităților româneşti care n’au depăşit încă sfera unei importanțe locale, reprezintă un vehicol de unificare, un punct de sprijin pentru cei ce poate şovăesc de a se numi Români şi o scrisoare de recomandație în fața străinătății.
Potrivit „Planului general“ al lucrării, cuprinsul urma să fie „prezentat în ordin alfabetic“ şi grupat în trei secțiuni : „A. Oameni şi realități româneşti de importanță mondială ; / B. Români şi fapte româneşti care ar trebui să fie cunoscute ; / C. Prezența românească de azi peste hotare.“ Secțiunea „C“ a enciclopediei ar fi trebuit să cuprindă „informațiile asupra activităților româneşti semnificative de azi în străinătate“, potrivit următorului sumar: „1. Instituții şi întreprinderi româneşti ; / 2. Personalități româneşti incorporate în activități străine în orice domeniu (teatru, cinematograf, periodism, muzică, universități, mari întreprinderi, etc.) ; / 3. Centre străine de informație şi investigație asupra problemelor româneşti (biblioteci, catedre de limba română, colecții de artă românească) ; / 4. Activități româneşti destinate la cunoaşterea străinătății şi problemelor ei ; / 5. Bibliografie românească : Lucrări româneşti sau despre români, gramatici, dicționare, traduceri din limba română, atlase, studii, discotecă, etc.“
Considerată de către cei doi inițiatori ai proiectului „bun general al tuturor Românilor“, arhiva enciclopediei („fişier, documente, publicații, manuscrise“) urma să fie predată „oricărei instituții româneşti care ar voi să se însărcineze cu continuarea lucrării mai bine decât noi“. Din păcate, nici proiectul acesta n-a fost realizat, şi nici despre arhiva Asociației Enciclopedice Române din Mexico-City (cîtă va fi fost) nu se mai ştie nimic.
Abia după 1989, reprezentanții celui de-al doilea exil (exilul republican) au reuşit să ne ofere o primă imagine destul de coerentă a performanțelor obținute de românii stabiliți în străinătate după 1945. Cu ajutorul unei echipe de aproximativ cincizeci de colaboratori care au pornit la treabă în 1985, Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiințe din Los Angeles este cea care a realizezat un prim repertoriu mai amănunțit, publicat în două variante. Cea dintîi, intitulată Antologia personalităților culturale româneşti din exil, a apărut în 1990 la San Diego, sub egida Institutului Român de Cercetări Istorice din California (dactiloscript multiplicat), cea de-a doua, intitulată Români în ştiința şi cultura occidentală, la Davis, în 1992, sub egida Academiei Româno-Americane (volum tipărit). În comparație cu volumul tipărit, versiunea de la San Diego şi-a mai adăugat un al doilea volum intitulat Antologia asociațiilor culturale româneşti din exil. Din păcate, cînd vine vorba de literatură, din ambele enciclopedii lipsesc autori importanți (Nicolae Balotă, Ilie Constantin, Ben Corlaciu, Grigore Cugler, Petru Dumitriu, Matila Ghyka, E. Lozovan, Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, I. Negoițescu, Oana Orlea, Dumitru Țepeneag ş.a.), fără să putem deduce în vreun fel motivul absenței lor. Fără o explicație cît de cît acceptabilă lipsesc din aceste două encilopedii şi reprezentanții fostei extreme drepte româneşti (legionarii), deşi prezența şi activitatea lor în exil a fost nu de puține ori mai mult decît vizibilă.