Eseu
Ioan Buduca

Geometria şi spiritualitatea punctului

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015

Am un punct aici, în fața mea, pe o foaie de hârtie. Ştiu că geometria îl înțelege ca fiind intersecția zerodimensională a două segmente de dreaptă, aşadar ca fiind nimicul de la intersecția a ceva unidimensional cu altceva unidimensional.
Văd punctul din fața mea cu ochii mei omeneşti. Îl înțeleg cu mintea omenească din cuprinsul geometriei. Dar dacă aş vedea de undeva, din afara sa, planeta Pământ, de la o mare depărtare, ochii mei omeneşti ce ar vedea? Nu cumva un punct – aidoma cum puncte strălucitoare par stelele pe care le văd de aici, de pe Pământ? Aş vedea, într-adevăr, un punct, dar aş şti că ceea ce pare aşa (punctual) este în sine ceva ce are trei dimensiuni.
De ce nu ştiu, atunci, şi despre punctul din geometrie că ar putea avea trei dimensiuni, ci că nu are niciuna?
Pentru că punctul din geometrie este o abstractizare, un gând omenesc, pe când punctele din Univers sunt aparențele a ceva concret. Punctele aparente din Univers nu sunt niciodată zerodimensionale. Dar sunt şi ele gânduri? Nu gânduri omeneşti, desigur, ci gânduri cosmice „întrupate“ tridimensional. Oare tot ce există să fie forma „întrupată“ a unor gânduri?
Când văd Pământul, de la mare depărtare, drept un punct, văd, nu gândesc. Dar îl văd sub forma a ceva ce am numit deja punct, aşadar îl văd sub forma unui gând omenesc numit punct. Dacă n-aş fi avut gândul despre punct, ce aş fi văzut? Lumină, aşa cum văd când mă uit la stele fără să le consider puncte de felul celor din geometrie.
Prin urmare, dacă nu am conceput încă gândul despre geometrie, când mă uit în jurul meu nu văd linii şi puncte, ori planuri şi volume, ci văd lumină. Dar dacă linia şi punctul, planurile şi volumele există în gândul omenesc despre geometrie numai pentru că ele există mai întâi în realitatea gândurilor cosmice?
Care gânduri cosmice nu pot fi niciodată abstracțiuni, ci sunt forme concrete: linii, planuri, volume.
Nu ştiu. Ştiu că nu ştiu? Ştiu că gândul omenesc are nevoie de un temei ca să devină ceva ştiut. De pildă, de temeiul simțurilor. Sau, dimpotrivă, de temeiul unei intuiții geometrice (care nu vine prin simțuri). Ştiu că pot avea gânduri. Care să le fie temeiul? Care să fie temeiul putinței mele de a gândi? Nu există cumva o putință mai mare, „întrupată“ în ceva din afara putinței mele omeneşti? Ceva de felul unei intuiții cosmo-spirituale?

***
Acest raționament întemeiază intuiția lui Rudolf Steiner cu privire la existența de sine stătătoare a spiritului (gândirea cosmo-spirituală). Intuiție care l-a singularizat (şi l-a însingurat) în mediul materialismului, aflat la apogeu în epoca sa. Steiner a trăit, în 1880-1881, experiența coştientizării unui nivel al eului care nu-şi putea avea temeiul în simțuri, ci în spiritul de sine stătător, premergător existenței simțurilor.
La începutul dezbaterii cu sine, Steiner a fost uimit de una din consecințele geometriei proiective: o linie mergând la infinit în dreapta, se întoarce la origine din stânga. Aplicând asupra timpului această consecință din geometria proiectivă (care conține descrieri ale spațiului), Steiner s-a întrebat: care ar trebui să fie descrierea cosmologică a lumilor pentru ca să fie adevărat faptul că, „mergând“ spre viitor, timpul se întoarce la originea sa din direcția trecutului?
Altfel spus: care ar trebui să fie descrierea cosmologică a lumilor pentru ca să fie adevărat faptul că, „venind“ din trecut, timpul se întoarce la originea sa în viitor?
Răspunsul complet la aceste formulări ale întrebării despre timp a fost scris, în 1910, în cosmologia din cartea sa intitulată Ştiința ocultă (unde ocultul nu înseamnă ascuns, secret, ci spiritualul premergător „întrupărilor“ sale naturale).

***
Corespondentul tetradei punct-linie-plan-volum în „compoziția“ care este omul? Corespondentul acestei tetrade în „corespondentul“ care este lumea (Universul)? Iată întrebări noi, care au decurs din întrebarea despre punct şi din cele despre spațiu şi timp. Înainte de a fi răspuns complet (cosmologic) întrebării despre timp, corespondența aceasta fusese lămurită: în om (dar şi în Univers) ceea ce este punctul în geometrie apare a fi arhetipul spiritual al corpului fizic; în noi (dar şi în Univers) ceea ce este unidimensionalul în geometrie apare a fi etericul (vitalitatea); în noi (dar şi în Univers) ceea ce este bidimensionalul în geometrie apare a fi astralul (sufletescul); în noi (dar şi în Univers) ceea ce este tridimensionalul în geometrie apare a fi corpul material.
***
Lumea simțurilor noastre este făcută pentru a sesiza doar ceea ce are manifestare în tridimensional. Intelectul, însă, a putut concepe şi bidimensionalul, şi unidimensionalul, şi zerodimensionalul, fără să se lase in-format de simțuri. Ce fel de organe de sesizare, de concepție ori de cunoaştere au a fi acelea care ar putea sesiza, concepe ori cunoaşte existențele reale zerodimensionale, unidimensionale ori bidimensionale?
Zerodimensionalul este non-spațiu. Este, de pildă, starea mea de tristețe ceva ce se întinde în spațiu? Nu. Ea este ceva ce se extinde în timp, doar în timp. Dar o reprezentare? De pildă, aceste gânduri pe care le înşir aici. Ele sunt ceva ce, acum, sunt eu, o formă a mea, nonspațială. Sunt un interior temporal al meu. Dar mâine, când le voi citi? Au devenit ceva exterior. Îmi pot aminti că, ieri, au fost un interior, dar, acum, azi (adică mâine față de ieri) au ieşit în exterior, s-au spațializat. Acel interior de ieri s-a spart în bucățile (cuvintele) acestui exterior şi, ca urmare a spargerii, s-au exteriorizat, s-au întins în spațiu, de unde ieri erau doar o extensiune în timp.
Aşadar, chiar în zerodimensionalul unui gând avem a distinge un interior şi un exterior şi avem a intui puntea dintre ceva temporal şi ceva spațial, punte care a apărut prin curgerea unei mişcări interioare în forme interioare (invizibile, nonspațiale) şi – iată miracolul – se întâmplă deodată, prin voința mea, că aceste forme nonspațiale se sparg şi se umplu cu spațialitate în fiecare „țandără“ a lor: acum, am nişte cuvinte („țăndări“) ale fostei forme interioare în care s-a extins (s-a mişcat) un gând (acela despre posibilitatea sesizării nonsenzoriale a ceva ce nu este spațial, tridimensional).
Încă nu ştiu cum am obținut această sesisare nonsenzorială. Dar încep să înțeleg că este un joc spiritual între un interior şi un exterior, care joc stă pe posibilitatea ca un interior nonspațial, o formă spirituală extinsă doar în timp să se spargă în bucăți de spațiu (care în acest caz au forma spațio-temporală a unor cuvinte).
Înțeleg, imediat, printr-o intuiție care este controlată rațional, că toate dimensiunile spațiului purced din jocul polilor exterior-interior, prin spargerea fostului interior, astfel încât această spargere să joace rolul unui fel de întoarcere a mănuşii pe dos (mişcare prin care ceva interior, temporal, devine ceva exterior, spațial). Ce mai înțeleg? Că acolo unde am o dimensiune a spațiului (unidimensionalul) o pot concepe ca pornind dintr-un punct. Acest punct este fostul interior, tot restul fiind acum exteriorul acelui interior.
Pentru suprafață (bidimensionalul), fostul interior este linia (unidimensionalul) – care, am văzut, la rândul ei, era exteriorizarea unui interior. Pentru volum (tridimensionalul), fostul interior este suprafața (bidimensionalul).
Ce fel de spațialitate umple „țăndările“ care sunt cuvintele mele, aici? Una unidimensională, desigur. Cu aceste linii (cuvintele) pot obține, la capătul altei spargeri, un spațiu bidimensional. Consider, acum, liniile (cuvintele) ca fiind un inerior, îl duc la starea de spargere, şi obțin bidimensionalul (suprafața). Ce am obținut? Un concept. Cu el, am ceva care este şi percepție, şi intuiție.
Cu linia (cuvântul) nu aveam decât bucăți (reprezentări) dintr-un punct (o prezență spirituală).
Dar când voi obține tridimensionalul, ce am obținut? O idee. Cu ea voi avea ceva care este şi percepție, şi intuiție, şi restaurarea formei spirituale originare care s-a spart în bucăți formând linia (unidimensionalul). M-am întors de unde am plecat: eu eram, la început, doar gândul extins în timp, l-am spart în „țăndări“ de reprezentare a lui, apoi am spart reprezentările şi le-am transformat într-un concept (o „țandără“ cu două dimensiuni deja) şi, la urmă, am spart suprafața conceptelor şi am obținut „țandăra“ care este ideea. Această „țandără“ tridimensională are puterea de a fi oglinda întregului punct de la care am plecat.
Dar dacă vreau să uit că am plecat de la ceva temporal (un gând punctual), voi crede că spațiul este ceva de sine stătător şi voi avea în oglinda ideii numai jumătate de adevăr. Jumătatea de adevăr pe care o reprezintă spațiul (material, în cele din urmă). Aşa pot deveni materialist.
Dacă nu vreau să uit (căci intuiția mea coboară până la prima spargere a punctului zerodimensional), am a constata că tot ce este material este, în fapt, un morman de dărâmături spirituale. Unele s-au format la trecerea de la punct la linie, altele la trecerea de la linie la suprafață, altele la trecerea de la suprafață la volum. Trei grade de materialitate. Minerale, vegetale, animale?

***

Dacă urmez drumul coborâtor până la prima spargere, voi găsi „scrierea“ lumilor materiale şi descrierea lumilor spirituale care le-au „scris“. Voi obține o cosmologie a mişcărilor cosmogonice. Voi descoperi că punctul spiritual din care venim are constituția spiritelor voinței. Jertfa lor a dat în lumile spirituale „linia“ spiritelor înțelepciunii. Jertfa spiritelor acestei linii a dat „suprafața“ spiritelor mişcării. Mai departe, sacrificiul lor a dat volumetria spiritelor creatoare de forme suprasensibile.
Voi descoperi, apoi, că umplerea formei suprasensibile a omului cu materialitate (oase, muşchi, nervi) s-a produs după ce influențele luciferice au preluat inițiativa. Această cădere în materie (căderea din Rai) n-a fost fără rost. Dacă ar fi rămas în forma sa suprasensibilă, ființa omului n-ar fi obținut conştiența de sine. Altfel spus, eul său ar fi rămas dependent de formele de conştiență cosmo-spirituală. Odată cu obținerea conştienței de sine a eului omenesc (încă prea puțin desăvârşită), acest eu are a deveni ceea ce are a fi ideea față de reprezentare: o oglindă fidelă a întregului. Apoi, acest eu are a conştientiza punctul care este, în fapt, eul însuşi: constituția sa spirituală (nonspațială, zerodimensională). Şi, în cele din urmă, toată spiritualitatea punctului însuşi: cosmografia lumilor suprasensibile.
Acum, reperul acestor cercetări se află în opera antroposofică a lui Rudolf Steiner.

***

Oase. Muşchi. Nervi. Acestea sunt forme de materialitate ale omului actual.
La prima spargere a punctelor de spirit, „țăndările“ lor n-auîntâlnit rezistență în exterior. Acolo, în exterior(în ceea ce avea a fi prima formă de spațialitate), era vid. La următoarea spargere a interiorităților de spirit, va exista o rezistență în exterior. Ea, rezistența, va fi dată de materia care va fi apărut în urma primei spargeri. Va fi o materie de tip eteric (spațializată unidimensional). La cea de-a treia spargere a interiorităților de spirit, va exista o rezistență şi mai complexă în exterior. Va fi dată de materia eterică apărută în urma primei spargeri, dar şi de materia astrală care va fi apărut în urma celei de-a doua spargeri. Mult mai complexe vor fi rezistențele din exterior la următoarea spargere a interiorităților de spirit.
Acolo, în exterior, vor fi prezente, acum, şi elemente de materie fizică. În funcție de jocul acestor influențe, noile forme de materie vor fi minerale, vegetale şi animale. Spiritele formelor vor da, prin jertfa lor, „țăndările“ pe care le cunoaştem, acum, ca minerale, vegetale şi animale. Omul nu va fi ceea ce ştim azi despre el decât atunci când spiritele formei îi vor da o formă de interioritate: nu „țăndări“ de materie, ci ceva ce este în sine o interioritate spirituală.
Acel ceva îl numim, acum, eu.
„Țăndările“ de materie minerală, vegetală şi animală din corpul actual al omului
n-au venit prin spiritele formelor, ci prin spiritele luciferice.
Iar oasele, muşchii, şi nervii au apărut prin umplerea cu materie, sub influența lui Lucifer, a celor trei forme spirituale ce compun omul suprasensibil (omul paradisiac): imaginea sa spirituală, rezonanțele sale spirituale şi înțelepciunea spirituală din spatele acestor două forme. În antroposofie aceste formațiuni suprasensibile au un nume specific: imaginație, inspirație, intuiție.
***
Influxul luciferic a atacat la nivelul interiorității eului. Acest atac poate fi descris după „schema“ fizică a acțiunii şi reacțiunii elastice. Forța de impact a influxului s-a transmis asupra corpului astral şi aşa a apărut un dezechilibru, o preponderență a eului asupra astralului. Unda de şoc a mers mai departe şi a apărut o nouă preponderență: a astralului asupra etericului.
Aici forțele de reacțiune au preluat controlul, au întors unda de şoc în direcția inversă: aşa a apărut o preponderență a etericului asupra astralului (dublând-o pe cea anterioară prin inversiunea ei). De asemenea, aceste forțe de reacțiune au atras şi corpul fizic în efortul lor elastic şi aşa a apărut preponderența fizicului asupra etericului. Toate aceste preponderențe, mai apoi, fiecare în felul ei, au dat în funcționarea internă a omului ceea ce are el, azi, specific în fiziologia lui: hrănirea, digestia, sudoarea, lacrimile ş.a.m.d.
Dacă n-ar fi apărut aceste dezechilibre, eul omenesc s-ar fi raportat la gândire, la simțire şi la voință aşa cum, acum, simțurile noastre se raportează la natură. Văd, acolo, nişte lumini. Nu spun, când le văd: eu sunt acele lumini care strălucesc acolo. Influxul luciferic a creat dezechilibrul egoității noastre în aşa fel încât, atunci când percepem un gând, noi ne identificăm eul cu acel gând. Spunem aşa: eu gândesc. În loc să fi rămas în starea în care să spunem: ceva gândeşte prin intermediul meu, iar acel ceva este un flux din oceanul gândirii zeilor.
Am început, cândva, să credem că noi suntem producătorii gândurilor (e adevărat, destul de târziu: prin secolul al IX-lea d.H.) în loc să fi rămas în starea paradisiacă în care am fi contemplat gândirea entităților spirituale superioare şi am fi acceptat că noi suntem produsul acelei gândiri. La fel, în celelate două instanțe ale personalității noastre: în simțire şi în voință. Eu simt. Eu voiesc.
În loc de: contemplu în mine simțirea zeilor şi contemplu în mine voința entităților spirituale.
Restaurarea contraluciferică a stării noastre primordiale are, acum, nevoie de parcurgerea unor stări extrem de greu de reinstalat în eul omenesc: 1.) capacitatea de uimire; 2.) capacitatea de venerație; 3.) capacitatea de a intra în rezonanță cu legea internă a lucrurilor, aşadar cu înțelepciunea care este turnată în ele; 4.) capacitatea de a intra în comuniune cu ordinea spirituală a lumii, aşadar cu intuiția-iubire care a creat totul.
Aceste patru stări sunt, în ordinea lor ascendentă, cele pe care antroposofia le numeşte: imaginație (1 şi 2), inspirație (3) şi intuiție (4). Grecii au ştiut (chiar dacă ei înşişi sunt reprezentanții unei decadențe târzii a efectului luciferic) că uimirea este începutul acelei gândiri care mai are şansa de a intra corect în realitatea spirituală care a produs realitățile naturale.
Uimirea fără venerație poate încă să fie cucerită de egoismul luciferic (descris mai sus ca preponderență a eului față de gândirea, simțirea şi voința entităților spirituale).
Venerația fără intrarea în tonul unisonului înțelepciunii (muzica sferelor) poate încă să fie cucerită de luciferism.
Unisonul inspirației (intrarea în muzica rezonanțelor universale) poate şi el să fie dominat de luciferism.
Dar când ai acces, comuniind întru-totul cu ordinea lumii, la intuiția-iubire care a creat lumile spirituale şi lumea naturală, Lucifer a fost deja învins.
Acestea sunt treptele unei inițieri desăvârşite.
Prima, aşadar, este capacitatea pe care o numim uimire. Ea poate cuprinde orice element al lumii (fie în gândire, fie în natură). De pildă, acesta: cum a putut ajunge geometria să conceapă punctul zerodimensional, linia unidimensională şi suprafața bidimensională când, dacă ar fi adevărat că noi nu putem cunoaşte decât ceea ce cade sub simțuri, aceste dimensiuni spațiale ar fi trebuit să rămână de neconceput?
Kant nu a trăit această uimire şi a decretat ipoteza rațională cu privire la limitele cunoaşterii. Nu, zice idealismul obiectiv al lui Rudolf Steiner, cunoaşterea nu are limite. Limite are rațiunea. Trăirea ideii în realitate, în lucruri, zice Steiner, este adevărata comuniune a omului. Nu producerea ideii, ci identificarea ei prin trăire (uimire etc.).
Nu aroganța de producător de concept a intelectului, ci smerenia de recunoscător de idei a eului, atunci când eul nu se mai identifică cu ideea ca fiind ceva ce el a gândit, ci atunci când o recunoaşte ca fiind instanța obiectivă a gândirii din afara sa, aceea care l-a creat şi pe el ca instanță pe care am numit-o eu.
Cel care a urmat această cale a trăirii ideii în realitatea lucrurilor, fără premise teoretice, a fost Goethe. Dar gloria luciferică i-a fost dată cunoaşterii întemeiate pe premize teoretice (raționalismul naturalist-ştiințific). Steiner a mers, de unul singur, împotriva întregului, gloriosului curent al raționalismului şi a construit un monument de gândire care nu numai că n-a avut nevoie de premize teoretice, dar s-a putut lepăda şi de premizele senzoriale şi a putut descrie stările care au a fi restaurate în trăire aşa fel încât contemplarea ideilor trăite să devină organ de cunoaştere nelimitată. O cunoaştere netransformabilă în tehnologii ale anorganicului, ci în „tehnologii“ ale spiritului din spatele organicului.